FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Sonia Vass
Volumul conține scrisorile Ioanei Em. Petrescu adresate mamei sale Elvira Popovici, pe numele de alint Muți, si prietenelor sale Lena (Elena Neagoe, fostă colegă de facultate) si Geta (Georgeta Antonescu, colegă de catedră la Facultatea de Litere a universității clujene Babeș Bolyai). Ioana Em Petrescu, istoric si critic literar, fiica istoricului literar D.Popovici, a beneficiat de o bursă Fullbright în perioada 1981 – 1983, timp în care s-a aflat ca lector român la Universitatea Californiană din Los Angeles, alături de soțul ei, criticul literar Liviu Petrescu.
Autoarea scrisorilor nu dorea să le publice, dar visa mereu să reconstituie, pornind de la acestea, un jurnal american. Din proiectele autoarei s-au concretizat doar prefața “ “‘Carteggiare’-elogiul călătorului fără vocație”, publicată postum in nr. 12 al “Tribunei” din 1991 și fragmentul inclus in Anexă, “Molestarea flurturilor interzisă”, publicat de Ioana Em. Petrescu in revista Luceafarul din 9 mai 1990., fragment ilustrativ, ales de Ioana Bot ca titlu al volumului de corespondență.
Epistolarul american se constituie într-un peregrinaj spre căutarea sensurilor sau regăsirea de sine, confirmată de instituirea metaforei lui Ariosto.”Mi piace solamente carteggiare” devine drumul spre întoarcerea în sine. Orice aventură reprezint㠓o schemă verificată prin repetare”. Libertatea tatonării ideilor în cartografierea imaginarului se convertește în “reveria pe marginea hărților, o promisiune mult mai tentantă decât orice verificare.”
Citiorul are bucuria de a desprinde cu încântare din paginile volumului in primul rând imaginea Ioanei Em. Petrescu – omul - , imagine încă nealterată de publicarea Jurnalului din tinerețe, care contorsionează lumea adolescentei de 17 ani, restituind-o “incomplet, feliat, trunchiat, unilateral, pe autoarea talentată, lucid autoscopică și cu un superb simț al umorului.” (L. Cozea, Despre un jurnal care n-ar fi trebuit să apară, Vatra nr. 11-12/2006)
Prima “scrioare-fluviu” adresată mamei își justifică dimensiunile pe motivul “șocului acomodării”. Impactul cu Lumea Nouă declanșează un șir de observații atente. Ochiului hipersensibil al autoarei slectează detalii incredibile de arhitectură si viață. Rândurile surprind beția de culoare și forfota Georgetown-ului washingtonian, de la casele cochete “cu cercevelele albe” care armonizează ingenios cu blocurile ultramoderne în “nebunia de flori, tufe și păsări” la “greieri mulcomi țârâind nestânjeniți în plină zi.” În fața acestui efluviu de vitalitate si frenezie autoarea concluzionează solemn: “aici regimul meu de izolare călugarească ar fi un dezastru.”
În opoziție apare imaginea unui Los Angeles supradimensionat,“un oraș practic infinit (Liviu a calculat că e cam cât distanța Cluj-Oradea)”, amenințat de platitudine, ”tentacular, risipit ca o caracatiță”. Înregistrarea detaliilor occidentale se face prin raportarea la valorile cunoscute europene. Sunt admirate clădirile sau construcțiile ce poartă amprenta orientală: muzeul Paul Getty, o copie recentă a unei renumite vile din Pompei, celebrele Lincoln’s si Jefferson’s Memorials reeditează în proporții mărite monumente grecești.
Siliți să se descurce din puținul suport financiar pe care îl oferea bursa, cuplului i se impune un regim de abstinentă: “Am cumpărat foarte puține cărți și nimic altceva – dar de cărți mă doare inima, pentru că alte ambiții nici nu aveam”. Gătitul - de cele mai multe ori încercare zadarnică - se face “in tripla limită a timpului, a pungii și a decenței.”
În lupta cu diferența de fus orar, cu crizele nervoase pe bază de stres, căutând soluții problemelor de natură materială sau profesională, încărunțind vizibil în primele zece zile, autoarea găsește prilejul de a se amuza, nu fără tentă autoironică, pe seama propriei persoane: “Dimineața ,în loc de sonerie, ceasul te trezește declanșând automat postul de radio pe care l-ai fixat seara. Și pe ce crezi că m-am trezit alaltăieri in zori?(…) Pe anuțul unei voci grave de bas – secția reclame – care, la 5.30 in the morning te fericea cu următorul text de advertisement: ‘May I ask you a disturbant question? If you die tomorrow…’ “
Cu toate că sofaua cu găuri si arcuri din maghernița închiriată îi prilejuise minunate nopți de gemete si vânătăi iar spălătoria de lângă ușa apartamentului oferea delicioase clipe memorabile de răsfăț muzical, autoarea regăsește în aceast㠓muzică a sferelor” nostalgia copiilor din Mânăștiur care lovesc cu mingea porțile garajelor și reușește să conceapă cu gust amar o “schiță super inteligentă pentru o ipotetică cercetare asupra genezei sentimentului poetic: <> sau <>.”
Problema limbii se impune ca prioritate. Engleza americană e percepută cu dificultate, ca “un fel de mormăit continuu pe care am încetat să sper că l-aș putea înțelege vreodată.” Tonul autoironic e stârnit de încercările adaptării la noul care copleșește și năucește. Autoarea scrisorilor răspunde diferit mișcărilor și regulilor acestei lumi, din spatele rândurilor izvorând continuu un sentiment de discomfort al inadaptabilității, accentuat pe fondul limbii ostile, inaccesibile: “Nu există cuvinte albe sau neutre. Toate au o culoare afectivă puternică, vibrează din interior. (…) Chiar dacă aș pronunța corect și n-aș face 100 de greșeli pe minut, tot s-ar simți cât sunt de straină în tonul neutru, șters al intonației mele.”
Eforturile autoarei în vederea recuperării pe teren lingvistic sunt uriașe. Zilnic câte 2 ore de cursuri de conversație, urmate acasă de ore de exerciții din “Practical English”, conspectarea ziarelor (“obligatorie dacă vreau să învăț limba vie”) și o porție nu prea mare de televizor. Programele însă nu sunt gustate de autoare, care observă predispoziția americanilor pentru carnavalesc și senzațional; buletinul meteo devenit “commedia dell’arte” e uluitor pentru “europenii refulati ca noi”, iar dacă incerci să faci abstracție de spectacol, “riști să rămâi, pentru totdeauna, un fel de extraterestru.”
Lumea de aici e amabilă, dar mecanizată, captivă a codului ce asigură cursul firesc și fluiditatea. Soluția inadaptatului este îndoctrinarea cu automatismele vieții americane: “totul e riguros organizat și codificat. Dacă ai aflat codul totul e clar și simplu. (…) Când vom avea formate automatismele adecvate vieții de aici, lumea va fi și pentru noi simplă.”
Aruncată fără cale de întoarcere în vârtejul amețitor a lumii care se guvernează după imperativul “now”, autoarea găsește într-una din scrisorile adresate Elenei Neagoe prilejul unei lucide auoanalize: “ poate la mine lucrurile sunt mai grave, pentru că n-am deloc vocație pentru aventură, schimbare, călătorii, ci am, dimpotrivă, obsesia traseelor circulare pe care te învârți cu voluptatea regăsirii, incapabilă să te plictisești vreodată, încântată să descoperi identitaea ca pe un miracol.Îți dai seama ce poate fi pentru bietul meu suflet conservator plin de tabu-uri și modelat după tot felul de ritualuri, potopul ăsta de noutăți și de ncunoscut.”
Scrutarea orizontului interior devine pentru autoare călătoria care protejează și alimentează necesarul de stabilitate în perceperea lumii exterioare: “poate e de vină firea mea (n-am nevoie de aventuri și călătorii); ca lumea să-mi pară spectaculoasă, îmi ajung micile călătorii sau aventuri interioare); orice ‘eveniment’ e prea dur pentru firava mea rezistență.”
Prizonieră a lumii cărților, orizontul autoarei se confundă cu orizontul vieții.
“N-am simțit niciodată c㠑ieși’ dintr-o carte în viață sau că ieși din ‘viaț㒠ca să intri într-o carte”. Delimitarea se face atunci când apare nevoia înfruntării acestei “lumi trăite”, în eternă confruntare cu cea scrisă.
Prinsă în mrejele unui timp prea îngust, imposibilitatea de a-l scrie pe Barbu sau pe Eliot creează senzația de claustrare. Scrisul e văzut ca o condiție esențială de autodefinire a persoanei. Identitatea autoarei se anulează în lipsa scrisului-viciu și a uitării eliberatoare ca “măsură a fericirii”. Într-un moment de recunoaștere a unei nefericiri “meschine”, “egale” și “continue” apare dorul mistuitor de “mângâiere a ideilor”: “Doamne, ce dor mi-e să pot mângâia o idee pe toate fețele, până se rotunjește si ‘iese’, iese de la sine, iese ca și cum eu nici n-aș fi fost acolo. (…) sunt teribil de fericită, cand pot să mă uit pe mine, când pot să uit de mine în necăjitul ăsta de adevăr, sau (Doamne, iartă-mă) în fraza pe care am tot lustruit-o, uneori, zile in șir ca să cuprindă umbra adevărului bănuit.”
Șirul nemulțumirilor se manifestă pregnant în plan profesional. Materiile predate sunt Româna elementară si Civilizație română, cursurile fiind urmate de 8 discipoli. Cursul de Civilizație, care cere o muncă de documentare enormă e ținut pentru o singură studentă. Conștientă de riscul de a junge un adevărat expert în “draculologie”, autoarea se cutremură, în aceeași tonalitate ironică, de interesul avid al studenților despre contele transilvănean cu renume internațional: “E sinistru ce faimă poate avea sărmanul Dracula. Lume care n-a auzit de Enescu, zâmbește fericit când aude ‘Transilvania’ și prima replică e, inevitabil: ‘How interesting! You’re from Dracula’s country! (…)What’s the truth about Dracula?”
Autoarea reușește să găsească și plus-urile relației profesor-student, pedagogia “mult mai puțin încruntată decât a noastră”,”lipsită de fioriturile de ceremonial oriental”, ocolind crisparea în favoarea unei libertăți dezinvolte. Totuși, autoarea își exprimă nemulțumirea față de metodele de predare care tind spre simplificarea pâna la elementar: “Nu știu cât învață ei de la mine, dar eu de la ei am învățat ceea ce nici măcar realitatea fefeistă nu m-a putut învăța; să simplific pâna la o formulă quasi infantilă, concretizând conceptele.”
Perfecționistă, autoarea își condamnă firea ”nenorocită de ardeleancă robită de sițtul datoriei”, care o împinge să-și dubleze numărul de cursuri prevăzute în orar din pur exces de zel, munca în plus nefiindu-i bineînțeles remunerată.
Dorul de casă ca temă generală a volumului, este enunțat obsesiv, în diferite formulări, ca un strigăt de regăsire: “Mi-e dor de toți ai mei – de voi toți, Lena, care nu sunteți “ai mei”, care sunteți “eu” mai mult decât mine însămi.”. În partea a doua a romanului însă, lucrurile încep să se așeze în sensurile lor. America se exfoliază treptat sub privirile autoarei, căreia i se deschid noi perspective mondene dar și o panoramă a deșertăciunilor.
În căutarea vieții literare occidentale, contestând o evidentă teorie a formelor fără fond, autoarea refuză să accepte lipsa de conținut, de substanță a Americii: “America pe care o cunosc eu aici e un produs artificial, (…) o altă Americă, adevarată, cu rădăcini în pământ și în istorie trebuie să existe pe undeva”. Aceasta desțelenire culturală e alimentată și de imaginea satului american, cu casele mobile, gata s-o ia oricând din loc, oferind un bun prilej de meditație: “aplică-i literatura ‘rădăcinilor’ și ești o nostimadă de scos la bâlci.” Totul culminează cu vizitarea muzeului de artă modernă din Wahington pentru a afla despre Brâncuși că este “French sculptor”.
Escapadele culturale ale autoarei la concerte, conferințe, implicarea în organizarea detaliilor minuțioase a unei luni a culturii românești la International Student Center, o țin departe de acel “carpe diem fără nici o umbră de sentiment al vidului amenințător de dincolo de ziua - sau roza - cea de acum”, alimentându-i certitudinea că ,mulțumind lui Dumnezeu, “cultura – dimpotrivă - crește ca un copac în deplină necunoaștere a clipei de acum.”
Printre orele dedicate preparativelor, își strecoară răgazul de a scrie un articol de 35 de pagini intitulat “Modernism as ‘Radical Traditionalism’ in I.Barbu’s and C.Brancuși’s Artistic Visions”, care urma să fie publicat în revista “Romanian Studies” din Illinois.
Descoperă treptat că specia literaților americani nu stă pe cale de dispariție, ci este doar foarte bine ascunsă. Își conturează chiar preferințe literare, apreciind scrierile criticului M.Krieger. Nu-și poate stăpâni exclmația extatică atunci cand cunoaște printre profesorii de la o conferință un poet: “Lena, fericirea de a afla că specia n-a dispărut(…), că e, dimpotrivă, plină de vitalitate si farmec!...”
O dată cu “Molestarea fluturilor interzis㔠inspirăm o porție semnificativă de occidentalism, în care se regăsesc paradoxal “dealuri cu livezi si pășuni ca-n Maramureș” și “obcine bucovinene”. Epistolarul se încheie cu imaginea mânăstirii din Carmel “la ceas auriu de vecernie”, unde fluiditatea temporală este asigurată de fântâna “curgând egal de cel puțin 200 de ani”.
Încărcate de tristețe, tarâm al reveriilor eliberatoare, exuberante sau potolite, mereu oscilând între râs și plâns, scrisorile Ioanei Em.Petrescu radiografiază condiția intelectualului român în perioada comunismului, căruia i se oferă șansa unică de a trăi o experiență fundamentală, meritul suprem fiind regasirea sinelui in contextul occidental.

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Votez. Pentru ca mi se intimpla foarte rar sa citesc o recenzie care sa ma faca sa-mi doresc sa citesc lucrarea recenzata. :)  
Postat de catre Adrian Suciu la data de 2008-01-25 11:25:09
         
 
  Sonia cred este a doua oara cand iti citesc textul...tot aici pe europeea l-am citit si prima data...implinita de lectura si de datele oferite...regards,

goia

 
Postat de catre nula nada la data de 2008-01-24 22:35:32
         
 
  ma bucur de steluță și de trecerea pe la mine... :)  
Postat de catre Sonia Vass la data de 2008-01-24 22:14:57
         
 
  un eseu ce merita pe binemeritate, un insemn.
*.
 
Postat de catre Dana Stefan la data de 2008-01-24 21:43:33
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE