|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Cristian Fara |
|
|
Iubirea s-a ridicat sprijinindu-se pe umãrul meu, batrânã. Ne cunoºteam de copii. Am alergat împreunã peste câmpiile albastre ale viselor, cãutând florile purpurii ale înþelegerii… am adormit împreunã pe linia orizontului, departe, jumãtate în cer jumãtare pe pãmânt. Când i-au crescut aripile am înmãrmurit - îmi pãrea hidoasã, o dureau, i-am sãrutat rãdacinile însângerii ale aripilor, gustând fãrã sã vreau sângele ei amãrui.
A trecut un timp fãrã sã ne privim, plângeam pe atunci fãrã sã ºtim de ce. În fiecare dimineaþã culegeam cristalele sãrate de la rãdãcina ochilor ºi le semãnam în câmpiile albastre ale viselor - copii ce eram: florile purpurii n-au rãsãrit niciodatã.
Mai târziu, într-o primãvarã, alergam spre soarele rece, cu ochii închiºi, gustând teama de a ne prãbuºi în braþele ierburilor fragede, la marginea câmpiilor albastre, când… Am simþit-o smulgându-mi-se din mânã, îºi deschise aripile, pe care ne obiºnuisem sã nu le mai vedem de o vreme ºi… s-a oprit în primul copac, între mine ºi soare, aºa la o aruncãturã de bãþ, unde câmpia se rupea neînþeles într-o pãdurice rarã de mesteceni tineri. Când am ajuns eu, plângea rãnitã, îºi acoperea faþa cu aripile ºi întorcea mereu privirea în cealaltã parte, spre nicãieri. Nu ºtiam cum sã o liniºtesc, cum sã o îmbrãþiºez - aripile erau prea lungi ºi… inegale. M-a vãzut cercetând-o, la un pas de ea ºi a isbucnit mai tare în plâns. Degeaba i-am spus, Uite, ºi eu am ochiul stâng mai mare ca dreptul, o ureche e mai jos decât ceealaltã, ochelarii îmi stau într-o parte… S-a oprit o clipã, zâmbindu-mi printre lacrimi ºi iar suspine, iar priviri întoarse spre nicãieri. La o aºa pornire femininã nu i-am putut rãspunde decât cu un cuvânt bãrbãtesc: Vrei sã ma þii în braþe? Da… mi-a rãspuns. κi schimbase vocea, aºa dintr-o datã, nu mai eram copii, nu mai priveam câmpiile, doar cerul. Câþiva nori pufoºi alergau dupã soare, vântul ne ºtergea lacrimile, dincolo de iluzia noastrã stelele aºteptau sã se nascã.
Prima datã am piredut-o pe culoarele cenuºi ale facultãþii. Zbura, aºa, într-o parte cu aripile ei inegale zgâriind zidurile. Cobora pe aleea cu trepte ºi o gãseam în sala de mese la „împinge tava†- prozaic nu? Atunci nu ne-am vorbit cinci ani. Îi scriam versuri pe care nu i le arãtam niciodatã, da, despre iubire, despre îngeri - la cursurile de filosofie chiuleam - am rãmas mereu un „primitiv†care gândeºte ce simte ºi nu invers.
S-a întors la mine într-o toamnã, cu acelaºi obicei vechi de a-mi aduce în casã un braþ de frunze veºtede. Îmi pãrea mereu ca mã priveºte curios, Da, sã stii, tu chiar ai un ochi mai mare decât celãlalt. Scriam ca ºi acum mult fãrã sã spun nimic - îmi era de ajuns sã ne plimbãm împreunã.
Îmtr-o zi cineva s-a apropiat ºi a rãpit-o chiar din braþele mele. Gata, mi-a spus, de acum este iubirea noastrã! În special a mea! Închide ochii! Acum, sãrutã-mã… N-am numãrat zilele, nici anii - ºtiu doar cã era fericitã, zbura în cercuri largi, îºi pudra obrajii cu violet ºi umbla toatã ziua desculþã. Lacrimile - pentru cã plângeam uneori - erau calde ºi dulci. Aripile n-o mai dureau, nu-mi mai pãreau chiar atât de inegale ºi miroseau puternic a flori. Când a plecat, într-o searã târziu, nici n-am mai putut plânge. Îmi luase ºi lacrimile cu ea, ºi sufletul, ºi tinereþea ºi… ªi nu s-a mai întors.
Nu e atât de rãu sã trãieºti fãrã lacrimi, te poþi obiºnui ºi cu asta… am spus eu… dupã ce mi-a adus-o cineva anul trecut sau acum doi ani, nu mai ºtiu, Asta e iubirea ta? M-a întrebat. N-o recunoºteam, i-am cercetat aripile, mda, una mai mare decât cealaltã, rãdãcinile lor încã sângerau. Multumesc, i-am rãspuns. M-am aºezat jos pe asfalt (între timp câmpiile albastre au devenit rezervaþie naturalã, în jurul lor era construit un gard înalt) înãuntru pe singura alee îngustã între rãsarit ºi apus, aproape de jumãtate… iar împreunã. Am stat aºa faþã în faþã cu frunþile lipite una de ceealaltã ºi ochii închiºi, ca în jocurile noastre de copii, când alergam împreunã, gustând teama de a ne prãbuºi în braþele ierburilor fragede (peste tãbliþele de acum cu nu cãlcaþi iarba nu rupeþi florile ) fãrã sã ne întrebãm o clipa de ce. Pânã ieri, când…
Iubirea s-a ridicat sprijinindu-se pe umãrul meu, batrânã…
Ai sã o recunoºti acum, nu-i aºa?
Cristian Fara |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|