|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
georgiana-alberta Teslaru |
|
|
Ca suntem motivati de dragoste in toata existenta noastra sociala este negresit adevarat.De altfel orice natang va putea constata asta,daca n-a facut-o inca!Eu insa o voi demonstra imediat restrangandu-mi dragostea si chiar limitand-o la propria-mi persoana.
Observ apoi ca-s inconjurata de oameni prosti.Chiar si eu daca as putea iesi din mine m-as vedea din afara plina de greseli.Si afirm acestea cu cea mai mica doza de bun simt si privind obiectiv, caci, iata prima constatare: fara dragoste, adica in lipsa ei privim obiectiv lucrurile, semenii, la care ne raportam astfel, in cazul meu, simtindu-ma o instanta judecatoreasca cu dreptul moral si datoria morala de a sesiza adevarul.
Aici isi baga coada a doua constatare: cine sunt eu fara dragoste? –o instanta morala judecatoreasca.
Ce fac eu? –Observ. Observ in jurul meu...privind chiar oameni cunoscuti, rude, iubiti si iubite, admiratori si admirati...acesta fiind un cerc social incontestabil, dar pe care de altfel nici nu l-as fi gandit astfel daca nu-mi puneam problema de fata. Acum, insa, acest cerc imi pare oarecum nabadaios- incercand sa exprim prin aceasta ca este constrans de dragoste, in primul rand, aceasta atragand dupa sine indatoriri, sentimente si resentimente, responsabilitati,angajari active sau pasive, multe altele, asupra carora in momentul de fata mi se pare naiv a le insirui.
Ma sustrag un moment ideii, pentru a-mi motiva impulsul ce m-a determinat sa-mi restrang aria excesiv dilatata a dragostei, ce pune o panza asupra perceptiei mele si intelegerii mele cotidiene, sociale, sentimentale chiar, asupra tuturor circumstantelor intelegerii mele existentiale. Anume, care este cauza propulsiva ce a actionat asupra efectului impulsional?....dorinta de a avea puterea, capacitatea de a focaliza analitic asupra fiintei,ori instantei ce detine adevarul, sau chiar a adevarului insusi.
Asadar, intr-un moment obisnuit al existentei mele, aflandu-ma in mijlocul oamenilor cunoscuti, in desfasurarea unor unor evenimente urbane zilnice, imi imaginez, neintentionand inca nimic, ca, aflandu-ma fara capacitatea de a percepe auditiv sunete, vorbe, limbaj, nu as mai intelege acestea in mod normal, si... doar privind oamenii, mi s-ar parea parea penibili si i-as judeca pe o “parte cealata†a lucrurilor, numai dupa felul in care se manifesta fizic in diferite circumstante. Ceea ce vreau sa subliniez, este faptul ca oamenii au tendinta de a accentua problemele, situatiile, nivelul de importanta al acestora, chiar daca nu e cazul; e un fel de obsesie...obsesia de a avea dreptate, de a fi victima(unii chiar se bat pentru postul de victima- injositor!).
Dar sa revin. Insa, daca numai n-as putea sa vad si, oarba fiind, doar i-as auzi, ori n-as intelege cum stau lucrurile, ori credibilitatea mea le-ar fi dedicata, desi eu simt ca oamenii sunt niste adevarati actori!
Deci, doar lipsindu-ma de o facultate naturala, precum un simt, nu pot dezvalui decat o parte a realitatii, insa lipsindu-ma de toate simturile, pana si de dreptul la viata, socotit ca simt,aceasta nu ma ajuta,oare, sa dezvalui intreg adevarul privit intr-un fel de oglinda, ori pe de-a-ndoaselea? Si, bineinteles ca nu ma refer la adevarul social, concret, activ, ce tine de om, ci ma refer la adevarul naturii umane,la esenta. Bineinteles ca acestea, vazul, auzul, sunt doar exemple metaforice, insa, fara a intelege acest sentiment innascut-dragostea, fara a-l percepe, as cunoaste firea umana in sinea ei constructive, deoarece nimic nu mi-ar conditiona aceasta capacitate, nimic nu m-ar influenta in a critica in mod subiectiv.as reusi sa judec supunandu-ma obiectivitatii.. Dragostea e o piedica, pe care toata lumea, desi o prevede, o intampina si o resimte in plinatatea ei.
Revenind la prima fraza-suntem motivati in toata existenta noastra de dragoste, caci daca n-am fi, atunci n-am exista, dar am sti adevarul. De ce sa nu ne punem problema si asa?
Dar totusi, fiecare are dreptul la o sfera a existentei proprii in care se manifesta, uneori chiar explodeaza libertatea de a gandi si libertatea de a-ti extinde limitele acestei sfere, adica dezvoltarea gandirii libere, ca o actiune dezinteresata. Aceasta libertate isi manifesta intensitatea asupra intelectului, si-l influenteaza in asa fel incat, in cazul meu, ma face sa ma sustrag acestor sentimente, dragostei, care este imanenta vietii, si ajung sa constat dorinta si setea de a judeca oamenii dupa norme drastice- in sens obiectiv, in limita cunoasterii si intelepciunii mele. Ma intorc asupa-mi sa-mi observ manifestari iesite din comun si o rabufnire a sentimentului propriu fiecaruia – dorinta razbunarii inteleasa ca afirmare a propriului eu , afirmarea detinerii dreptatii si aceasta dusa la paroxism, in ultima instanta-dorinta de a ucide pentru a adevar.
Aceasta dorinta este vitala privind chiar circuitul:nastere-devenire-moarte-nastere...,circuit continuu, dar si privind faptul ca in fiecare om exista aceasta dorinta, insa difera gradul de intensitate sau de certitudine, adica omul poate sa nu stie sau sa nu vrea sa recunoasca nici pentru el. De la ucierea unei insecte, la uciderea unui om, sau sinuciderea, ori de la uciderea unui ideal, sau a unui dumnezeu. Toate vin in favoarea afirmarii egocentrismului, insa nu toate il pot afirma.
Si iata-ma aberand de la dragoste la ura, si omor- sentimente indispensabile si proprii existentei, care pot dainui laolalta in om. Ce e omul?- e o fiinta contradictorie siesi.
Si ca o incheiere, o a treia constatare, care nu reiese nicicum din text, ci doar din gandurile mele: pentru o mai buna judecata sau o mai buna evaluare a faptelor, intr-o anumita intamplare – e necesara o sustragere a dragostei conform explicatiei mele. Insa, chiar in ultimele randuri imi permit sa pun intrebarea: este posibila aceasta sustragere a dragostei, in cazul in care, nu e vorba doar de egoism sau egocentrism, caci e ceva mai mult? Cred ca e ceva innascut si bineinteles ca aceasta persoana detine si egoismul si egocentrismul si patima uciderii. Insa in toate acestea e nevoie de stapanire puternica si cunoastere de sine, pentru ca in viata nu trebuie sa atingi o extrema sau o limita, ci s-o depasesti, s-o stapanesti-adica sa o faci sa depinda de tine, sa te astepte, sa-i dai peste cap cursul sau, si-apoi te vei simti un zeu si te vei retrage pentru a simti si admira splendida revocare a excitatiei produse asupra extremei!
Si ca o analogie, un exemplu iesit din comun-omorul: nu omorî o persoana pentru ca totul se va termina repede si dai dovada de lasitate....atac-o pana la ultima picatura de viata, apoi bate-i in piept si sufla-i oxigen in plamani pentru a o readuce la viata- te vei simti negresit un dumnezeu: ai avut putere asupra persoanei, insa nu e vorba de ea, ci de moartea insasi- ai pacalit-o si acum te retragi si observi razand gloria si cate depind de tine si cate si-au schimbat drumul din cauza ta, dar si datorita tie.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|