PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Tuşeuri Text postat de Andrei Ghejan Inseparabila dezordine Motto: 'toate bune şi frumoase şi la locul lor' Sub o formă, sau alta, dezordinea este parte integrantă din viaţa fiecăruia. E puţin probabil să auzi pe cineva lăudându-se cu o matrice perfectă, pentru că, mi-aş permite să asociez ideea de structură cristalină – alias ordine – cu aceea de matrice multicomponent. Undeva, 'bilanţul' matriceal (intrări-ieşiri), suferind multiple transformări, nu numai cantitativ, cât şi calitativ, capătă fenomenul delta, de neînchidere: verificarea propriului (ana)morfism. Mulţi încearcă să păstreze pe cât posibil un delta minimal, urmărind cu acurateţe (chiar făcându-şi un scop din asta) contabilizarea principalelor componente, ierarhizate după valorile proprii. De exemplu, cineva, având şi fiind de o conformaţie să zicem sportivă, va pune mare preţ pe performanţa fizică, evaluându-şi permanent şi comparativ rezultatele, ducând o viaţă cât se poate de ordonată pur-fizic şi monitorizată, în detrimentul poate unei socializări (defectuoase), sau cine ştie cărui alt aspect ce va fi neglijat ulterior prin compensare: şi-aici apare dezordinea, cu tot arsenalul aferent. Nu cred că se poate vorbi de o motivaţie a dezordinii, privită ca efect, ci mai degrabă aş vedea-o ca pe un fenomen intrinsec activităţii de orice fel şi o deflagraţie post-operatorie priorităţilor. Toată lumea fuge de dezordine, devine obsesivă. Maratonul, implicit, e mare consumator de resurse din cele mai felurite, afectând nu numai întregul sistem intim, dar chiar şi sănătatea, fiind generator de: stress, griji şi multe, multe alte dezechilibre inevitabile. Sunt unii care 'parează', să zicem, această avalanşă, abordând o 'nesimţire', de fapt o ignorare a zonelor devenite amorfe, eliminând la maximum presiunea impusă de dezordine, prin această supapă artificială creată special pentru a diminua impactul. Probabil, cu cât responsabilităţile celui în cauză sunt mai mari, cu atât mai naturale şi mai dense devin şi zonele rămase neacoperite (coloanele matriceale deranjate). Ar fi normal să avem rezerve mari în a ne pripi să judecăm pe unul, sau altul, privind prin această prismă, dând astfel dovadă de rezonabilitate, ceea ce ar configura şi prezerva un mediu armonic, cât se poate de benefic pentru întreaga celulă cu indivizi în relaţii directe. Reducerea, sau chiar absenteismul reproşurilor, generatoare invariabil de suprapopulare de necristalin prin 'efectul-oglindă', sedimentar şi expansiv, ar putea fi un bun început în diminuarea dezastrului iminent unei dezordini avansate. Cine greşeşte, de obicei ştie asta, sau descoperă cât de curând reverberaţia boomerang. E suficient poate să te rezumi la a marca cauzalitatea – aviz repetării – într-un mod cât mai diplomat, mergând de la ipoteza că nimeni nu e scutit de greşeli: proprii, sau nu. Intuitiv, deformarea plastică (deteriorarea, sau chiar distrugerea) conexiunilor inter-relaţionale, într-o astfel de situaţie, ar putea fi evitată, iar pagubele sensibil reduse. Originea dezordinii este, cred eu, în natură. Prin contrast, aparenta ordine afişată, de suprafaţă, ascunde de cele mai multe ori, o altă dezordine, în opinia mea, cangrenată. Aş inventaria, mai bine-zis, aminti: frustrările, neîmplinirile, masca nefericirii, rutina cancerigenă, falsitatea, sau poate chiar plafonarea. Oricum ar fi, pe mine unul, ordinea expozată mă sperie. Mă duce cu gândul la invariabila îngrădire a libertăţii generate de un sistem conceput special să nu-ţi dea nicio şansă la fericire, sau mai rău: absenţa oricărei pasiuni, platitudinea. Conformismul în acest caz e atât de acut, încât singurele satisfacţii potenţiale (cu tentă de reciprocitate) rămân doar cele legate de nevoile strict metabolice, iar egoismul, exclusivist, e la el acasă. Comparativ cu asta, automatismul ar fi chiar de preferat, rezumându-se doar rutina. Se poate vorbi de o plăcere a dezordinii? Nu cred că poate fi cineva căruia să-i placă dezordinea. Totuşi, raportat la comoditatea oferită, prin simplificarea eventualelor ecuaţii inerente menţinerii unui sistem potenţial cât mai ordonat, mergând până la detalii, cu eforturile susţinute (sau prea mari) depuse pentru arhivarea acestuia într-un spaţiu devenit tot mai strâmt, ar putea deveni o opţiune de echilibru, exact atunci când teoretic, chiar tu nu ţi-ai mai oferi vreo şansă. Practic, din două rele, o alegi pe cea mai puţin rea. Deci, nu poate fi vorba decât cel mult de o destindere, balonul de oxigen, plămânul de oţel în urma unei infirmităţi severe. Există, paradoxal, o 'entropie' a dezordinii? În mod logic, da. Numai un autocontrol strict şi planificat pe termen lung poate diminua persistenţa amplificării ei. Cumulativul se deduce din timpul tot mai limitat ordonării, rezervat tot mai frecvent necesităţilor devenite priorităţi. Unul din motivele principale pentru care, de exemplu, numărul divorţurilor va creşte. Există oare o estetică a dezordinii? Se poate vorbi de o dezordine studiată, sau parţial controlată? Nu ştiu de ce, dar parcă mi-ar veni să răspund, aşa de paradă: DA! la ambele întrebări, de pe poziţia celui ce încă încearcă să înveţe să convieţuiască cu ea… fără pretenţii, nonconformist. Îmi vine în minte o imagine cât se poate de concludentă vis-a-vis de relaţia dezordine-intimitate: - Iubito, mi-ai văzut cumva lentilele de contact? - Nu pisoi! Cred că ţi-au sărit când te-am plesnit. Cea mai adevărată minciună … ar putea fi când eşti convins că ţi-ai servit-o inconştient. Nu ai nicio responsabilitate pentru efectele ei, pentru că, deşi nu pare la prima vedere, gratuitatea gestului în sine ar putea fi purtător de cauzalitate, ori, în acest context, datele problemei se schimbă radical. Păi, stai să ne-nţelegem: subconştientul are discernământ? O analiză sumară, de n-am altceva mai bun de făcut în noaptea asta, păstrează o tentă de condiţional optativ, pentru că vremea definiţiilor a trecut demult, când încă nuanţele pastelate erau la putere, iar strănutul conimetral de la praf putea fi pus inofensiv pe seama stărilor alergice (o altă minciună 'absolut nevinovată'), deci, să lăsăm deocamdată întrebarea fără răspuns. Un exerciţiu simplu de memorie din viaţa oricui, ne-ar arăta fără tăgadă că, deşi poate ne străduim, plasa minciunii, cu sau fără discernământ (hai să-i spunem: reflex, sau mai bine instnctiv-reflex) în faţa oricăror ameninţări oricât de timide, are ochiurile destul de largi, având tendinţe de auto-apărare în general, pentru că orice altă nuanţă: interes, scop în sine, sau ce mai doriţi dvs, ar exclude categoric lipsa premeditării şi chiar spontaneitatea ei n-ar justifica eliminarea conştientizării din datele problemei. Apare inevitabil întrebarea: se poate minţi inconştient? Pentru a putea răspunde, hai să ne imaginăm un proces. Procurorul ar spune şi ar susţine categoric un NU hotărât, iar aici nu o să insistăm pentru că argumentele sunt zdrobitoare şi le ştim cu toţii: de altfel, pe baza asta se bazează cam întreaga logică: 'true-false'. Să fie oare absolutizabilă?... chiar să nu existe nicio breşă în sistem? Cine ar îndrăzni vreodată să răstoarne de la guvernare, chiar şi ipotetic, metoda reducerii la absurd?… şi-aici intervine un avocat al apărării disperat: 'Să presupunem pentru un moment că un oarecare este un 'true-beliver' al unei minciuni care i-a fost servită obligatoriu (aşa cum susţine acuzarea) cu discernământ. Devine astfel involuntar purtător de minciună în cea mai nudă ipostază, o extincţie de fals. Problema este însă că el nu o conştientizează, fiind convins de fapt exact de contrariul şi anume de asumarea unui adevăr. Subconştientul, de obicei, acţionează ca o imprimerie nepersonalizată (avem dreptul să-i oferim obiectivitatea şi prezumţia de nevinovăţie) şi deci înmagazinează o informaţie exact aşa cum i-a fost oferită, fără niciun atribut logic, fără interpretări sau distorsionări şi, atâta timp cât este 'nevirusat'- ştiţi la ce mă refer: sănătos, nu face nimic altceva decât stochează, fiind un 'hard auxiliar'. Acesta, (şi-aici trebuie să admitem funcţia lui de bază: declanşarea condiţionată, dar involuntară), acţionează dintr-un impuls ne-aleatoriu cu pretenţii iresponsabile de emitere al unor pseudo-comenzi protecţioniste către conştientul-raţional (ce-şi asumă responsabilitatea) în virtutea bazei de date pe care o posedă, permiţând, dacă doriţi, accesul la această memorie deloc inutilă, pe care însă de cele mai multe ori memoria de 'zi-cu-zi' tinde să o neglijeze, fiind un automatism foarte econom cu spaţiile de stocare şi dând prioritate, ca orice raţional care se respectă, informaţiilor importante. În astfel de condiţii, un amănunt, cât de mic, poate deveni o informaţie majoră vis-a-vis de efectul decizional spontan de cele mai multe ori. Fac o paranteză: în anumite ţări arabe, de exemplu, o acţiune cu efecte catastrofale, chiar stârnită, să spunem, din gelozie motivată, poate fi absolvită de vină dacă se face demonstraţia că a fost rodul unui impuls instinctiv şi nepremeditat (deci iresponsabilă). Deşi abuzivă, pentru că nu susţin nici conformitatea, nici justeţea ei, o amintesc pentru simplul fapt că există şi e încă acceptată pe ici, pe colo. Nu e cel mai potrivit exemplu, dar e primul care mi-a venit în minte… şi l-am scris sub impulsul de moment :))'. - Mă iubeşte… nu mă iubeşte… Mă iubeşte… nu mă iubeşte… Na!… că iar mi s-au terminat petalele la cu soţ! O să mă apuc să culeg trifoi: acolo (ne)şansele sunt mai mici… Banalul de consum Trecem printr-o pasă proastă… asta e clar. Unde te uiţi, vezi numai stereotipuri fumate, sau tot felul de fake-uri, care mai de care ambalate mai strident, frizând aproape ridicolul prin calitatea îndoielnică la concurenţă cu pretenţiile ponderate (dar chiar şi aşa nejustificate) pentru ca totuşi vânzarea să existe. Este o alternativă oferită sărăciei. Credeţi cumva în gratuităţi? Neee… n-ai să vezi aşa ceva! Banalul de consum, sub orice formă ar fi el, poartă un nume la modă: discount. Târguiala, în caz că n-a fost eliminată de siktir, e doar o metodă de autosugestie de-a accepta prostia oferită prin ingurgitare la limita vomitivului. Poetic. Mai trist e că metodologia de livrare funcţionează şi are tendinţe de generalizare până şi acolo unde subconşientul încă mai funcţionează, alertând potenţialul consumator de o achiziţie proastă. Scuza inerentă pe care ne-o oferim după, e deja şablon: 'n-am avut de-ales!' De inspiraţie nu poate fi vorba: piaţa, cu mici excepţii, e cam aceeaşi. Găunosul este altul-tot-ăla prezentat diferit, sanchi-sortiment, să nu zici că n-ai avut de unde-alege. Penibil. Trebuie să recunosc, producătorii de subcalitate se străduiesc să imprime o conştiinţă a prestaţiei (muncă n-aş numi-o), pentru simplul fapt că premeditarea banalităţii este oarecum impusă de sărăcie şi motivată de subzistenţă atât pentru prestator, cât şi pentru beneficiar. Larg consumul, media şi ce mai doriţi dvs., sunt doar victime nu chiar colaterale, având în vedere nivelul de obscurizare la care s-a ajuns. Vestul e deja panicat, iar soluţii imediate se pare că nu există, pentru simplul fapt că lumea începe să uite, încet dar sigur (după un program bine gândit de pseudo-sociologi, în lipsa alternativei) de existenţa adevăratei calităţi. Valorile, cu auspicii de rarităţi, dacă au tupeul să se arate oricât de timid, sunt marginalizate imediat, iar praful de pe ele nu se-nghesuie să-l şteargă nimeni. Chiar dacă un 'nebun' ar cumpăra aşa ceva, profitul e nesemnificativ comparativ cu cel generat de abundenţa de farafastâc obţinut cu minimum de efort şi 'pe bandă'. Sunt tot mai puţini cei ce-şi bat capul cu valoarea intrinsecă, rezumându-se la estimări valorice comercial, vizând doar profitul imediat. Nici nu mai contează ce se vinde, atâta timp cât se vinde, şi cu cât volumul este mai mare, cu atât intoxicarea va creşte şi mulţumirea nimicniciei riscă să devină dependenţă într-un mediu tot mai propice substituirii calităţii prin orice mijloace ce traduc produsul rezultat într-un singur cuvînt: ieftin. S-ar mai adăuga o traducere: 'bun de prost', a nu se confunda cu 'dacă eşti bun, eşti prost'… că şi-asta riscă să-şi piardă conotaţiile iniţiale… Vă las să ghiciţi de unde vine ameninţarea. Jucării în do bemol Cred că dicteul nostru, privit dintr-o oglindă mai puţin mincinoasă, e şablonat temperamental funcţie de muzicalitatea fiecăruia. Băgătorii de impresii îi spun 'destin', fugind astfel de orice responsabilitate (neasumarea) şi lăsând în urmă o uriaşă confuzie de care n-am scăpat nicio, niciun: unde începe, şi unde se termină? Chiar trebuie să eliminăm orice urmă de personalitate la nivel fredonat, sau free-donator decizional asupra acţiunilor proprii? Uite, de exemplu când stai prea mult 'pe-afară', muzicalitatea, deşi nativă, ţi se schimbă: factori sunt destui, începând cu limba şi terminând cu aferentul conjunctural prezentat mai degrabă ca un şir de necunoscute determinante şi determinate cel mai des de mentalitate. Libertatea şi naivitatea copilăriei ne permitea când ne supăram: 'nu mă mai joc…', acum mă tem că e cam greu, odată luate jucăriile în mâini, să folosim aceeaşi tehnică novice. O anumită încărcare, hai să-i spunem emoţională, devine un inhibitor serios pentru abandon în mâna sorţii şi puzzel-ul cu care te trezeşti în faţă te obligă să-l priveşti ca pe un labirint descifrabil numai prin eradicarea propriei laşităţi, chiar dacă de multe ori eşti subiectul unor eşecuri lamentabile şi chiar dacă nici măcar nu întrevezi iniţial lumina de la capătul tunelului. Nu te obligă nimeni, nici s-o faci, nici să-ţi pierzi pe drum speranţa, credinţa că poate nu eşti chiar atât de idiot să te rătăceşti definitiv. Şi-atunci? Nu eşti în tot ceea ce întreprinzi: personificat, implicat direct? Un paralel, atât de 'internaţional' că nu mai ştie nici ce rădăcini are, s-ar spăla pe mâini imediat: 'do=fă', 'bemol=pas înapoi' şi 'ce-o fi, o fi', 'mai vedem noi'… E o tehnică şi-asta… Un înţelept de ocazie, şahist bătrân evident, ar spune: 'răbdarea e primul pas spre victorie…' Victorie… la ce?: la anii pierduţi, care nu se mai întorc niciodată?… aşteptarea unui 'ceva' care să ne remodeleze spaţiul, să ne rezolve problemele în spatele unui telefon închis, cu pretenţii de 'pititea'?… păi, ne pitim chiar de noi înşine, de ce-am fi putut să fim dac-am fi luat decizia corectă pe care nici n-am încercat-o. Patetic, nu credeţi? Să mai spun că 'marea evadare' afectează tot în jurul nostru? Şi-atunci, nu e normal, ca în urma decupajului, ce-a mai rămas din 'firesc&nefiresc' să-şi facă de cap?… iar dau bâţâitorii cu pumnul în masă şi spun: destinul!!… O fi, frate!… da’ nu-i al tău, că tu nu te-ai implicat. Latenţă minimă Ceea ce voi scrie în rândurile care urmează ar putea fi foarte uşor încadrat la o rubrică cândva la modă, acum poate depăşită: ‚Ştiaţi că...?’. Presupunând licenţa ca fiind activă, o să încerc să încadrez povestioara la: ‚bănuiaţi că...?’, încercând astfel să nu deranjez pe nimeni. Dragi est-europeni şi nu numai: se pare că trebuie să mulţumim cuiva anume pentru că încă existăm. Sper că nu vă gândiţi la vreo echipă de politicieni eşuată în plan existenţial primordial ‚no name’, sau mai ştiu eu cărui Bloc Militar devenit peste noapte brusc interesat de noi, păduchii, să fim orice altceva decât înaintaşi la belele, scut viu pentru potenţialele malformaţii de echilibru, sau mai bine zis: dezechilibru de sistem. Nee... nimic din toate astea. Întrezăriţi atunci cumva o inevitabilă frustrare? Vă asigur ca nu. Din contră. Am o profundă admiraţie faţă de ‚acel ceva’, discreditat, sau chiar urât de ignoranţii epicentrişti. Cândva, cineva, lansa o vorbă mare: ‚deşteptul învaţă din experienţa altora’. Mulţi o cunosc, puţini o aplică, preferând să pună prioritar interese şi orgolii în faţa unui ‚quod erat demonstrandum’ atât de predictibil, că până şi un fericit inert l-ar putea identifica inerent. În cazul de faţă, optimismul, realmente nu poate fi altceva decât prostie incomensurabilă, iar dovezile ne-o arată fără tăgadă. La ce mă refer?... aţi intuit desigur: ‚altceva’. Altceva-ul acela, mister păzit cu străşnicie până nu demult, din motive absolut infame, aş îndrăzni să afirm, nu mai e chiar un mister, poate doar o umbră de incredulitate aferentă suspicioşilor la orice nivel, sau celor excesiv pragmatici. Să fim bine înţeleşi: nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Sunt şi eu un amărât de răspândac al sutelor, sau poate miilor de ochi care urmăreau înmărmuriţi altceva-ul care bombarda cu ‚fascicole luminoase’ reactorul nr 4 de la Cernobîl, pe cale să şteargă de pe faţa pământului o mare parte din Europa, simultan cu cele câteva zeci de perechi de ochi ce priveau la fel de contrariate pe a.m.c.-uri cum scade inexplicabil nivelul masei critice ce atinsese cote ireversibile. Clar: altceva-ului nu-i place activitatea nucleară. Şi a demonstrat-o nu o dată: e fan anti-evenimente N. Lasă orice substituţie sau camuflaj la o parte, când ‚vine vorba’ de eradicarea macroprostiei prin deposedare. Culmea e că ‚orbii’ văd, dar nu simt nimic: respectă regulile fatidicului şi aberaţiile evoluţiei, devenite trambuline de autodistrugere. Altceva-ul e haios. Când au trimis eminenţele cenuşii ‚tic-tac-ul’ nuclear pe lună, chipurile să facă măsurători experimentale- fără intenţii de intimidare-, a ajuns doar ‚tac’, dezactivat, şi s-a lipit ca o bucată banală de ‚plastic îmbogăţit’ de săraca lună care nu supărase pe nimeni. Au râs şi curcile (şi era dreptul lor) de feţele lor tâmpe: în loc de ‚marea impresie’, s-a perceput un timid ‚bîc’. Marile telescoape, pregătite să facă cu ochiul, au ciugulit doar miliardele risipite, în timp ce milioane de oameni încă ţipă de foame. Sinistru. Altceva-ul e principial. Neamestecul ‚în treburile interne’ e verificat până la tâmpenie. Aici nu mai funcţionează: se bagă! E ‚human-ecologist’ convins şi nimeni n-o să-i poată reproşa niciodată că şi-a preconservat planeta pe care noi, ageamii cu legitimaţie, în culmea calamităţii prostiei şi ignoranţei, am refuzat-o cu atâta nonşalanţă. Aritmia afonică Cunoscută sub pseudo-denumirea de NBR-PAA (Natural-Born Rhytm's Main Accents Perception & the Absence of it ! ), aritmia afonică, pe scurt AA, este nativă. Fiind o componentă a limbajului de comunicare şi 'o monedă de schimb' între ritmicităţi (fiecare individ are o ritmicitate internă proprie- ca o amprentă personalizată, dacă doriţi), nu este propriu-zis o boală, ci doar o caracteristică a muzicalităţii fiecăruia, mai exact o deficienţă în perceperea accenţilor naturali, prin tendinţa de ignorare a acestora, sau chiar neidentificarea lor/ atributul afonic. Naturaleţea ritmicităţii este deductibilă din numitorul comun. Orice om, senzorial, primeşte şi emite continuu informaţii ritmice filtrate prin ceasul intern. În cazul celor care posedă AA, non-auto-detectabilă, (de cele mai multe ori subiectul nici nu o conştientizează), aceasta se manifestă ca un filtru haotic suplimentar. Funcţie de gradul 'îmblonăvirii', AA apare suprapusă ca o buclă peste 'clock-ul intern' (- biologic exact-), ca o derivaţie paralelă inutilă, existând şansa ca informaţiile ritmice să 'mai scape totuşi' nealterate, sau şi mai trist: înseriată, anomalie, ceea ce duce la deformarea lor plastică- aberaţiile ritmice. Obişnuim să spunem despre astfel de oameni, cu umor bineînţeles: 'afon', distrându-ne copios la incapacitatea lor de-a sesiza altfel decât matematic metrica ritmică, 'ne-simţind' practic nativ accenţii naturali. Remodelarea prin autoeducaţie este minimă, o corecţie totală fiind exclusă. AA-ul le joacă feste haioase, mai ales în emisii ce pot deveni hilare. Muzicienii avansaţi, acceptând şi asimilând naturaleţea ritmică ca pe un octet, cu accenţii aferenţi: 2, 4, 6, 8, mai rar triolet, cu accent numai pe 1, numesc în bătaie de joc subiecţii în cauză 'şeptari', rezumând într-un fel această 'bla-bla' despre AA. Am o veste tristă pentru ei: toată lumea are AA, există studii demonstate, numai că la diferite nivele. Asimetriile ritmice, privite ca unelte, sau subterfugii, şi-au pierdut într-o lume nebună conotaţiile iniţiale, devenind elemente de modernism, chiar rafinament, având o muzicalitate aparte, mai ales 'în mâna' unui ritmician performant. Nu va fi însă niciodată cazul unui 'AA-ist de condiţie şi carieră- înseriat', incapabil să jongleze cu aceste mici artificii complexe, de coloratură. Masca, uşor de dat la o parte în cazul scrierii, este şi va rămâne o problemă amuzantă de critică literară. Să fii şi să rămâi tânăr e o artă Unul din marile idealuri ale omului este acela de a ramâne tânăr. Ce voi scrie în următoarele rânduri, legat de acest subiect, nu este neapărat rodul unor documentaţii, sau schimb de experienţă cu alţi indivizi, ci aş îndrăzni să afirm că este mai degrabă rodul unor observaţii proprii făcute în ani şi ani şi nu se doreşte a fi nici pe departe un secret sau o reţetă. În opinia mea, această variabilă de timp dominantă în viaţă, tinereţea, este o componentă intrinsecă, o formă de energie biologică, care, ca orice altă manifestare de acest gen, suportă multiple transformări şi are proprietăţi de interacţiune şi chiar transfer. S-ar putea să surprindă această afirmaţie: 'transfer'. Nu mă refer la un tip de transfer anume, de exemplu între indivizi (deşi nici presupunerea asta n-o exclud, veţi vedea imediat de ce), ci mai degrabă la 'simbioza' intimă, bisensuală (de echilibru), ce se realizează între subiect şi mediu în general. Cred că sunteţi în asentimentul meu că există o interacţiune permanentă, ca un balans, între entităţile energetice de orice fel, lucru demonstrat de altfel de oamenii de ştiinţă, ceea ce induce ideea 'cât de mult contează mediul din jurul nostru şi în special cel apropiat, hai să-i spunem 'direct', sau 'D'. Pe principiul ăsta se şi sprijină mare parte din filozofia asiatică, ce surclasează clar, din punctul ăsta de vedere, pe cea europeană şi nordamericană, mult mai pragmatică. Se poate vorbi de două componente de bază a tinereţii: spirituală şi materială? Eu unul înclin să afirm că nu. Motivul? Cea de-a doua o văd (şi nu sunt singurul) ca fiind o consecinţă directă, un efect mai exact, a celei dintâi. Nu există un etalon pentru tinereţe, fiecare percepe fenomenul energetic în cauză după propriile criterii de evaluare, şi deşi există unele similitudini, conceptul în sine (ca percepţie) diferă foarte mult de la individ la individ, având însă o bază comună: tonusul, tonicitatea şi prospeţimea unei stări de spirit regăsită în foarte multe caracteristici definitorii pentru 'e-ul' fiecăruia. O să mă mulţumesc să amintesc doar câteva: forţa, mai bine zis puterea, capacitatea (a nu se confunda cu potenţialul), setea (aviditatea, magnetismul), microchimia, etc. Graficul dorinţei, rezultat incontestabil al optimismului, este şi va rămâne un U întors, cu maxima undeva la 'middle part-ul' maturităţii fiecăruia. Esenţa menţinerii, funcţie de timp, sau revitalizarea cotelor maxime cât mai îndelungat ar cam trebui să fie cheia întregii speculaţii. Logic, ar părea simplu la prima vedere: ne păstrăm optimismul, modernizarea de conjunctură (adaptabilitatea forţată) şi... asta e: rămân tânăr:)! Nee... s-o crezi tu! Păi, toată gaşca de deraiere lucrează permanent, destabilizând la maxim posibil sistemul, pe echipe: eşecurile, deziluziile, sănătatea, pesimismul, (u name it!), transformând totul într-un marfar tot mai greu de tras de o locomotivă ce gâfâie din ce în ce mai tare. Şi-atunci?... ce facem? Păi, ce să facem, apelăm la improvizaţii, încercând să suplimentăm rezervele de biologic, mai exact apelăm la un 'feet-back'. Sunt convins, acum am smuls un zâmbet pe feţele câtorva şi-o-ntrebare: 'Ce-are mă ăsta, e deraiat de tot?' O să fac un efort să sper că nu (de tot), încercând să argumentez: Prin feet-back înţeleg o întoarcere iluzorie în timp, o evadare din realitate dacă doriţi într-o lume ipotetică, ideatică, (de ce nu artistică), un univers propriu creat exact cu scopul de a ne reîncărca bateriile, de-a ieşi din rutina şi conformismul asimilat normalitate cu efecte drastice pentru îmbătrânire. Problema ar fi, unde plasăm punctul de revenire? cât de în urmă? să nu părem nici exageraţi (dând în 'boala copiilor'), nici ridicol, (epatând necontrolat). Ei bine, părerea mea, ar fi că ar trebui să luăm ca punct de reper pentru închiderea buclei un punct ascendent solid, obiectiv şi matur de pe curba puterii, undeva în spatele primelor iluzii pierdute, în speranţa că acest lucru nu s-a produs prea devreme:) Şi... cum am putea face asta efectiv? Aici e toată chestia: apelând la mediu: practic ne reînconjurăm de inocenţă, o reconstruim dacă doriţi, forţând un mediu ideatic să capete contururi precise, specifice vârstei în cauză: alegem companii tinere, plăcute, lipsite de griji şi responsabilităţi-corvoadă, eliminând la maxim rutina acumulată şi folosind eficient autosugestia că suntem şi noi din decor, implementându-ne astfel într-un 'nou' aferent, o aventură nonconformistă într-un spaţiu purificat. Premeditaţia, sau autoevaluarea, îmbinate cu credinţa ca reper final, nu numai că ajută, dar devin puncte de spijin zdravene, preconservând maturitatea şi cutuma acumulată ce nu ne-o permitem s-o pierdem. În fine, absorbţia ambientului general, natural, este iar un element ce nu trebuie neglijat. Prin natură nu înţeleg neapărat mediile deschise, pure, tonifiante, sau metode şi subterfugii de prezervarea frumuseţii. Relaxarea în cadru intim 'D', chiar autosugestionată în spaţii închise ce devin astfel medii energetice fără frontiere, împlinirile prin dragostea sub orice formă, devin tot atâtea mecanisme de întinerire, întreţinere, reîmprospătare şi revitalizare în procesul de acumulări energetice- dorinţa de prea-plin, nevoia de frumos. Esteticianul din tine şi-a spus din nou cuvântul, iar înţelepciunea e la locul ei. Modul 'modul' 'Totul sau nimic'. Te duce cu gândul la un risc asumat. Dac-ar fi să gândim logic, la o astfel de miză, categoric şansele, deşi par egale, sunt preponderent defavorabile. Ştiţi doar: când ai mai mare nevoie, atunci pierzi. Motivul, cel mai adesea îl găsim în viaţa de zi cu zi, (ca virgulă cauzalitate - şi nu trebuie să căutăm prea departe), în aberantele nemulţumiri sentimentale, derivate nu neapărat din nevoi, cât, aş îndrăzni să afirm: din lăcomie. Deşi, statistic demonstrat, efectul respectă regula defavorizantă, cel mai probabil e că subiectul conştientizează acest, hai să-i spunem: 'joc independent de voinţa proprie', în care se implică prin auto-expunere, substituind raţiunii generatoare de echilibru, o inconştienţă rezumată în final de cele mai multe ori aşa: 'dracu m-a pus...'. Cu riscul de a fi suspectat de tupeu, pentru că nu sunt un 'jucător', mai ales la miza asta, am încercat adesea să-mi explic fenomenul, mai exact 'mecanismul' unei astfel de decizii. Am dat la început peste nişte chestii standard, din care aş exemplifica poate doar două, mai reprezentative: |Disperare| = Ghinion, sau |Optimism| = prostie *(ăsta poate fi şi invers). Evident, n-am ajuns la nici un rezultat. Zic: 'hai să sap mai adânc... poate... poate'. Am început să dau de ciudăţenii: |Fericire| = Iluzie, sau |Dragoste| = Sex, (ăsta chiar sună prost, un fel de modul de 69 perpendicular!). Şi totuşi 'mirul', un fel de |NOROC| există, îmi spuneam: 'uite la ăla... uite la aia...' Şi-atunci am decretat, de unul singur, aşa ca boul, că numai eu cred idioţenia asta: |Mâine| = nu cred că poate fi mai rău de-atât. Mai mult ca sigur se va dovedi că m-a(m) înşelat... şi de data asta. Frustrări de drept comun Stăteam azi ca boul în maşină. Nu făceam nimic... mă luase-aşa un fel de ameţeală, probabil de la nesomnul acumulat, şi mă uitam handicapat, că eram chiar în centrul Ploieştiului ăsta îmbâcsit, la lumea de pe stradă. Feţe triste, oameni agitându-se înneguraţi în anonimatul zilei şi-a grijilor cotidiene, o furnicăreală cu, sau fără rost... cine ştie?... Priveliştea contrasta teribil cu un afiş enorm plasat de o mână grijulie chiar lângă 'Domo', ăia de-ţi iau banii cu buletinul şi ţâţa de-ai supt-o de la mă-ta dacă nu eşti pensionar veritabil, agarici la stat, sau la vreun hoţ la fel de mare. Pe afiş, o familie fericită, zâmbea aproape provocator, arătând lumii întregi viaţa lor fără de griji, împlinită, (probabil nu aveau vestitele rate la bănci, ori aveau o insulă numai a lor), sau agenţia care-i pozase îi surprinsese cu un supliment de viteză suficient de consistent, pentru că bucuria lor părea destul de naturală. Neee... m-am prins: n-au feţe de români şi nici manelişti nu păreau să fie, iar ăia mici nu cred că ştiau fotbal. Chiar mă întrebam: -oare cum o fi?- să laşi aşa deoparte, fie şi numai pentru câteva minute toate presiunile, toate dead-end-urile, toate înţepăturile durerii (taxa pe viaţă)... toată frustrarea şi responsabilitatea asumată, consumată de griji, promisă ca un mariaj 'dezinteresat' veritabil propriei conştiinţe, într-o lume în care deja, nimeni nu mai dă doi bani pe-aşa ceva. Nici vorbă să mă destind, ba chiar simţeam că-mi creşte tensiunea: tocmai îmi venise în minte un cuvânt tare urât: STAT. Probabil, provine de la asimilarea acţiunii: participiu trecut, prezent şi viitor, 'substantivată' în ceva de sine stătător, atât de specifică societăţii româneşti la nivelul guvernării 'după ureche', de fapt, mai mult în folosul societăţii stratificat-private, iar gloata: ducă-se... cui să-i mai pese şi de fraieri. Ştii ceva Statule?: ...mai du-te-n p_z_a mă-ti! (spânzurătoarea cu cordon ombilical)... aşa, de poftă!... în felul ăsta poate te saturi şi tu de furat, bulimie canceroasă ce eşti, iar noi o să fim îndreptăţiţi să spunem: 'nici nu te-ai născut'. Lasă, nu fi supărat: mai bine decât avorton. Deocamdată, cu cerutul STAI bine, cu datul STAI mai prost, iar cu suptul de la boi, vezi c-o să-ţi iasă vorbe: 'bi-vol(i)o-sexual'... da' mai mult oral. Partea proastă e că vrem să mai trăim şi noi. Deranjăm cumva că nu împărtăşim aceleaşi convingeri 'sex-tante'? Ia măsuri: lasă linioară te, sau ne. O ştii p-aia cu 'cinseaseamănăseadună'? De-aia pleacă toţi: s-au săturat de STAT în ţara asta... Eu mai rămân puţin: deseară dau ăştia pe AXN 'Patriotul'. Ce-o fi aia? STAT nu e sigur!, nici că STAŢI nu mai e chiar aşa de sigur... Speculaţia unui sequencer Există o grămadă de variabile aleatorii în viaţa omului. Deşi sunt unii care susţin că nimic nu este întâmplător, eliminânând, sau reducând la maxim ideea de hazard, punând astfel majoritar o anumită derulare secvenţială pe seama destinului sau divinităţii, ca pondere, statistic, sau cum doriţi dumneavoastră, se pare totuşi că relativitatea acestor, să le zicem 'parametri secvenţiali', este suficient de 'vizibilă', ca atribut, în spaţialitatea congruentă fiecăruia. Fiind vorba de o succesiune de evenimente, acestea se desfăşoară categoric în timp, deci, am putea asimila 'motorul' acestui generator de întâmplări, cu efectele aferente, unui sequencer. Dintre toţi factorii de influenţă, determinanţi, variabila 'timp' devine, în opinia mea, decisivă, astfel reapărând în 'decor' noţiunea de relativitate, privită ca efect, mai ales dacă introducem în datele problemei ipotetice o altă variabilă, de data asta nealeatorie, dar diferită de la individ la individ: percepţia. Obţinem astfel o 'funcţie' destul de fragilă la prima vedere, un fel de: f(t)=t + delta t, în care t, evident nu poate avea şi valori negative, însă delta t, da. Voi argumenta: Vom pleca de la banala v = S/t, în care v = viteza, S = spaţiul (considerat liniar), iar t = timpul. Cred că sunteţi în asentimentul meu că viteza, conform definiţiei, este o consecinţă directă a factorului timp, presupunând spaţiul acelaşi. Privind prin prisma percepţiei, ca variabilă independentă de la om la om, vom constata cu stupoare că timpul pe alocuri se dilată, sau se comprimă funcţie de natura evenimentelor din viaţa fiecăruia. Un exemplu simplu: percepţia durerii este mult dilatată, acel 'nu se mai termină', comparativ cu comprimarea celor 'câteva clipe' de fericire, care au trecut 'inuman' de repede, sau orice alt exemplu generator de iluzoriu, pentru că în realitate secunda este aceeaşi. Aparent: deoarece noi trăim după percepţii, ori în acest context, DELTA t devine cât se poate de motivat în ecuaţie, în ambele sensuri: şi pozitiv (dilatare), şi negativ (comprimare), fiind la rândul lui o funcţie dependentă de percepţie. Făcând substituţiile necesare, fără să vrem, apare în speculaţie o consecinţă: viaţa trece pe nebăgate de seamă pentru cei lipsiţi de griji şi responsabilităţi, în contrast cu cei truditori, necăjiţi, sau poate bolnavi, pentru care fiecare clipă are o altă semnificaţie, iar semnele şi umilinţa adânc săpate în sufletele lor fac dovada vie că această relativitate există. Relativitatea că într-un alt spaţiu, funcţie şi de conjunctură, acelaşi suflet poate avea un cu totul alt cumul de percepţii, în acelaşi interval, sau intervale paralele de timp, fac de asemenea obiectul altor speculaţii, iar literatura SF abundă de scenarii care mai de care mai inventive şi potenţial posibile din punct de vedere logic-secvenţial. Ca o remarcă suplimentară, balanţa a înclinat permanent către marea familie a 'dilataţilor', ceea ce conferă, paradoxal, superioritate binelui şi divinităţii, privită ca un compensatoriu de echilibru natural în alt plan, după tradiţie numit: spiritual, un 'Sfântul Duh' neconvenţional, încă controversat, dar în cele din urmă la fel de autentic precum şi, surprinzător, relativitatea. În fine, să nu-i uităm pe cei veşnic fericiţi: la ei ecuaţia se schimbă: lim(Duh) -> 0. Evaluare şi derută | E cel puţin ciudat... Tot felul de gânduri îi trec unui om prin minte când ajunge să nu mai înţeleagă o anumită stare de fapt. Timpul, nemilos ca întotdeauna, lasă urme adânci şi culoare ce descind în săli imense cu mobilier necunoscut. Parcă ţi-e şi frică să nu te rătăceşti, sau să atingi ceva. Integrala pare un decor pregătit anume pentru o vizionare a unui actor cu o interpretare şi destinaţie precisă, dar nu eşti tu ăla şi nu e rolul tău - că nu te prinde - dar...trebuie să-l joci. Şi joci !. Începi evident să te întrebi ce cauţi acolo, ce conjunctură şi complex de împrejurări te-au condus la reprezentaţia ce nici măcar nu ţi-o doreşti...şi ce-ar fi mai bine să faci?...să fugi ?...să rămâi, înfruntându-ţi publicul exigent şi avizat, ce aşteaptă de la omul din lumina reflectoarelor ceea ce tu nu-i poţi oferi niciodată pentru simplul fapt că nu înţelegi scenariul ? Şi totuşi piesa a fost scrisă pentru tine...de regizorul ăla nebun cu T, care, în bătaie de joc, te-a împins pe scenă zicând : JOACĂ !....şi joci !...că-ţi place, că nu-ţi place. Ajungi, fără să vrei, să nu-ţi mai pese nici măcar de huiduieli, consolându-te cu ideea că distribuţia a fost făcută greşit...şi nu e vina ta. Aiurea !... e rolul tău...tu ţi l-ai scris de fapt : pas cu pas, secundă de secundă, numai că deznodământul intrigii ţi l-ai imaginat într-un fel ...şi e cu totul altul. Te trezeşti întrebând cu voce tare spectatorii : 'Cine a scris tâmpenia asta ? Cine mi-a pus în mână scenariul ăsta idiot ?' Sufleure-ul, pe post de umbră, se precipită dintr-o dată răsfoind allegro foile şi şoptindu-ţi : ' E unu la unu scrisul tău...numai că lipsesc ultimele pagini. Improvizează !' A bubuit un reflector...undeva se văd nişte scântei. S-a făcut întuneric...un scurt probabil...şi e linişte...multă linişte. Se mai vede doar lumina aia verde cu 'Exit'. Norocul meu... Concurs de patetism : mecanică pentru copii Oare cât o să mai dureze ?...această tranziţie, sau mai degrabă adaptabilitate la un sistem şablonat de alţii. Bătrânii, ăia care-au fost, chiar şi noii veniţi, aveau o vorbă : 'nu-ncerca să repari ceva ce nu-i stricat'. Problema e că noi numai de stricăciuni am avut parte, conjunctural vorbind. Sunt penibil, ştiu, dar ce altceva mi-a mai rămas de făcut ? Mă doare inima să văd în jurul meu atâta suferinţă, atâta disperare, atătea abandonuri, atâta luptă pentru un concurs fără câştigători, o competiţie către braţele larg deschise ale sărăciei - şi nu mă refer la sărăcia materială, oarecum mai puţin ingrată ca sora ei mai mare, spirituală. Sunt oameni şi oameni : toţi vor să facă ceva cu viaţa lor. Ce facem însă, când ne trezim în faţa neputinţei impusă de constrângere ? Întreb şi eu, ca un dobitoc cu diplomă, legitimaţie cu acces nelimitat la orice nivel al curiozităţii : cât trebuie să dai cu capul în zid, să descoperi în final că totuşi cărămida e mai tare ? Metoda cea mai sigură de a reduce valoarea unui om la neputinţa de a aplica ceea ce sigur ar trebui să reprezinte un avantaj pentru el, educaţia, este să-l constrângi să se gândească doar la supravieţuire, anihilându-i astfel orice şansă să fie productiv spiritual. Patetic. Culmea e că înainte, multe valori spirituale, găseau culoarul necesar să-şi facă simţită prezenţa, oricât de greu ar fi fost. Ce să înţelegem din treaba asta ? : - a scăzut nivelul intelectual ? - erau mai consecvenţi, mai motivaţi ? - nu erau atât de copleşiţi de non-valoare, prezentată din ce în ce mai des ca singurul model viabil de succes ? Greu de răspuns. Poate câte puţin din toate. Falimentul intelectual actual nu este neapărat doar o consecinţă, ci aş îndrăzni să afirm, un mecanism intim acceptat prin neconştientizarea fenomenului în sine şi momentului : pentru că este, la fel ca în mecanică, un moment al forţelor. Muşchii celui de lângă tine, afişaţi cu toată nonşalanţa generată de nerezonabilitatea scăpătării prin orice mijloace, generative de praguri infracţionale, corupţie şi ce mai doriţi dvs, este într-un fel cuplul de forţe de care vorbeam, ca un echilibru aparent stabil, la ceea ce ar trebui să-ţi ofere de fapt, ca stabilitate, propria valoare asumată şi economisită prin educaţia proprie, adevărata cutumă. Pare paradoxal, dar, în momentul în care omul descoperă acest mecanism, acceptandu-l ca pe un compromis ce trebuie făcut, se trezeşte brusc în faţa a două ipostaze : - să renunţe la luptă, sau - să accepte necondiţionat cascada de compromisuri care vor urma, ignorând astfel un principiu de bază al menirii proprii : credinţa. Credinţa că nu ăsta e singurul mod de-a răzbate, degenerând în proprii tăi ochi, vânzându-te patetismului ca ultimă alternativă oferită. În final, credinţa că exită o ierarhie valorică autentică bazată pe cultură şi spiritualitate ar cam trebui să învingă, pariul câştigat, fiind motorul cu ardere internă şi orice frecări ar avea, ele sunt doar dovada vie că se mişcă : triumful împotriva motorului cu abureală băgat pe gât de second-hand-iştii de ocazie. Rezistenţa la înaintare este doar o chestiune de timp şi intemperii trecătoare, iar : 'sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin ', s-ar putea să devină combustibilul Euro 7 cu grad diminuat de poluare. Sistem Împuţită treabă. Ne-am chinuit ani de zile prin şcoli şi facultăţi, tocindu-ne coatele şi creierii. De ce !? Nimeni nu mai are nevoie de noi, au nevoie de agenţi de vânzări, de vânzători, vânzolitori şi vânduţi. Să-i luăm pe rând : Trebuie să recunosc, să ştii şi să poţi vinde ceva, când nimeni nu mai are bani, e categoric o artă, aş numi-o : supremaţia îmbârligătoriei în faţa prostelii de drept comun. Ministerul Învaţământului ar trebui să ia serios în considerare înfiinţarea Facultaţii de Îmbârligătorie, privată bineînţeles, să mai ciupească şmecherii şi de-aici nişte coconei, nu de alta, da' odată cu primirea în UE, s-ar putea să rămână singura facultate recunoscută. Examenul de admitere ar trebui să fie ceva de tipul : ' Nu-i aşa că nu vrei să mori de foame ? ' Răspunsuri : A. Da . Admis B. Nu ştiu. Admis C. Nu. Mai ai dreptul la două încercări. Odată examenul luat, cu diplomă cu tot : 'agent de vânzări', ţi se dă o pereche de bocanci rezistenţi, eventual o bască, sau pentru şefii de promoţie o tricicletă cu un coş şi, fuguţa pe teren, nu cumva să rămâi în urmă, că dai restanţa la butoiul din faţa blocului. Vânzătorii. E...aici e cu totul altă chestie. Vânzătorul este un absolvit de orice vină. Handicapul de a nu vinde nimic, compensatoriu pentru sistemul bancar românesc, complexat în faţa monumentelor acumulate de prostie, dar nu în bănci, ci în legislativ, face notă concordantă cu mormanele stupide de bani inutili din BNR, protejând astfel şleahta hoţilor dintâi, în faţa micilor întreprinzători, ca o potenţială concurenţă ce nu-şi are rostul : păi, cine e tâmpit să-şi dea la gioale singur? În plus, s-ar subţia teribil numărul viitorilor sclavi, iar Spartacus n-a fost român niciodată. Vânduţii, (cei care acceptă orice fel de compromis pentru a căpăta avantaj), într-un fel, sunt un gard de protecţie al parveniţilor, privilegiaţi bineînţeles. Munca lor, deloc uşoară, e să-i pupe-n cur toată ziua pe boşi, căpătând astfel primele resturi de la ospăţ, hrănind astfel cordonul ombilical şi subombilical al orgoliului la nivel înalt, fără de care, tot la nivelul ăla, n-ar mai rămâne nimic. Sunt absolut necesari : un fel de condiţie necesară şi suficientă ca totul să meargă şontorog, iar sistemul, evolutiv de altfel, către sinistru, să fie funcţional. Vânzolitorii sunt ăia care nu fac nimic...că nu le place, dar, paradoxal, sunt la fel de necesari : un fel de viitor. Sigur o să se-ntrebe cineva : 'ce-are mă ăsta ? e tâmpit ? ' Răspuns : 'DA' ...am luat examenul la facultate : sunt un nou agent de vânzări : vând tâmpenie. Contrapunctul, tehnică de rafinament Să ne imaginăm compoziţia unei lucrări ca o încăpere goală, pe care, prin 'mijloacele tehnice' avute la îndemână, dintre care se desprind: armonia, ritmica, melodia, stilul, balansul, contrapunctul, etc, dorim să o umplem cu note, pentru diferite instrumente şi voci, realizând orchestraţia propriu-zisă, deci lucrarea în sine. Orchestraţia devine astfel, un complex arhitectural, care, ca orice proiect de arhitectură, are şi un proiect de rezistenţă, ca o fundaţie, dacă doriţi, cu pilonii aferenţi de susţinere a întregii lucrări.Contrapunctul în sine, privit ca o tehnică de rafinament, menită să îmbogăţească considerabil valoarea lucrării muzicale respective, este arma secretă a unui compozitor, aranjor, sau orchestrator, fiind în zona melodică, deci arhitectural, cel mai aproape de tavan, ca o lustră, sau mai degrabă o sculptură (ronde-bosse), care luminează întreaga încăpere. Efectul este obţinut, conform definiţiei contrapunctului, prin folosirea a două linii melodice de sine stătătoare, care deşi diferite ca tonalitate, există în echilibru armonic, neexcluzandu-se una pe cealaltă, întocmai ca subcontrareitatea care defineste două judecăţi simultane aflate într-un raport balansat (de egalitate) între falsitate (negare) si armonie (afirmare). Părând un pic absurd, ca ambele linii melodice să fie armonic coerente, percepţia unui neavizat, ar tinde către negare, deşi farmecul este că ambele linii melodice sunt perfect armonice, ducând la extaz atât compozitorul , cât şi avizatul în muzică. Subcontrareitatea vine încă o dată să sublinieze acest lucru, precizând că nu pot fi cele două judecaţi simultan false, dar pot fi simultan ambele adevărate, chiar dacă aparent ele se neagă una pe cealaltă. Dintre cele două contramelodii, disputandu-şi întâietatea, percepută ca o ceartă pe două voci: '-Ba da...-Ba nu', una este de susţinere a temei melodice propriu-zise, arhitectural: 'perete vertical', de obicei în registrul baritonilor sau alto, iar cealaltă devine o componentă de coloratură, 'ca o stucatură a peretelui', bineînţeles în alt plan: registrul sopranelor (de obicei), dar nefiind o regulă strictă în acest sens. In acest context, subcontrareitatea 'işi arată din nou colţii', susţinând adevărul coexistării armonice a celor două contramelodii, întocmai ca antablementul unui tavan...pe scurt : contrapunct. Nu orice fel de elemente opozabile, luate izolat, reprezintă un contrapunct (contrapunere). Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE