PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de aurelia chircu REGIS DE AETERNUM DE AURELIA CHIRCU CARTILE VRAJITORULUI II - ANTICARIATUL Nimic nu-i amintea de Sãrbãtori mai bine decat mirosul de arome al aluatului dospit, ce se cocea în brutãria de peste drum. Îl adulmeca cu nesat şi îi plãcea sã identifice fiecare aromã în parte, asemeni unui maestru cofetar. şi de fiece datã, îşi cãlca pe inimã şi ignorandu-şi soarta, cumpãra aburinda felie de cozonac cu cacao şi rahat, pe care o savura apoi în spatele tejghelei, alãturi de cana cu vin fiert, aromatizat cu nucşoarã. Aşa îşi incepea Rufio ultima searã din an şi nu de ieri, de azi, ci de peste un secol. Ziua Anului Nou, ca şi cea a Crãciunului, îi erau atat de dragi cã-şi dorea uneori ca zilei de doãuzeci si sase decembrie sa-i succeada imediat cea de intai ianuarie, sãrind astfel peste cele cinci zile lucrãtoare ce despãrteau aceste sãrbãtori. Copil fiind, anticarul nu putea suferi aceste zile, cand guvernanta ii intrerupea jocul, amintindu-i de temele de vacanta de care uitase cu desavarsire… Rufio isi sustinea si in prezent opinia cu privire la zilele calendarului, doar ca acum glumea, bineinteles. Se ştie cã aceastã scurtã perioadã e deosebit de beneficã pentru comert, iar pentru el însuşi însemna rãgazul necesar pentru a-şi pune ordine în viata profesionalã, dar şi personalã, apreciind cu grijã evenimentele anului ce se termina; spre exemplu, dacã se certase cu cineva, cãuta sã se împace panã la finele lunii, iar dacã împrumutase pe altcineva, îşi revendica banii tot în acest interval de timp. Multi l-ar fi crezut zgacit, cãci purta mereu aceleaşi haine, de parcã n-ar fi avut şi alte schimburi, dar anticarul era doar modest: în loc sã cheltuiascã pentru sine, prefera s-o facã pentru a-i ajuta pe ceilalti. De aceea, nu era de mirare de-l vedeai de Sarbatori, îmbrãcat cu acelaşi costum de catifea rubinie ce se asorta de minune cu stacojia vestã, de a-l cãrei buzunar atarna lantul de aur al ceasornicului. Deşi uzate, veşmintele lui erau întodeauna curate şi degajau prospetime şi bun-gust. Un alt cusur al anticarului era şi faptul cã pãstra în al doilea buzunar al vestei douã liste dupã care se ghida în zilele speciale. Programul acelei seri, ca şi cel al Revelionului trecut, cuprindea trei obiective, şi anume: închiderea magazinului – imediat ce se întorcea bãiatul de prãvãlie de la familia Starkin, ultima dintre cele cãrora anticarul le trimitea mici atentii culinare, apoi avea sã cineze ca de obicei, cu un prieten de-al sãu, pentru a-şi petrece noaptea dintre ani în fortãreata de pe colinã, ultimul punct de pe listã şi cel mai aşteptat. Era un plan destul de anost, dar cum n-avea prea multi prieteni, n-avea nici invitatii la masã şi nici sã meargã aşa aiurea, nu-i venea la socotealã. Exista totuşi o invitatie actualizatã în fiece an, cea a familiei Anghelon, dar Rufio o refuza în permanentã, cãci presimtea ca el nu face parte din lumea care era invitatã acolo şi voia sã evite stanjeneala. Isprãvindu-şi gustarea, Rufio stranse firimiturile, clãti cana cu apã din carãfã, apoi îşi scuturã vesta şi aruncã o privire cãtre orologiul din perete. Sase si treizeci p.m. Lyan întarzia. şi nu numai el, ci şi clienta lui fidelã, ce-şi fãcuse o obişnuintã in a cumpãra cadouri de la magazin, mai înainte de a merge sã cineze cu familia surorii ei. Se intelege ca anticariatul domnului de Roxa-Lhea era cel mai indragit magazin din oras. Gaseai aici tot soiul de obiecte ce aminteau de Ceasornicul de nisip : ghiduri, desene, jucarii, clepsidre de masa, chiar si lucruri de « apartinusera « zeitei ce crease Aeternumul. Acestea fusesera donate de catre colectionari, dar cum nu le cumpara nimeni, caci nimeni nu mai credea in legenda, anticarul le scosese de la vanzare si le tinea depozitate in pod. Pastrase totusi pe raft un lant de scoici cu diametrul unei oale de gatit ce ar fi fost se pare, una din bratarile ce impodobisera odinioara incheieturile Vistrei. Pentru cei insetati de cunoastere, Rufio achizitionase o suma de obiecte antice, cum ar fi prima atestare documentara a Aeternumului, pe cand acesta il avea in frunte pe regele hedonist, ce avea sa provoace indeplinirea profetiei, sforile cu care fusese legat Ceasornicul de nisip, atunci cand regele nebun poruncise imobilizarea Clepsidrei sau chiar pravila in care formulase aceasta porunca. Inaltã de cinzeci de picioare, cu suport de argint şi recipiente de mãrgean, Clepsidra veghea asupra oraşului ca un ochi veşnic treaz. Se spunea cã Aeternumul se clãdise in jurul ei şi atunci cand Clepsidra se va prãbuşi, toatã suflarea oraşului avea sã disparã o datã cu ea. Dar aceasta era doar o profetie de mult uitatã, iar Ceasornicul era mai degraba un totem decat o amenintare. Dimineaţa Crãciunului adusese o ninsoare ca-n poveşti, fulgii de nea înseninând feţele copiilor, cât şi a adulţilor deopotrivã. Dar omãtul n-a ţinut decât pânã în zorii, când spre întristarea tuturor, un soare de august a topit zãpada de parcã nici n-ar fi fost. Acum pãmântul era uscat ca dupã o secetã prelungitã, iar aerul purta miresme primãvãratice. Insa vremea mohorata nu-i impiedica pe oraseni sa-si vada mai departe de treburile lor ; atrasi de aroma prajiturilor, oameni de toate conditiile intrau in brutarie si ieseau cu bratele incarcate de dulciuri ori numai cu un singur pachet, in functie de grosimea portofelelor. Rufio parasi fereastra, cu un zambet vag. Stia ca de acum si pana la Sfantul Ioan n-avea sa mai guste din bunatatile de peste drum, dar nu-i pasa, se obisnuise cu ideea si mai apoi, rabdarea era insusirea-i de capetenie. Anticarul privi din nou catre orologiu, ale carui limbi indicau acum sase patruzeci si cinci p.m. , apoi ridica din umeri si se indrepta spre oglinda cu rame taiate in forma de romb. In stanga ei, in coltul peretelui, se afla un bradut impodobit cu mere rosii si margele de sticla ; desi il avea din Ajunul Craciunului, inca nu se saturase sa-l admire si nu se putea abtine, ca trecand pe langa el, sa nu se opreasca fie si o secunda pentru a potrivi mai bine cate o podoaba care i se parea lui ca nu sade asa cum ar trebui pe creanga ei. Isi verifica cravata de matase visinie si nu-i gasi niciun cusur, pentru ca imediat dupa ce se indeparta, sa-si desfaca accesoriul vestimentar si sa revina in fata indispensabilei oglinzi… Oscila in a-si pune acul de cravata in buzunarul vestei sau pe polita de langa oglinda. In copilarie, guvernanta il certa adesea pentru neatentie, caci capatase o deprindere in a-si pierde lucrurile ; de aici, se instalase o teama aproape patologica de a nu uita sau pierde, fie ca era vorba de un obiect valoros ori de unul insignifiant. Iar acul cu pricina, o agrafa de platina in forma de cap de lup, era deosebit de important, caci era un cadou de la insusi proprietarul fortaretei unde avea sa petreaca la cumpana dintre ani ! Asa ca-l aseza in buzunar, pentru mai multa siguranta. Isi lega cravata si prinse acul la locul lui, pe sub funda esarfei. In timpul acesta, usa anticariatului se deschise larg si intra un tanar zvelt, blond si carlintat, insotit de un barbat gras cu un ghiveci gol in mana dreapta. Rufio ii arunca lui Lyan o privire ingrozita, de parca l-ar fi intrebat de ce i l-a adus tocmai pe omul acela in magazin, la care tanarul stranse din umeri, cu nevinovatie. Anticarul il primi pe noul venit in camera de deasupra magazinului, unde statura pret de un ceas. Dupa ce omul pleca, cu acelasi ghiveci gol in mana, Rufio si Lyan se asezara abatuti, in spatele tejghelei. - Trebuie sa plecati, nu-i asa ?... intreba Lyan, facand o grimasa. - E chiar interesant, daca ma gandesc bine, oricum nu aveam planuri prea mari pentru seara aceasta, zambi Rufio cu ironie. Inchide tu magazinul, te rog, si pe urma, poti sa mergi la petrecere – ai invitatia in casa de bani. - Stiu, rase servitorul, acolo o gasesc in toti anii si mananc la Angheloni in contul domniei-tale. - Lasa, dragule, tu sa fii sanatos si sa-i onorezi in locul meu cu prezenta vreme indelungata ! zise Rufio, batandu-l prieteneste pe umar. Acestea fiind spuse, anticarul isi imbraca haina de catifea peste vesta, apoi isi lua la revedere de la Lyan si iesi in strada. MARTIE 2006 IIII – LEGENDA Rufio indragea Aeternumul, aceasta magnifica utopie care avea toate calitatile unei bijuterii de lux si niciunul din defecte, care-i tinuse loc de camin si de parinti laolalta, care-l fascina si-l ravasea deopotriva. De aceea, discutia cu omul acela il tulburase mai mult decat si-ar fi putut inchipui. In primul rand, era vorba de iesirea din rutina, lucrul ce l-ar fi indispus pe Rufio chiar fara sa stie motivul in sine pentru care i se impunea aceasta schimbare de planuri. Iar daca asta se intampla tocmai in noaptea Anului Nou, atunci acesta era un semn de rau-augur pentru anul urmator. Sprijinit de parapetul cu lampioane rosii, anticarul privea melancolic catre insulã. Clepsidra se afla in mijlocul ei, inconjurata de statuile sparte, care ar fi fost pe timpuri, ostasi neinfricati preschimbati in stane, din pricina regelui lor. “ Asta se intampla pe cand oraşul devenise imperiul unui rege geto-dac care se supunea zeului în toate, cerând în schimb numai sã poatã petrece în voie. Titanul i-a ascultat rugãmintea, dar i-a poruncit ca la fiecare petrecere sã bea şi în cinstea lui, mãrind numãrul de pahare în funcţie de ziua sãptãmânii. şi a mers aşa multã vreme, pânã într-o sâmbãtã, când primind vizita unui prieten din altã ţarã, regele a dat un banchet, chiar în faţa clepsidrei. Mâncare, bãuturã, muzici, toate ingredientele unui festin de zile mari!… Veni şi momentul în care se aduceau omagii zeiţãţilor. Prietenul a vrut sã-l punã la încercare pe hedonist şi i-a spus cã el nu se închinã niciunui zeu; pentru a nu fi luat de prost, regele nostru s-a declarat stãpânul suprem al acelor meleaguri şi a refuzat sã închine cele şase pahare în cinstea lui Zalmoxe. Ba mai mult, cum ceasornicul se întorcea silenţios cu de la sine putere atunci când bula superioarã se golea, într-o clipã de nebunie, regele a ordonat slugilor sã priponeascã zdravãn clepsidra, demonstrând astfel cã nu-i e teamã de zeu. Decaforus, fiul zeului s-a milostivit de nechibzuitul rege si l-a rugat pe Zalmoxe sã opreascã nenorocirea, iar acesta l-a ascultat. Dar nu renunta la placerea de a le da muritorilor o pildã… Astfel, mesenii, ce nu se dezmeticiserã îndeajuns pentru a se eschiva, furã transformaţi în stane ca sã petreacã pe vecie - regii, de aur, marii dregãtori, de argint, fiecare dupã rangul lui. « Rufio stia pe de rost legenda, dar nu rezistase sa cumpere pentru a mia oara brosura in care aceasta era prezentata. De altfel, nu era singurul care facea acest gest inutil ; la un anumit interval de timp, apareau pe piata noi editii ale brosurii si era la moda sa le colectionezi dupa formatul paginii si dupa culorile fontului. Vestea pe care i-o adusese omul cu ghiveciul gol, care nu era altul decat seful organizatiei secrete in care activa si anticarul, era cumplita ! ‘’ Profetia se va implini in aceasta seara ‘’ , spusese omul si ii insirase apoi o istorie din care Rufio nu intelesese prea multe si asta din cauza ca omul nu prea era genul care sa stie sa explice, mai ales cand notiunile pe care le pronunta ii sunt practic necunoscute. Ani de zile, Rufio vazuse in legenda o bazaconie si fusese convins ca nimeni si nimic n-avea sa distruga acest oras de vis, caci numai gandul de a-i rapi stralucirea si veselia era o abominabila crima. Ajunsese aici la fel ca şi ceilalţi: cãlãtorind spre o anumitã destinaţie, se trezise dintr-o datã într-un loc strain, fãrã a şti cum nimerise acolo. Si n-a mai putut pleca, cãci deşi legenda vorbea despre o interdicţie pentru cei care plecau din oraş, nu pãrea sã existe vreun mod de a-l pãrãsi – poate doar traversand deşertul, dar cutezanţa însemna moarte. Oricat de priceput, niciun cartograf nu reusise sã facã o reprezentare graficã a oraºului, neputându-i defini hotarele; centrul pãrea înconjurat din toate pãrþile de nisipuri, iar cine încerca sa gãseascã cetãþile megieºe, se pierdea prin deºert ºi era nevoit sã se întoarcã acasã fãrã niciun rezultat. Povestea era simpla. Intr-o vreme, Zalmoxe isi luase de sotie o muritoare pe nume Vistra, iar femeia, pana atunci urata de zei pentru obarsia ei umana, i-a daruit titanului un fiu, pe care l-au numit Decaforus. Dar zeul era extrem de gelos si asemeni unui Ottelo, si-a injunghiat sotia si-a aruncat-o din cer. Numai ca in momentul cãderii in abis, s-a petrecut ceva ce a dovedit nevinovatia Vistrei: trupul zeiţei s-a metamorfozat, preschimbandu-se într-o imensã grãdinã cu tot soiul de flori. Aşezarea, populatã ulterior de neamuri getice, s-a numit Aeternum, iar zãmislirea lui aproape planetarã, a fãcut din el un oraş atipic, cu un relief şi o climã lipsite de convenţionalism. Insa ghicindu-i pretenţia de a fi perfect, când nimic pe lumea aceasta nu poate fi astfel, zeul a aruncat peste oraş maledicţia proorocita. Foarte curand, Zalmoxe s-a recasatorit, iar mama vitrega, enervata ca Decaforus nu se joaca decat cu o clepsidra, primita de la mama lui buna, a aruncat jucaria în ţãrâna Aeternumului. Copilul a plans zile de-a rândul, pânã ce pãrintele sãu, vãzând cã nu-l pot linişti nicidecum, a luat înfãţişare omeneascã şi a coborât pe pãmânt. Acesta a vãzut cã nisiparniţa cãzuse într-o parte nelocuitã a oraşului şi revenind fãrã griji la forma sa obişnuitã, s-a aplecat ca s-o ridice. Dar suportul piramidal al clepsidrei se înfipsese adânc în sol şi pãrintele s-a vãzut nevoit sã renunţe la ea. Decaforus s-a mulţumit atunci s-o priveascã de sus, de pe terasa palatului, aceeaşi terasã de unde fusese azvârlitã mama sa. Ceasornicul şi furnicarul pe care-l vedea zilnic au devenit în timp speranţa lui de viaţã, cãci priveliştea îl linişţea şi îi dãdea putere sã continue. Si-a dorit atunci ca Aeternumul sã nu fie vizibil decât pentru anumiţi cãlãtori, iar cei care pãrãseau oraşul sã nu mai aibã posibilitatea de a se întoarce vreodatã înapoi, sã le fie ascuns aşa cum le era şi celorlalţi. şi asta pentru cã îl socotea ca fiind al lui, unica sa amintire maternalã. Tatãl îl învãţa s-o urascã pe Vistra, dar el o admira mai departe, socotind cã dacã florile erau minunate, ea nu putuse sã fie rea. Regele hedonist din legenda avea o sotie inteleapta, ce s-a speriat îngrozitor, cand a auzit porunca necugetata. L-a rugat sã se mai gândeascã, sã nu facã vreo nerozie, dar acesta n-a vrut s-o asculte. Preoţii lui Zalmoxe intuiserã cã acesta, plictisit de supuşi pãmânteni şi de oameni în genere, voia sã distrugã Aeternumul; Decaforus, care îi purta reginei o dragoste filialã, îi promisese cã asta nu se va întâmpla atâta timp cât nisipul va curge mai departe. Iar regele tocmai îi dãdea apã la moarã lui Zalmoxe ca sã nimiceascã oraşul protejat de fiul lui. Am mai spus cã Aeternumul nu era doar o pasiune pentru Decaforus, ci însãşi raţiunea de a trãi. Iar frumoasa reginã era mama lui adoptivã, pe care nu voia s-o piardã la fel ca pe cealaltã… Decaforus i-a reproşat titanului ingerinţa comisã şi s-au certat amarnic, fãrã a bãnui mãcar cã ţipetele lor, prefãcute în fulgere, se alãturau noriilor încãrcaţi cu grindinã cât pumnul, ce avea sã surpe oraşul. Titanul şi-a pierdut cumpãtul şi asemeni unui muritor necopt la minte, i-a destãinuit fiului sãu cã urãşte Aeternumul aşa cum o urâse şi pe soţia lui, a cãrei sinucidere îi adusese bucurie. Mâhnit de vorbele lui Zalmoxis, Decaforus a ieşit pe terasa palatului. Inima îi plângea cãci nu-i putea ajuta pe oameni. Vãzând cã suferinţa lui e realã, Zalmoxe si-a schimbat hotararea si asa au aparut statuile ostasilor. Batute de vanturi si de ploi, ele s-au deteriorat de-a lungul timpului, dar Clepsidra a ramas la locul ei, neatinsa. Dupa ce i-a pedepsit, Zalmoxe a eliberat Clepsidra şi a spus cã atunci când ceasul se va opri pentru a doua oarã, Aeternumul va pieri cu adevãrat, nimeni nu-l va mai îndupleca sã nu-l distrugã. Ascultându-l, Decaforus se convinse ca tatãl lui fusese pricina morţii Vistrei, asta în cazul alinãtor cã nu o ucisese chiar el. Îndurerat, coborî printre muritori. Dar cum urgia aruncatã peste oraş dupã oprirea clepsidrei, nu se domolise încã, lui Decaforus i-a fost greu s-o afle pe reginã în acea liotã înnebunitã ce-şi cãuta scãparea. A gãsit-o în final, strivitã sub greutatea unei coloane prãbuşite şi mult prea târziu pentru a o mai putea salva. şi se mai spunea cã ar fi îngropat-o la rãdãcina clepsidrei, iar el ar fi rãmas în Aeternum pentru totdeauna, ca sã vegheze asupra celor douã iubiri ale sale… Un zgomot de voci il deranja din meditatie. In dreapta, lângã piciorul podului, trei puşlamale afumate, deghizate de Carnaval se ţineau pe dupã umeri şi cântau cât le ţinea gura; Rufio zâmbi uşor – beţivanii n-aveau voci rele şi cu talentul lor, puteau face câţiva gologani, dacã i-ar fi primit vreun birjar pentru distracţie. Auzise despre sãraci al cãror talent fusese descoperit în acest fel, cântând în spatele vreunei trãsuri; în general, câştigul obţinut de la muşterii era împãrţit cu vizitiul care le permitea sã se urce în spate, iar dacã clientul îşi delecta auzul fãrã sã plãteascã şi distracţia alãturi de transport, nu era el de vinã, ci artistul, cãci falsase sau glumele lui fuseserã prea slabe. Acest soi de reprezentaţii apãruse din iniţiativa mai marilor oraşului şi aveau la bazã principiul cã fiecare om are un talent al sãu, nu trebuie decât sã-l descopere, iar aici, în Aeternum, orice talent poate fi valorificat. Gestul acesta fãcuse ca şomajul sã nu fie decât un cuvânt de dicţionar. Petrecaretii ajunsesera deja pe strada Venenum si intrau intr-una din carciumi, probabil ca sa-si ude gatlejele uscate de atata cantat… Si nu erau singurii care petreceau - oamenii ieseau din magazine, intrau in cafenele, orasul traia in toata puterea cuvantului, fara a se gandi o secunda la amenintatoarea profetie. Iar orasul imbracat de Sarbatoare era minunat ! Brazi împodobiţi cu mãiestrie dormitau la colţul fiecãrei clãdiri, unii falnici cu lampioane în culorile curcubeului, alţii de-o şchioapã cu lanterne minuscule, fiecare dupã înãlţimea casei pe care o strãjuia. Era un deliciu sa-i privesti ! Dar vizita lui Stelianos ii stricase deja seara si oricat s-ar fi straduit, n-avea sa se mai simta ca pana atunci. Era deja opt p.m. , nu mai era timp de pierdut. De obicei, strãbãtea distanţã de la magazin pânã la fortãreaţã de pe colinã cu inima plinã de bucurie. De astã datã însã, bucuriei îi luase locul neliniştea; îl cunoştea pe vrãjitor de ani de zile şi îl considera cel mai bun prieten, dar parcã în acea searã ar fi preferat sã nu dea ochii cu dânsul. Cu toate acestea nu se putea sustrage datoriei şi s-ar fi minţit pe sine, dacã ar fi pretins cã nu era şi curios. MARTIE 2006 IIIIII – TREI CÃRTI Profilul sumbru al cetãþii se zugrãvea pe fondul albastrului închis al înserãrii. Luna intrase deja în cel de-al doilea pãtrar, iar ãsta nu putea fi semn bun. Rufio o privi un timp cu un fel de îngrijorare, aşa cum privise şi clepsidra, dupã asta oftã şi grãbi pasul înspre coama dealului. Ajungând în faţa intrãrii, bãtu de douã ori cu ciocanul poleit cu aur şi aşteptã cumpãnit sã i se deschidã. Deşi încercase sã se camufleze, slujnica îi intui pe moment tulburarea şi se întristã un pic. Se obişnuise cu prezenţa-i pururi veselã şi îi fãceau mare plãcere complimentele lui politicoase. Iar politeţea lui devenise proverbialã în cercuri; Rufio îşi dãdea seama cã uneori exagera, dar nu voia sa se schimbe, era mulţumit cu sine însuşi, ceea ce nu era puţin lucru. Mereu serios, atent a nu deranja sau a jigni, cu vorba blândã şi domoalã de frate mai mare, de confident şi sfãtuitor, pãrea nãscut cu misiunea de a-i ferici pe ceilalţi. Câţi oameni pot oare sã se nascã cu o asemenea misiune şi sã aibã curajul de a o duce pânã la capãt, fãrã a suferi? Sigur nu mulţi, iar aceia sunt poate îngeri. Rufio nu era şi nu cãuta sã fie, însã frumuseţea ochiilor sãi cenuşii şi a pãrului şaten închis, îl asemuia cu unul dintre ei. Servitoarea îl pofti într-o încãpere care ţinea loc de salon şi de birou în acelaşi timp. Castelul era destul de larg, nicio îndoialã, dar stãpânul lui era un singuratic şi prefera sã ocupe minimul de spaţiu posibil. De altfel, aceastã dorinţã a sa era manifestatã şi prin simplitatea cu care era decorat biroul si la care vrãjitorul nu renuntase nici mãcar acum, la ceas de sãrbãtoare; nu exista in acea incapere nici infimul semn cã cel care trãia acolo s-ar bucura de acele zile, nici mãcar o ghirlandã de flori sau o crenguţã de brad aninatã la sobã, lucruri care electrizeazã chiar şi un adult!… Rufio ştia cã nu modestia îl oprise pe vrãjitor sã decoreze biroul, ci faptul cã-şi pierduse demult credinţa şi speranţa în mai bine. şi uitase de copilul din el, cel care ca toţi copii, se lãsase fermecat de fiece datã de magia Sfintelor Sãrbãtori. Dar mai ştia şi faptul cã omul putea fi salvat, însã povestea lui era cu mult mai sinuoasã şi mai întunecatã decât cea a bãtrânului Scrooge, iar vizita celor trei spirite ar fi fost practic în zadar. Gãsind camera goalã, Rufio avu o clipã de destindere şi asemeni unui şcolar bucuros de întârzierea profesorului la orã, îi veni în minte sã se întoarcã şi sã plece. Dar ca de obicei, se simti atras de biblioteca si se apropie de volumele imbracate in piele neagra, ce dormitau oranduite frumos pe cele trei rafturi ale mobilei. Colectia cuprindea majoritatea titlurilor ce fusesera publicate de la aparitia tiparului incoace. Era un deliciu s-o privesti, iar Rufio nu pierdea niciodata ocazia de a-si plimba degetul peste cotoarele cartilor, vreme in care soptea cu incantare numele operelor pe langa care trecea. Jucandu-se astfel, degetul lui se lovi la un moment dat de un cotor ce nu era aliniat cum se cuvine. Se opri si citi titlul: Crima si pedeapsa de Dostoievski. Era una din cartile lui preferate ! Vru sa-l impinga inapoi in raft, dar cotorul cartii se despica brusc pe verticala si repezindu-se spre el, ii ciupi aratatorul asemeni unui sarpe veninos. Rufio isi trase mana, iar cartea reveni la forma sa initiala. Dadu sa iasa din incapere, dar exact atunci, vrãjitorul se precipitã pe o uşã dosnicã, mascatã cu o draperie de atlaz; Rufio tresãri uşor şi ca sã nu dea de bãnuit, fãcu doi paşi înspre gazdã. - Bunã seara! rosti el cu amabilitate si ii intinse punga cu cadoul pe care i-l adusese. La multi ani ! - Îţi mulţumesc cã ai venit, rãspunse omul cu glas stins, iar în ochi îi luci pentru o secundã o nemãrginitã bucurie. Pãrea abãtut, obosit, poate chiar bolnav, ceea ce era uimitor la acest om impozant, care intimida o lume numai prin simpla-i prezenţã. - Stelianos mi-a comunicat cã ai ceva sã-mi spui, se justificã tânãrul cu însufleţire, aşa cã iatã-mã, am venit! Însã, vorbele lui nu avurã darul de a descreţi fruntea prietenului sãu. - Evlampionis?… şopti el dupã asta, îngrijorat, uitându-şi mâna pe umãrul vrãjitorului. Acesta se arãta incapabil sã-şi adune gândurile. Dar era oare adevãrat sau numai o stratagemã pentru a-i afla intenţiile?… Cu zile în urmã, vrãjitorul îl rugase pe Stelianos sã i-l trimitã pe Rufio pentru a se sfãtui cu el, iar acesta îi promisese cã-i va spune sã treacã pe la castel, dar ori nu se ţinuse de cuvânt ori Rufio îi ignorase invitaţia. Iar acum venea la el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, acum când luna intrase în cel de-al doilea pãtrar, acum când nu-i mai era de niciun folos… şi-ar fi dorit ca Rufio sã plece, sã-l lase singur cu fantomele lui. Dar acesta nu pleca şi mai cu seamã de atât, îi cerea sã-i explice ceea ce el însuşi nu-şi putea lãmuri. Rufio îl studia cu compasiune. - Ããã, Stelianos… începu el cu un fel de teamã, evitându-i privirea, Stelianos ţi-a povestit despre ce e vorba?… Se târî înspre fotoliul din stânga cãminului, unde ocoli mãsuţa joasã de brad din faţa acestuia şi se aşezã. Deschise punga si scoase din ea o agenda pe anul urmator si o felicitare lucrata manual, ce avea pe coperta un bradut impodobit, cusut pe etamina ; dupa ce le privi dezinteresat, le puse inapoi in punga si astepta raspunsul anticarului. - Mi-a spus ceva, începu el vag, despre nişte… cãrţi, nu ştiu… Disimularea era pentru Rufio ca o a doua naturã. Speram sã-mi spui tu mai multe, adaugã el cu sentimentul de uşurare cã întâiul pas fusese realizat. Cum Evlampionis nu-i oferise un scaun, rãmase în picioare, în faţa sobei. Gestul vrajitorului atunci cand primi darul, il dezamagise, dar nu spuse nimic. - Hm, nu ştii sã minţi… murmurã omul cu antipatie. Cum îl ştiu eu pe Stelianos, ţi-a spus tot! mai zise el, cu un zâmbet rãutãcios. - Da, mi-a spus, mãrturisi Rufio, surâzând cu tristeţe. Deci… e adevãrat, urmã dupã o scurtã pauzã, ai aceste momente de… inconştienţã, în care scrii aceste cãrţi?… - Scriu aceste cãrţi… repetã vrãjitorul cu ironie, mai repede ele mã scriu pe mine decât eu, pe ele! şi nu trebuie sã te fereşti, prietene, chiar e vorba de inconştienţã. Sunt momente de veghe, în care acţionez involuntar, în care mâna mea înşira rânduri cu de la sine putere, iar când mã trezesc la realitate, gãsesc teancuri de pagini cu scrisul meu frumos şi îngrijit… Râse, apoi oftã adânc. Rufio îl studia cu aceeaşi pãrere de rãu. - Scriere automata. Un fenomen ieşit din comun, dar mã tem cã totuşi destul de obişnuit în sfera mea de activitate. Numai cã mie nu mi s-a întâmplat pânã acum… Atâta tot. - Profeţii. - Despre cãderea Aeternumului. - Prostii, il dojeni Rufio pe un ton nesincer. - Nu, Rufio, le-am citit, se destãnui vrãjitorul. şi nu sunt deloc prostii, completã el grav. - Dar avem deja legenda, stim ca orasul va avea un sfarsit tragic... Ce e in plus fata de amenintarea din legenda? - Sunt multe lucruri, informatii ce se refera la viitorul fiecaruia dintre noi, a fiecarei fiinte care traieste in Aeternum… Rufio il privi neincrezator. - Daca le gaseste cine nu trebuie, orasul nostrum va deveni un iad! Va supravietui prorocirii fundamentale, dar vom suferi cu totii. - Deci nu exista putinta de a alege, soarta ne e pecetluita, sopti meditativ, cãtre focul din vatrã. Dar de unde reies profetiile? De la… şi se opri cu fel de teamã. - … diavol? continuã vrãjitorul în locul lui. Hai, sã nu spui cã ţi-e fricã sã-i rosteşti numele; asta chiar e prefãcãtorie şi nu-ţi stã bine! şi mai pe urmã, nemuritor cum eşti, ar fi şi ridicol. - De fapt, voiam sa intreb daca nu sunt de la zeu, se apara Rufio. Bine, nu te contrazic, tu ma cunosti cel mai bine… Poate ai dreptate, dar nu eu am provocat acea intamplare nefericita ce ma defaimeaza atata… iar situatia aceasta nu m-a schimbat nici în bine, nici în rãu, sunt acelaşi din totdeauna, adaugã el cu o uşoarã tristeţe. Un moment tãcurã amândoi. - Deci, de unde vin aceste profetii?... Evlampionis îl privi cu neîncredere. - Nu ştiu, zise el într-un târziu, plictisit. Oftã iarãşi, apoi completã: Nu ştiu nimic… Of, mã simt atât de bãtrân… Anticarul îl privi cu un fel de repulsie. Îşi muşcã buzele. - Intamplarea asta “ nefericita ” cum o numesti tu ti-a schimbata viata pe vecie, Rufio, doar ca tu nu constientizezi asta… sau nu vrei s-o constientizezi. Te inteleg foarte bine, doar suntem pe aceasi pozitie. Rufio se apropie de vrãjitor şi şopti cu fermitate, apãsând pe fiecare silabã: - Cu te pot ajuta? - Pentru ce te-a trimis Stelianos? Rufio îşi pierdu cumpãtul. Clãtinã din cap şi se retrase pe scaunul de la masa de scris, unde stãtu un moment sã chibzuie. - Ca sã ard cãrţile, mãrturisi el cu regret. - Da, a menţionat ceva despre asta… afirmã Evlampionis visãtor. Dar eu nu l-am luat în serios. Socot cã n-ar trebui arse, în fond, e vorba despre viitorul nostru, al oraşului nostru. - Deci crezi cã ar trebui cruţate?… Dar ce-i, de fapt, în cãrţile astea?! exclamã el cu enervare în glas. Apucã cu brutalitate unul din volumele de pe masã şi îl deschise la nimerealã. Abia dupã, îşi luã seama şi se scuzã: Imi dai voie?… - Poţi sã faci ce vrei! pufni stãpânul casei cu indiferenţã. Se aplecã şã-şi toarne un pahar cu vin negru din carafa de pe mãsuţã. Oricum, n-o sã înţelegi nimic… Sã n-o iei ca pe o lipsã de respect, ţi-am comunicat-o din simpla raţiune cã volumele sunt legate cu vrãji şi nu pot fi citite de orişicine. Atâta tot. - Iar tu nu eşti tocmai “ orişicine ”, nu? fãcu Rufio cu ironie. Descoperise cã paginile erau criptografiate şi le rãsfoia absent; aici, o runa, dincolo, o hieroglifa, apoi un termen latin sau grecesc, in orice caz, nimic din care sa-ti poti face o idée. - Acum nici eu nu le mai pot citi, declarã cu un zâmbet ciudat. E periculos, dacã le citeşte cineva şi le înţelege sensul… şi totuşi, nu trebuie distruse. - Dar ce om obişnuit le poate citi? întrebã nemuritorul cu o undã de amãrãciune, punând cartea pe birou. - Existã o condiţie care permite citirea, dar mã tem cã niciunul din noi nu se încadreazã în ea, râse vrãjitorul. Rufio se apropie de cãmin. - Te-am dezamãgit, prietene, şopti el cu tristeţe, tu mã chemaseşi aşteptând de la mine un sfat, iar eu am venit prea târziu… - Da, dar nu mai conteazã acum, hotãrî Evlampions cu un soi de duioşie. Rufio îi întinse mâna, iar vrãjtorul o strânse pãrinteşte între palmele sale fierbinţi; gestul pãru sã-l emoţioneze puternic pe nemuritor, ai cãrui ochi se umezirã uşor. - Ţi-am terminat horoscopul, anunţã Evlampionis cu un strop de jenã. Mi-a luat mai mult decât aş fi crezut, dar şti doar… e greu… - Te referi la… - Da, eram dincolo cu el, când m-a anunţat servitoarea cã ai venit. - Cum se simte? Cum te simţi tu? - El… e la fel, neschimbat şi nu cred va mai fi vreodatã altfel decât e acum. Eu?… Obosit. Tot ce mi-aş dori e sã-mi pot lãsa iarãşi capul în poala ei, la fel ca mai înainte, şi sã adorm în gingaşele ei dezmierdãri… Dar nu mai e posibil. Câteodatã mã gândesc cã am fãcut o alegere greşitã, trebuia sã-l las sã plece, ar fi fost o inimã în minus în stãpânirea suferinţei… Rufio îl urmãrea cu emoţie. - Sã-ţi îngropi unicul copil… Cum simţi tu asta, Rufio?… Mi-am îngropat propriul copil, iar eu încã trãiesc!… Poţi înţelege asta, prietene, poţi?!… - Nu te mai chinui, te rog. Ai fãcut alegerea corectã; ea era deja moartã şi nu era nimeni vinovat; ai fãcut exact ce trebuia. - Oh, Rufio, de m-ar vedea cineva acum, socoti vrãjitorul ştergandu-şi lacrimile de pe obraji, de m-ar vedea zic, aş arunca asupra acelui muritor cel mai cumplit blestem şi n-aş regreta nicio secundã. - Te cred, prietene, şopti Rufio, dar suntem numai noi doi aici. şi avem o treabã de înfãptuit. MARTIE 2006 IVIV – PRINTRE ROZE Vrãjitorul reflectã un moment. Se ridicã de pe fotoliu, aşezã cãrţile teanc şi cu ele în braţe, înlãturã o altã draperie, spunându-i lui Rufio sã-l urmeze. Intrarã într-un holişor strâmt cu douã încãperi pe partea stângã. Prima din ele avea uşa întredeschisã. Vrãjitorul o înlãturã puţin, iar Rufio vãzu înauntru un tânãr brunet cu pãrul tuns scurt, ce stãtea apatic într-un fotoliu, cu privirile aţintite asupra focului din cãmin. Îl asista o slujnicã blonduţã şi rotunjoarã ca un mãr, ce citea cu glas tare dintr-o broşurã. - Îl vezi? Aşa cum îţi spuneam. Rufio zâmbi cu tristeţe. - Ia spune-mi acum, zise vrãjitorul pe când alãtura uşa ca mai înainte, ce s-a întâmplat, de fapt? Îl luã pe Rufio cu sine cãtre scãriţa din dreapta şi începurã sã coboare treptele capitonate cu stofã purpurie, anticarul impleticindu-se de cateva ori, caci covorul i se rula sub talpi, pe masura ce pasea. Acesta era cel mai bun semn ca vrajitorul se suparase pe el, caci se stia ca obiectele din castel reactioneau in functie de dispozitia stapanului lor. - De ce n-ai venit? - N-am ştiut, mãrturisi anticarul. Evlampionis nu pãru surprins. Stelianos mi-a spus abia azi cã vrei sã-mi vorbeşti… şi dupã aceea, întreaga istorie. - Mi-am dat seama în timp cã n-avea sã te trimitã la mine decât pentru a distruge cãrţile. Speram ca mãcar sã vina el personal, sã nu te implice şi pe tine în treaba asta… - N-am înţeles ce legãturã are luna cu citirea cãrţilor, spuse Rufio când ajunserã în capãtul scãrii. - E o întreagã istorie… oftã magul. Ce pot sã-ţi spun este cã zeul nu vrea ca profeţiile sã fie rãspândite; se pare cã el n-a vrut sã mi le comunice, i-au scãpat la fel de involuntar cum mi-au parvenit mie. Tipul vorbeşte în somn, lãmuri el, zâmbind. Mi-a poruncit sã suprim cãrţile, altfel distruge oraşul pe negândite şi profeţiile devin nule. Iar termenul expirã în zori… - Deci, profeţiile vin de la zeu, se lamentã Rufio dupã o micã pauzã. ştiai şi m-ai lãsat sã debitez prostii!… Evlampionis râse. - Nu ştii ce drag îmi eşti când te îndoieşti de originea ta! Rufio se strâmbã. - De ce n-ai venit la mine? îl certã el. - Am venit, aprobã vrãjitorul cu arţag. Nu te-am gãsit acasã nici noapte, nici zi, de parcã disparuseşi cu desãvârşire de pe faţa pãmântului! şi nici la organizaţie nu erai. Nemuritorul se încruntã. - Eu dorm în medie trei-patru ore pe zi şi mi-e suficient, imposibil sã nu fiu gãsit în aceste douãzeci de ore!… Adicã, nu spun cã ai minţi cumva, adaugã el cu deferenţã, dar chiar mi se pare ridicol ce-mi spui… - Ţi-am lãsat mesaje în uşa anticariatului, dar probabil cã Stelianos s-a îngrijit ca acestea sã nu ajungã la tine. - Se poate. De fapt, în ultima perioadã, mi-a dat de lucru mai mult decât de obicei. - Asta e, s-a terminat acum. Însã… e o problemã care pe domnul Stelianos n-o sa-l amuze… Vrãjitorul ieşi într-o curticicã, împrejmuitã cu garduri de oţel, unde se începuse amenajarea unei grãdini. La lumina unui felinar, între douã straturi de trandafiri albi, Rufio vãzu o groapã şi în faţa ei, înfiptã în pãmânt, o lopatã mare cu coadã verde. Groapa era proaspãtã, de vreo patruzeci de centimetri adâncime şi goalã în interior. Rufio tresãri nervos, de parcã imaginea aceea i-ar fi produs amintiri neplãcute. Se întoarse spre om, aşteptând o explicaţie. - Cãrţile mele nu sunt nişte cãrţi obişnuite, spuse vrãjitorul cu voce stranie. Rufio îl privi bãnuitor. ştia cã unii oameni oricât de cuminţi ar fi, dacã sunt forţaţi de situatie, fac gesturi la care nu s-ar fi gândit vreodatã. Putea Evlampionis sã-l ucidã pentru a-şi pãstra cãrţile?! Nu, era un gând caraghios şi în fond, n-avea nici o bazã; o biatã groapã nu înseamnã mormânt şi mai pe urmã, vrãjitorul ţinea la el. Se ştie cã dacã respiri într-un mediu morbid, e lesne sã te molipşesti şi tu. - Mi-ai terminat horoscopul? întrebã el, deşi ştia rãspunsul. - Da, iar cel care te va ucide nu s-a nãscut încã, hotãrî vrãjitorul, de parcã ar fi posedat puterea telepaticã care lui ii lipsea. - Nu s-a nãscut încã?… repetã nemuritorul, dupã ce-i trecu uluiala. - Îl vei cunoaşte şi-l vei ghida în toate, va fi ca şi copilul tãu. - şi totuşi, mã va ucide, meditã Rufio uitându-se la groapã. - Da. Dar asta se va petrece dupã câteva secole, atunci când existenţa ţi se va pãrea îngrozitor de îndelungatã şi-ţi vei dori cu adevãrãt sã te odihneşti, adãugã vrãjitorul, bãtându-l încetişor pe umãr. - Ce voiai sa spui mai devreme? - Hm, as putea sa-ti spun multe, Rufio, marturisi vrajitorul, as putea sa zic ca am pus o vraja care sa apere cartile fata de elementele naturii si ca tot ce putem face, e sa le ascundem in pamant. Dar poate ca te-as minti si nici mie nu mi-ar sta bine… Pentru asta, voi fi sincer: daca nu le pot salva, am sa te rog sa ma lasi sa le distrug eu insumi. Nu, nu te pacalesc! Nu ma voi impaca nicicand cu ideea ca altul a facut treaba asta si il voi uri de moarte pe cel care o va incerca! Rufio il asculta, coplesit. - Crezi ca as mai fi acceptat piederea Elisei, daca n-as fi pregatit-o eu, ci vreun doctoras oarecare ?!... Arsenicul actioneaza la sase ore de la deces; o fiola din solutia mea va sterge scrisul de pe carti in doar o singura ora! Dar trebuie sa le ingrop mai intai, n-as suporta sa vad cum se dezintegreaza… Deci, ce alegi, prietene: izbavirea sau ura eterna ? Acum intelegea Rufio care fusese treaba cu volumul lui Dostoievski: vrajitorul se credea un criminal, un Agamemnon. - Si daca le ascunzi, acest zeu al tau nu va afla?... intreba el, dupa un moment de gandire. - Nu, daca aplic intregul ritualul. Vrãjitorul rãsfoi pentru ultima oarã cele trei cãrţi învelite în piele roşie, pe urmã le depuse în groapã, una peste cealaltã, cu un fel de pietate în mişcãri. - şi dacã le aflã cineva şi le citeşte? adaugã dupã o pauzã. Spuneai cã existã un mod… - Dacã le dezgroapã cineva înainte de timpul stabilit, nu câştigã nimic, cãrţile se stricã imediat, cãpãtând acea particularitate de care te fereşti tu cel mai tare… Evlampionis râse pe sub mustãţi. Rufio ignorã înţepãtura. - Focul nu le stricã… lumina soarelui? - Da, prietene, lumina soarelui le distruge. Vrãjitorul se lãsã în jos lângã groapã şi deschise volumul de deasupra. Rufio ridicã felinarul. - Ba chiar şi cea a lãmpii sau mite cea a unei biete lumânãri; scrisul se volatilizeazã, iar foile rãmân albe de parcã n-ar fi fost nicicând scrijelite cu pana. - şi la ce-ţi mai folosesc odatã îngropate? se mirã anticarul. - Peste o sutã de ani… le pot citi din nou! declarã vrãjitorul cu exaltare, închizând cartea. Nu e minunat?… Dar Rufio nu-i împãrtãşea bucuria. - Mda… şi dacã n-ai sã mai trãieşti încã o sutã de ani?… întrebã el cu sfialã. - M-am gândit la asta, şopti omul întristat, acoperind gropa cu pãmânt, dar nu face nimic… vei trãi tu şi vei îngriji de aceste cãrţi! - Cum? - Cu puţin ajutor, din partea mea şi… a altcuiva. Primesc informaţii neconclusive, dar sunt aproape sigur cã tu vei trãi. Sper numai ca asta sã se întâmple în acest oraş… Iar dacã ar fi aşa, nu înseamnã oare cã oraşul va exista şi peste aceastã sutã de ani?!… Gândeşte-te, prietene! Vrãjitorul se înclinã cu exultaţie asupra cãrţilor, dulcea lui povarã… Cu miscari rapide, de parca ar fi inlaturat vreun gunoi, omul schita pe pamant, un desen minuscul. Rufio nu-l lua in seama. De fapt, el se gandea tocmai cã nu Evlampionis sãpase groapa şi aruncã instinctiv o privire prin curte dupã sluga care avea sã continuie munca vrãjitorului, însã nu zãri pe nimeni. - Nu ştiu, Evlampionis, niciodatã nu mi-a plãcut sã fac planuri pe termen lung, nu ştiu… Dar dacã tu ai încredere în mine sã-mi încredinţezi cãrţile tale… în mine, care am venit sã le ard… - Dar ai venit deasemenea sã-mi dai o şansã, completã vrãjitorul. - Ei bine, eu nu pot decât… sã accept… Vrãjitorul zâmbi cu mulţumire. Ca din senin, pe poarta castelului se ivi fetiţa bucãtãresei, în cãmãşuţã de noapte şi cu un felinar în mâini. Ea se opri în prag, cãutând din priviri pe stãpân, iar când îl zãri lângã stratul de trandafiri, alergã cãtre dânsul, strigând cât o ţinea gura. Ajunsã în faţa lor, ea rosti dintr-o suflare o afirmaţie ce cãzu ca un trãznet. - S-a trezit conaşu’ cel tânãr!! - Ce spui?! tunã vrãjitorul cu asprime în glas. Nu, nu se poate!… - Ba da, stãpâne, nu te mint! susţinu copila. Conaşu’ a coborât în bucãtãrie, la noi şi a cerut de mâncare! Acu’ e sus. Mama m-a trimis sã-ţi spui… Evlampionis o ascultã cu minţile rãvãşite de durere şi speranţã, iar când copila tãcu, omul fugi prin uşa deschisã a castelului pentru a vedea cu ochii sãi minunea. Rufio îl urmã fãrã şovãire si aproape ca nici nu remarca obraznicia usii ce se inchise inainte ca el sa poata intra. Singura explicatie era ca vrajitorul voia intimitate. Fetiţa închise uşa în urma ei şi urcã scãrile în fugã. Ajungând în salon, se strecurã printre servitorii treziţi din somn ca şi ea şi se ascunse dupã poalele mamã-sii, ce povestea cu lux de amãnunte întâmplarea deja cunoscutã. MARTIE 2006 VV - ZORILE Ex abrupto. şi totuşi, la fel de exact ca un ceas elveţian. şi deloc miraculos, atâta vreme cât existau lãmuriri bazate pe ştiinţã şi logicã. Începuse cu paşi mici, asemeni unui prunc, asimilând forme, sunete şi culori, timp în care conexiunile se refãceau bucatã cu bucatã pânã ce sistemul ajunse sã funcţioneze din nou la parametrii optimi. şi atunci, fãrã de veste, ochii şi mintea i s-au deschis ca dupã un somn îndelungat şi s-a gãsit dornic de viaţã şi de luminã. Nici el nu înţelegea prea bine ce se petrecuse; îşi amintea cum se uita absent la flãcãrile din cãmin şi, dintr-o datã, acestea prinseserã suflet, iar gândurile sale se limpeziserã ca prin farmec, aşezându-se în şir raţional, cum nu mai fuseserã demult. Opacitatea dispãruse brusc, nu mai vedea lumea printr-un geam mat şi nu-i mai era teamã de ea, iar în clipele ce urmarã, îşi şterse din minte aceste reminiscenţe de parcã nu le-ar fi avut nicicând. Fusese grav bolnav, n-ar fi negat asta, dar învinsese afecţiunea şi în prezent, era într-o formã excelentã. Deşi n-o simţea, trebuie sã fi fost sãtul peste peste cap de acea camerã în care bolise şi oricum, avea lucruri mai importante de fãcut decât sã trândãveascã lângã foc. Erin se numise stãpân al moşiei Worshend cu doi ani în urmã şi în acea perioadã, fãcea naveta între Aeternum şi Hamburg, oraş în care îşi încheiase cu brio studiile superioare. Cum reuşea sã facã aceasta, având în vedere profeţia, era însã secret. Pe atunci, tânãrul era logodit cu frumoasa Elisa, care între timp îi devenise soţie, iar costurile facultãţii le achitase însuşi Evlampionis, care îl considera pe orfan, fiul pe care nu-l avuse. Vrãjitorul îi iubea mult ce doi copii ai sãi şi n-ar fi ezitat sã meargã pânã în iad şi-napoi numai sã-i vadã fericiţi. Bineînţeles cã prima dorinţã a castelanului nu putea fi alta decât aceea de a-i duce Elisei minunata veste a însãnãtoşirii lui şi de a-i sãruta cu duioşie fruntea împovãratã cu griji. Însã, deşi îşi propusese acestea, nu se grãbea deloc la efectuarea lor, de parcã undeva, în interiorul sãu, i se spunea cã n-au niciun rost… Tânãrul pãrãsi încãperea şi se lãsã purtat de paşi pe traiectul cunoscut. Cu numele ei pe buze şi inima bãtând nebuneşte, o porni nu cãtre odãile de la etaj, ci spre pivniţe. Dupã ce strãbãtu o combinaţie de pasaje secrete, pe care şi le amintea la perfecţie, deşi era convins cã nu le mai folosise de ceva vreme, Erin nimeri într-o criptã îngustã. În mijlocul ei se afla un fel de raclã acoperitã cu un linţoliu de mãtase violetã, ale cãrui margini atingeau podeaua. Prin urzeala borangicului se zugrãvea un chip feminin, chipul prea îndrãgit al logotnicei sale. Vãlul fu înlãturat şi se dezvãlui o copilã de o frumuseţe angelicã, cu plete negre, ce curgeau ca un râu peste umerii goi. Graţie arsenicului ce-şi fãcuse lucrarea, prefãcând-o pe Elisa într-o superbã pãpuşã de cearã, moartea nu-i putuse rãpi prea multe, poate doar din prospeţime şi din nuanţã, însã oricum, paliditatea aceasta era apropiatã tenului ei natural. Tatãl se ocupase de toate şi starea în care se afla cadavrul demonstra mãiestria vrãjitorului. Omul dãduse poruncã ca cineva sã se îngrijeascã periodic de toaleta defunctei şi de curãţenia din cavou şi se pare cã ordinele vrãjitorului erau ascultate cu sfinţenie, cãci rochia de tafta violetã a Elisei era aproape nouã, iar interiorul sarcofagului era tapetat cu crenguţe proaspete de brad şi petale de trandafir. Cum şedea aplecat peste marginea raclei, contemplând fixitatea ochilor ei albaştri încadraţi de gene argintii acum din pricina otrãvii, tânãrul atinse uşor buzele albe ale moartei. Rãceala sãrutului îl trezi la realitate şi ochi i se umplurã de lacrimi. Elisa lui nu mai era decât o statuie de ivoriu… Pradã unei crunte revoltãri, o apucã de umeri de parcã ar fi vrut s-o zgâlţâie sã se trezeascã, apoi se linişti şi-şi îngropã faţa în pieptul ei, plângând în hohote. Visul frumos se încheiase pentru vecie… Castelanul o sãrutã pe frunte, apoi o acoperi la loc şi se întoarse în castel. Pe când urca scãrile, aruncã o privire pe fereastrã şi îl zãri pe socrul lui în grãdinã, alãturi de un om strãin, ambii concentraţi asupra unei gropi. Îi urmãri cu nedumerire, apoi intrã în bucãtãrie. Scotoci prin oalele de pe plitã dupã ceva de-ale gurii şi rãsturnã accidental un capac, ce produse un zgomot teribil. Imediat, apãru pe uşa încãperii o servitoare, care scoase un strigãt de uimire. MAI 2006 VIVI – CIULAMA CU SOS ALB Evlampionis se crezuse îndeajuns de versat într-ale sufletului omenesc pentru a nu mai putea fi vreodatã surprins de vreo acţiune a semenilor sãi. şi iatã cum în acea noapte, lucrurile se precipitau din nou fãrã ca el sã le poatã controla. Iar frustrarea i se pãrea cu atât mai mare cu cât magul, care se ghida dupã astre, nu prevãzuse nimic despre cele ce aveau sã se petreacã… Revenirea ginerelui sãu marca finalul unei etape dominate de vicisitudini; vrãjitorul îl îngrijise pe tânãr cu toatã devoţiunea cu care fusese înzestrat, dar de multe ori simţise blazare şi îşi dorise sã se ajungã la un sfârşit, oricare ar fi fost acela. Deseori îi trecuse prin minte cã acest stadiu n-ar fi existat nicicând, dacã l-ar fi lãsat pe tânãr sã moarã odatã cu Elisa, dar de fiece datã, ajungea la concluzia cã fãrã acest om, existenţa lui ar fi fost una searbãdã şi mai apoi, i-ar fi fost imposibil bietei lui inimi sã suporte ambele pierderi. Elisa nu apuse sã-i dãruiascã nepoţi spre care omul sã-şi poatã canaliza acum dragoste pãrinteascã. Iar cum patima pentru fiica sa era una din cele eterne, se admite cã fetişizarea lui Erin, unicul suvenir însufleţit rãmas de la ea, a fost doar urmãtorul pas. O îndrãgise pe copilã cu o dragoste egoistã, considerând cã ea îi aparţine lui şi numai lui, şi asta chiar din prima clipã când o ridicase de pe treptele bisericii unde o gãsise abandonatã. Fata crescuse în castelul vrãjitorului şi nu cunoscuse lipsuri, cãci tatãl îi oferise toatã inima lui, iar acolo unde nu se pricepuse a o creşte, nãscocise şi totul mersese ca pe roate. De aceea, Elisa spunea ades cã întreaga ei copilãrie nu ştiuse de viaţa realã, trãise într-o fantezie, creatã special pentru ea de cãtre pãrintele sãu, magicianul cu fruntea umbritã de luceferi. Primul eveniment survenit se disputase pe când vrãjitorul se întorcea acasã dintr-o cãlãtorie, nerãbdãtor sã-şi vadã fiica pe care o lãsase uşor suferindã. şi nu faptul de a o afla rãpusã de o rãcealã cu complicaţii îl uimise peste mãsurã, cât îl îngrozise acela de a-i gãsi pe tineri în patul lor, uniţi într-o îmbrãţişare a morţii. Erin era numai în nesimţire, dar fiica magului pãrãsise demult lumea noastrã… Evlampionis nu avusese niciodatã certitudinea cã Erin ştia de moartea soţiei sale, însã un lucru se înţelegea din felul cum arãta dormitorul: tânãrul voia sã moarã şi pregãtise totul dinainte pentru a nu avea surpriza neplãcutã ca decesul lui sã nu se iveascã în urma afecţiunii pe care o avea. Vãzuse omul multe în existenţa lui, dar o aşa îndârjire ca la tânãrul sãu, pe nicãieri! Dar vorba aceea “ orice naş îşi are naşul “ , şi îndârjirea lui Erin gãsise una pe potrivã, cãci socrul lui nici nu concepea sã-l lase sã moarã. La prima vedere, afectul lui Evlampionis era pe deplin justificat, dar Rufio ştia cã nu era vorba doar de emoţie, ci şi de teamã. Când anticarul ajunse în coridorul ce ducea spre sufragerie, îl zãri pe om sprijinit de o coloanã ionicã, de unde privea cu încordare cãtre uşa deschisã a camerei. Slugile flecãreau de zor; Rufio îşi zise cã ginerele vrãjitorului trebuie sã fie lihnit, dacã acceptã sã mãnânce cu atâta zarvã în jurul lui. Se apropie de Evlampionis; acesta îi aruncã o privire, apoi oftã adânc, resemnându-se. - Vino cu mine, îi şopti el rugãtor. Intrarã într-o camerã de formã dreptunghiularã, al cãrei mobilier era compus dintr-o masã lungã şi strâmtã şi câte patru sfeşnice mari, de argint , ce dominau fiecare din cele patru colţuri ale încãperii. În capãtul stâng al mesei, înconjurat de servitorime, se afla tânãrul moşier ce mânca pe îndelete dintr-o porţie de ciulama cu sos alb. Vãzându-l pe stãpân, bucãtãreasa veni la dânsul şi începu sã turuie aceeaşi istorie, repetatã de n ori în acea noapte, povestind cu atâta plãcere de parcã ar fi fost prima oarã. Tipicar cum era, Rufio o chestionã pe femeie asupra orei exacte la care se petrecuse totul, de parcã aceastã informaţie ar fi fost extrem de vitalã. Evlampionis rãbdã cât rãbdã, pe urmã porunci servitorilor sã meargã la culcare pentru a rãmâne singuri. Vrãjitorul, ce ignorase prezenţa ginerelui sãu, de cum realizã cã nu mai sunt decât ei, trei în camerã, se deplasã cu paşi mici pânã la masã. Cu mâinile împreunate ca pentru rugãciune, omul se debarasã de orice ipocrizie. - Erin?!… murmurã el cu duioşie. Fiul meu, eşti bine?… Tânãrul care nu arãta sã fi observat schimbãrile produse în salã, se opri din mestecat şi puse furculiţa în farfurie. Nu rãspunse de îndatã, gest care îl intrigã pe vrãjitor, iar când ridicã privirea spre cei doi, în ochii sãi se citea un soi de suspiciune. - Bunã seara, tatã-socrule! i se adresã Erin cu entuziasm. şi bunã seara şi domniei-tale, amic al socrului meu! adãugã el cãtre Rufio cu o amabilitate puţin exageratã. Acesta salutã printr-o plecãciune a capului, dându-şi seama cã nu era momentul potrivit pentru a se face cunoscut. - Sunt bine, mulţumesc de întrebare, rãspunse tânãrul în cele din urmã, cu oarecare rezervã. - Eşti bine! Nu, nu poţi fi bine!… Adicã… eşti bolnav, fiule, sã nu aparã vreo recidivã, ştiu eu… Trebuie sã te vadã un doctor, insist sã te vadã un doctor! Evlampionis se îndreptã hotãrât spre uşã şi trase de şnurul cu clopoţel utilizat pentru a chema servitorii. - Nu, îl opri tânãrul cu fermitate, iar când vrãjitorul se întoarse spre el, uimit de tonul folosit, îl vãzu pe Erin ridicat în picioare în faţã mesei, iar chipul sãu denota o duritate pe care omul n-o ştia la ginerele sãu. Rufio îl îndemna la calm. - Am spus cã mã simt bine, completã Erin cu indulgenţã şi se aşezã înapoi. Eeei, de ce nu şedeţi voi cu mine?… Haideţi, sã ciocnim cu pahar cu vin! deveni el binevoitor. - Vin?… Un pahar… cu vin?… Da… Adicã… ai apetit, nu? Ţi-e foame şi ãsta, ãsta e un semn bun, nu, Rufio?!!… fãcu omul cu o bucurie de nebun în ochi. Are poftã de mâncare! râse el isteric. Nu e minunat, Rufio? Zii! şi se repezi la anticar, strângându-i convulsiv braţul. Rufio se uitã cu tristeţe cãtre Erin, care zâmbea fãrã chef. - Dragul meu bãiat, dacã ţii la mine, vei permite sã te consulte un medic, spuse Evlampionis cu blândeţe. - Nu, aprecie tânãrul dupã un moment de gândire, mã simt bine, excelent. Poate tu ai nevoie de unul… - Eu?!… se uimi omul. De ce sã am nevoie?… - Eşti foarte încordat, tatã, şi n-aş vrea sã pãţeşti ceva… În cuvintele lui se vãdea puţinã ironie. - Nu, nici vorbã… Cred cã niciunul din noi n-are nevoie de medic, stabili omul. Rufio nu înţelese pe moment dacã constanţa lui Erin îl convinsese pe vrãjitor sau faptul cã tensiunea nervoasã a acestuia nu mai era de stãpânit, dar se lãmuri imediat, când omul adãugã ca pentru sine: - Bine, dar o sã ţi se facã rãu. Deşi nu se simţea în largul lui, Rufio nu se putu abţine sã nu surâdã, cãci situaţia era într-adevãr, uşor comicã, având în vedere trecutul lui Erin. Însã acesta nu pãrea sã-şi aminteascã un lucru capital. - Erin, aş vrea sã-mi spui ce s-a întâmplat, solicitã vrãjitorul. Eu nu pricep, n-am avut nicio presimţire, la fel ca atunci… Doar acum o orã stãteam împreunã lângã foc şi-ţi citeam din cartea aceea… despre vânãtoare… Erai conştient în acel timp, auzeai ce-ţi spuneam?!… Moşierul tãcu, concentrându-se asupra farfuriei lui. Gestul jucatului cu furculiţa în mâncare demostra o iritare crescândã. - Îţi aminteşti de noaptea aceea?… continuã Evlampionis. Rufio fãcu o grimasã; ambiguitatea întrebãrii avea ascuţimea unui iatagan. Drept rãspuns, tânãrul vâri în gurã furculiţa plinã şi un dumicat de pâine de secarã. Apoi, îşi turnã un alt pahar. Evlampionis trase jilţul din capãtul sãu de masã, dar nu se asezã. Rufio care de când intrase în castel, nu şezuse deloc, se instalã pe un taburet incomod, pe care-l gãsi lângã un perete. - Hm, era atât de fericitã când izbuteai sã te rupi o vreme de telescop şi de laborator pentru a merge cu noi la un picnic… murmurã Erin visãtor. De-ai fi vãzut cum i se lumina chipul de bucurie şi câtã exuberanţã se nãştea în sufletul ei. Oh, te iubea cu o aşa pasiune încât uneori mã simţeam gelos… Evlampionis vru sã zicã ceva, dar se rezumã la a-şi umezi buzele uscate. Se aşezã pe scaun, tremurând. - Dar în inima Elisei noi doi ocupam aceeaşi treaptã şi tu ne iubeai pe amândoi deopotrivã. Cugetã o clipã, râse, apoi adãugã, minunându-se: Îndrãgea violetul, culoare ce se asorta de minune cu ochii-i ca floarea de liliac… - Ai vãzut-o?! întrebã vrãjitorul cu uimire. - Da. A fost prima fiinţã pe care am vãzut-o când am perceput iarãşi lumea şi unica în a cãrei privire aş vrea sã mor… - Nu mi-ai rãspuns la întrebare, insistã Evlampionis, dupã o micã pauzã. Rufio îi sugerã printr-un semn sã nu-l oboseascã prea tare. Însã, vrãjitorul aşteptase suficient pentru a-i fi imposibil acum sã se mai înfrâneze. - Da, tatã, imi amintesc tot, mãrturisi el cu amãrãciune, nicio grijã, am memoria intactã. - şi atunci… n-ai nimic sã-mi reproşezi?! strigã omul, uluit. - şi ce ţi-aş putea reproşa?… zise el cu tristeţe cu glas, examinând distrat carourile feţei de masã. Cã ignorându-mi liberul-arbitru, m-ai plasat în centrul preocupãrilor tale, cã m-ai transformat într-un cobai, iar medicaţia ta nu dãdea roade, cã mã chinuiai cumplit, deşi vedeai cã totul se terminase pentru mine… Asta vrei sã-ţi spun?… - Erin, fiule, ştiu cã ţi-am greşit mult, spuse omul, dar n-am sã-ţi cer iertare cãci am fãcut doar ceea ce am crezut de cuviinţã şi nu-mi pare rãu. Dacã ar trebui sã trec din nou prin acele clipe, fii sigur cã aş proceda întocmai ca în acea searã. Tânãrul îl cercetã cu mâhnire. - Uite, accept sã-mi porţi picã, dacã asta vrei, dar n-aş suporta gândul cã tu mã urãşti… Vrãjitorul se opri, aşteptând reacţia lui Erin. Moşierul oftã adânc, gustã din vin ca pentru a-şi face curaj, apoi zâmbi cu tristeţe. - O vorbã necugetatã; nu trebuia s-o iei în seamã. - Erin!… - Probabil cã mã credeam în agonie, altfel nu-mi permiteam sã-ţi vorbesc astfel, zâmbi el, stânjenit. şi ca sã glumim puţin, dupã câte vãd, nu s-a îndeplinit blestemul meu, suntem încã aici, amândoi… Evlampionis pãli dintr-o datã şi aruncã o privire cãtre Rufio. Nemuritorul se sculã de pe scaun şi cei doi schimbarã câteva cuvinte pe şoptite. Erin se încruntã. - S-a întâmplat ceva?… - Erin, fiule, mã întrebam ce planuri ai, dacã te-ai gândit cumva la ce vrei sã faci în viitor? întrebã omul cu o undã de fãţãrnicie. Erin simţi pericolul şi se retrase încet în carapacea sa. - Ce planuri am?… se mirã el. Hm, pentru moment, n-am niciun plan; sunt bucuros cã mi-am revenit şi mã simt bine. Ce sã vreau altceva? - Nu ştiu, bolborosi omul, poate îţi doreşti un lucru sau simţi cã ar trebui sã faci ceva?… Erin îl mãsurã pe vrãjitor cu neîncredere, pe urmã, trecu la figura lui Rufio, care i se pãru foarte comunã şi expresivã ca o bute goalã. Bineînţeles cã tânãrul se înşelã, anticarul era o persoanã plãcutã, numai cã-şi ascundea cu grijã trãirile, iar cât despre opinii, rar şi le exprima în public. - Nu, nu vreau sã fac nimic deosebit, rãspunse Erin, cu sinceritate. Poate o sã mã apuc din nou de administrarea moşiei, dar asta mai târziu. În prezent, cred c-am sã-ţi ţin companie, în caz cã nu te-ai sãturat de mine ca de mere acre, adãugã el, zâmbind. Evlampionis se uitã la Rufio, dupã care încuviinţã, oftând. Încã n-aveau motiv sã se îndoiascã de vorbele lui, dar asta nu însemnã cã nu trebuia sã fie cu ochii în patru. - Fiule, începu vrãjitorul cu inimã grea, n-aş vrea sã-ţi pricinuiesc vreun rãu, dar dacã ţi-ai dat seama cã viaţa meritã trãitã chiar şi aşa, e necesar sã afli unele lucruri ce nu suferã ãmânare. - Ce vrei sã spui? întrebã el curios. - Cã lucrurile sunt rareori ceea ce par a fi şi soarta ne rezervã o multitudine de surprize, care ni se par de neimaginat. Tânãrul meditã puţin, apoi îl privi încurcat. Îi fãcu semn sã continue. - Îţi sugerez sã asculţi cu calm ce-ţi voi spune, fãrã a te grãbi cu concluziile. Aflã deci, cã tânãrul acesta care-mi este prieten credincios, dupã cum sigur ai observat, se numeşte Rufio şi ne cunoaştem de o bunã perioadã de timp. şi el te cunoaşte pe tine sau, mã rog, îl cunoaşte pe acel Erin de pânã astã searã. Moşierul se decepţionã, vãzând întorsãtura pe care o luase discuţia; nu-l plãcea pe Rufio şi n-avea niciun chef sã asculte cine-ştie-ce laude la adresa sus-numitului. Aşa cã se lãsã pe spate în jilţ şi se prefãcu cã-l intereseazã, doar cã sã nu-l supere pe Evlampionis. Nemuritorul însã nu pãrea mãgulit de spusele omului; nu era de accord cu modul de abordare al vrãjitorul, îl considera o barbarie şi îi pãrea rãu cã omul se folosea de prezenţa lui pentru a-l tulbura pe Erin. Dar şi el, ca şi ginerele amicului sãu, se vedea constrâns sã participe la expunerea gazdei. - L-am întãlnit dupã o vreme de la îmbolnãvirea ta şi mi-a fost alãturi de atunci în colo. Când ne-am vãzut prima datã, Rufio avea doar treizeci de ani, iar acum… acum merge pe a doua sutã… Dacã-i caut un cusur, n-am sã-i gã Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE