PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Valentin Varan Aşa de mândru eram de toporul meu,că nu era nimeni mai fericit ca mine... L-am primit cadou de la tatăl meu,un tip sever, nu chiar taciturn, căruia însă greu îi smulgeai un zâmbet sau un cuvânt de laudă, chiar dacă îl meritai. Pentru mine gestul lui avea o însemnătate şi mai mare, pentru că era primul lui gest de încredere pe care mi-l acorda, primul gest prin care îmi dovedea că ma considera responsabil. Toporul nu e tocmai o jucărie pe care să o faci cadou unuia pe care-l consideri încă un copil...aşa am judecat eu în momentul în care,de ziua mea, am primit de la el,un cort, un rucksac, un echipament de camping complet, ce-mai... Vedeta trusoului meu însă, era de departe toporul mic, numai bun de purtat la brâu, aşa cum doar indienii …inţelegeţi ?.. Dacă tot am fost utilat cu tot ce era necesar unei aventuri în aer liber şi am primit permisiunea să o şi aplic, mi-am facut planul toată săptămâna cu prietenii să tragem o partidă de pescuit, dar nu una aşa, să ne aflăm în treabă. Urma să ne pregătim de o partidă de pescuit pe Cheile-Nerei, ţinta fiind Lacul Dracului... Bagajele fiecăruia cântăreau cam cât propria greutate. Eram totuşi plecaţi pe o săptămână. Fiecare am redus din lucrurile pe care le-am considerat indispensabile şi tot a rămas de cărat un munte în spate pentru fiecare din noi. Cel desemnat să conducă expediţia am fost bineînţeles eu,.că oricum,eram singurul care mai fusesem pe Chei... De la Reşiţa,trenul plin de nostalgiile trecutului,cu vagoane în care se filmau odata filme cu Birlic,ne-a depus pe un peron pustiu de gară într-un oraş cu alte nostalgii-Oraviţa. În oraşul ăsta dacă ajungeai înainte de ''90 şi coborai pe peron,te şi luau grănicerii în primire cu "SCOPUL ŞI DURATA VIZITEI".Mi-aş fi dorit în momentele alea să mă fi aşteptat pe peronul gării ORICINE, chiar poliţia de frontieră, numai să văd pe cineva, pentru că gara, bufetul gării (închis) neschimbat de ani de zile, erau pustii...ciudat de pustii... Nici un taxi,nici o persoană pe care s-o întrebi de buna-ziua...nimeni...Şi până la Cărbunari mai aveam ceva drum,dar cu ce să-l facem? Un şofer de tractor trimis de providenţă să ne scoată din impas, ne-a aruncat în remorca lui plină de ştiuleţi şi ne-a micşorat distanţa până la destinaţie,(satul Cărbunari) ducându-ne până la Sasca… Tineri şi în putere, ne-am hotărât să urcăm până în Cărbunari pe jos, dar ne-a agăţat pe drum o maşină cu navetişti minieri care , ştie Dumnezeu, ce mai învârteau în minele pe care eu nu le-am vazut niciodată împrejurul Cărbunariului, dar le bănuiam prezenţa, parcă tăinuită cu o grijă suspectă şi demnă de o cauză mai bună… Ajunşi în sat, am purces la drum, era cam târziu, şi nu voiam să coborâm spre Lac pe întuneric, pentru că traseul, deşi nu de o dificultate specială, era foarte întortochiat, şi-l puteai rata… Din nou providenţa ne-a zâmbit, în momentul în care, nici nu ne-am aşezat bine pe drumul forestier şi am luat-o bărbăteşte la pas, că ne-a ajuns un localnic cu o căruţă goală, plecat dupa lemne, nu ştiu-unde… Ne-a dus şi pe noi şi bagajele noastre cei 5-6 km cât erau până la intersecţia cu traseul spre Lac, aşa că, să coborâm până la Nera, a fost un adevarat galop de sănătate, cum zic ăştia în fotbal, când zic că au avut un meci uşor, fără miză… * Localnicul m-a cam băgat în sperieţi însă în ceea ce priveşte lacul… Mi-a analizat din priviri sculele de pescuit, şi cu o voce scazută, să nu ne audă şi prietenii din spate, m-a iscodit: - Ai de gând să dai şi în lac? - Pentru asta am plecat de-acasă…matale ce zici?...s-a mai prins ceva de anu trecut de când n-am mai fost pe-aici? - Apoi…de când cu pacostea aia din primavară, nu s-o mai încumetat nima să mai dea în lac… - S-o fi înecat careva în lac?...întreb cu voce scazută şi eu, intrând în atmosfera de taină a dialogului pe care-o iniţiase moşul… - Ba!...da de zâs nu-ţi mai zâc nica, o să mă crezi bolund cu capu…poate-s numai vorbe, şi io nu vreau sa vă strâc ziua cu balivernele altora…că nu eu am zâs că s-o întâmplat ceva acolo…am auzât şi eu…Da, uite că aici ne despărţâm…o luaţi pântră ăia doi lilieci… - Ştiu, tataie…sunt vechi pe traseul ăsta…mare mulţămire… Băi Dorine, dă şi tu jumatea aia de răchie omului, că ne-a scutit atâta de cărat bagajele…şi oricum, numai de băut n-o sa avem noi nevoie… Dorin s-a conformat, protestând în barbă, deşi era mai mare ca mine cu vre-o trei ani, aveam o oarecare autoritate asupra lui, el fiind novicele trupei…nu mai călcase un traseu montan în viaţa lui... * Jos in vale, corturile au fost prima grijă, după care, lemnele de foc…se apropia seara,şi nu e cel mai recomandat lucru, să te prindă noaptea umblând după lemne de nebun, pe întuneric… Statutul meu de călăuză însă, îmi dădea privilegiul să-i las pe ei sa vadă de toate corvezile astea, aşa că mi-am instalat un băţ de muscărit, şi sub pretextul unei eventuale capturi de fript la cină, am plecat undind la vale… Când m-am intors mai spre seară, cu trei păstrăvi pe care am putut sa-i pastrez, m-am abătut puţin spre lac, încă intrigat de povestea fără final pe care mi-o îndrugase moşul cu căruţa… Lacul Dracului…ce legendă menită să te bage in sperieţi…menită să te ţină departe de un loc atât de frumos… Eu cred că a inventat-o un pescar şugubăţ, ca să nu-i calce nimeni locul lui secret de pescuit…Cică un păstor îşi păştea caprele pe pajiştea de lângă lac, şi la un moment dat i-a apărut în faţă tocmai dracul, şi l-a provocat să-i frigă un peşte fără ca peştele să se îndoaie. Păstorul a acceptat provocarea, cu condiţia ca şi dracul să-i frigă un cap de ţap fără să rânjească ţapul când e fript. Păstorul a reuşit să frigă peştele drept, înfigând un băţ prin el, pe când dracului nu i-a ieşit treaba cu capul de ţap, şi de ciudă s-a aruncat în lac… Adevarul e că, păstrăvi aşa de mari ca in ochiul acelala de apă, îghiţit jumătate de o peşteră, jumătate înconjurat de pădure, nu produce nici o păstrăvărie din ţară, cel puţin eu n-am văzut cu ochii mei exemplare mai mari în sălbăticie nicăieri. Aşa că dacă aş fi fost localnic şi acesta ar fi fost locul meu secret de prins peşte, şi eu aş fi inventat o poveste de groază despre locul acesta, aş fi făcut la fel ca să-mi protejez taina. Cu toate că se arătau falnici şi îndrazneti chiar şi în miezul zilei la suprafaţa apei, păstrăv în lac nu se prea prindea, nu se putea lăuda multa lume cu vre-un peşte cât de mic prins acolo. Nici eu nu am prins, cu toate insistenţele şi cu toate metodele şi momelile care mi-au trecut prin minte… În lumina difuză ce se mai strecura prin fagii din jurul lacului, apa căpăta o întunecime stranie, verdele ei limpede se iriza în mod ciudat, întunecandu-se parcă. Paradoxal, cu cât mă concentram mai tare să privesc spre fundul apei,cu atât îmi era mai greu să mă focalizez pe vre-un detaliu aflat pe fundul apei. Se ştie că lacul nu are fund,cel puţin nu unul atins de cineva, nici expediţia de scafandrii de acum câţiva ani nu a reuşit să-şi atingă scopul pentru care au venit. Ce-au mai râs cei câţiva localnici care le-au cărat echipamentul, când la vre-o 5 minute după ce s-au scufundat, au ţâşnit afară şi au luat-o la fugă prin pădure urlând…Însă nici unul din scafandrii nu a vrut să povestească mai târziu care a fost motivul spaimei lor… Unul din localnici ar fi auzit la unul din ei ceva de genul : „să intre cine vrea printre monştrii aia”… dar despre ce monştrii era vorba, nimeni nu ştie. Mă dureau deja ochii, şi din cauza ochelarilor polarizaţi pe care îi purtasem toată seara la pescuit, ochelari care mă ajutau să văd tocmai fundul apei, dar care nu-mi erau parcă de nici un folos acum, oricât m-aş fi concentrat. Hotărât să revin a doua zi mai de dimineaţă, imediat după răsărit, am renunţat, mai ales că de peste Nera, râsetele celor lăsaţi în tabără mă avertizau că băieţii erau mai veseli decât ar trebui să fie după o noapte de călătorit pe tren şi drumul istovitor al zilei… De ce mi-era frică nu am scăpat, băieţii erau mangă…cel puţin aşa mi s-a părut la prima vedere, dar spre stupoarea mea, nu era nici o sticlă de alcool prin jurul focului, deşi nu cred că le-ar fi păsat şi s-ar fi ascuns de mine…Eh…n-are importanţă, m-am gândit . Dar sursa veseliei lor era mai gravă decât mi-am închipuit eu atunci, şi dacă aş fi avut destulă experienţă de viaţă, aş fi mirosit, la propriu, sursa veseliei lor. La apropierea mea au devenit brusc serioşi, o stânjenitoare linişte s-a aşternut, şi numai peştii pe care i-am scos ca pe o salvare a momentului, au devenit brusc subiect de discuţie. Curăţaţi, puşi la prăjit pe o piatră încinsă lângă foc, au constituit un supliment plin de savoare pe care l-am adăugat la cină, ca pe un adevărat desert. Atunci ar fi trebuit sa spun NU! Pompiliu a scos un pachet de ţigări, a făcut rondul pe la toţi, au luat şi cei care nu fumau de fapt, şi mi-a zis că dacă nici măcar de o ţigare nu-s în stare, n-o să devin bărbat în ochii lor prea curând. Provocat în felul acesta, am luat-o şi am aprins-o. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că “nemernicii” mei de prieteni aranjasera pachetul, şi tutunul era „puţin” îmbunătăţit cu „iarbă”. De aici ni s-a tras…Ajunsesem să dansăm frenetic în jurul focului, stupizi şi îngălaţi în mişcări de drogul care încet-încet işi făcea de cap cu trupurile şi minţile noastre… Când urletele noastre au ajuns de nesuportat chiar şi pentru noi, Luna era de mult cu ochiul ei enorm holbat asupra capetelor noastre. De dincolo de simţurile mele adormite, instinctul m-a pus de m-am repezit la timp, am luat toporul, şi am lovit cu sete, prima dată ricoşând din solzii fiarei, a doua oară, tocmai când fiara se apleca spre Relu, am reuşit să îi împlânt toporul între omoplaţi, şi cu un urlet nepământean, cu lama adânc înfiptă între oase, din două salturi s-a facut nevazută în direcţia lacului… Toţi s-au uitat admirativ la mine, parcă aprobând gestul meu inspirat, apoi ca la un semn, s-a facut întuneric…cred că am leşinat „în cor” * Dimineaţa ne-a găsit întinşi lângă focul ce mai fumega, cu soarele arzându-ne pe pleoapele strâns închise…În corturi nu ajunsese nimeni să doarmă, şi nimeni nu ştia de ce… Dan, s-a trezit primul, s-a dus împleticit până lângă râu, s-a trântit lângă apă, şi-a scufundat capul sub apă, l-a scos scuturându-l ca Beethoven, câinele acela din film şi a început să urle… Am sărit toţi ca arşi, gata de bătaie, dar…cu cine să ne batem?...Am urmat exemplul lui Dan, râzând, dar pe masură ce îmi reveneam din starea de mahmureală în care mă aflam, creştea în mine o ciudă pe ei, o ciudă pe care nu mi-o explicam, simţeam că ceva se întâmplase rău, şi avea mare legatură cu ei, dar pur şi simplu nu puteam să-mi aduc aminte… În momentul în care Pompiliu m-a întrebat mai târziu dacă vreau o ţigare la cafea, mi-am adus aminte…I-am intrebat dacă ei işi amintesc ceva din ce s-a întâmplat aseară, de atacul fiarei, şi ei au râs ca tembelii iarăşi,că cică ar fi normal să am halucinaţiile alea la primul contact cu „iarba”. Mi-a sărit ţandăra, le-am luat pachetul de ţigări, l-am fărămiţat în pumni, şi l-am pus pe foc. S-au supărat şi ei pe mine, mai să ne luăm la bătaie, reproşându-ne reciproc tot felul de nimicuri. Toţi au încremenit însă, sângele le-a dispărut brusc din obraji, în momentul în care i-am întrebat: -ŞTIE CINEVA UNDE MI-E TOPORUL? 28 dec. 07 Dedicată prietenului meu Dorin B. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE