PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Adrian Ilie Pe mãri întinse, miºcând valuri ce îºi urmau alene drumul, plutea un vas plecat din maluri, sa-ºi caute avid destinul. Un cãpitan cu fruntea latã ºi barba neagrã ca pãmântul, având privirea încruntatã, îºi stapânea cu greu avântul. Cãlãtorea de luni de zile, scrutând cu sete orizontul, sperând ca, peste alte mile, sã ii apara-n cale monstrul. Cãci avusese odatã un vis, în care-o groaznicã arãtare ieºea în vârtejuri din abis. Era el, ºarpele de mare, cel ce-n ocean îºi are tronul, lacom stapân, purtând coroana ce se afla în fruntea-i cornul deasupra unor ochi ca para. Cu trupul lung ºi solzi lucioºi, din când în când sclipind în soare, cu gura groaznicã avand colþi ce se înfig în carnea moale, acest mic zeu ce în adâncuri, îºi avea sãlasul de milenii, acest titan cu sumbre gânduri sfida cu forþa sa eternul. Lungi batãlii el câºtigase în neagra sa luptã cu omul, multe corabii scufundase, era de neânvins, demonul. Mulþi, prea mulþi oameni au pierit, dorind sã-nfrunte al mãrii paznic, pe ei destinul i-a strivit, le-a dãruit un sfârºit groaznic. Pe a sa corabie învechitã de lungi cãlãtorii pe ape, un om cu fruntea încãrunþitã voia din urã sã se adape. -Te voi gãsi, te voi învinge, vei fi un trup inert pe ape, cu al meu harpon te voi strãpunge, nu vei scãpa nici tu de moarte. Spunând acestea, cãpitanul, ameninþând, întinse pumnul, privi în zare cum oceanul ii înlesnea alene drumul. -Ce vrei sa faci nu-i cu putinþã, demonul e nepieritor! nici însãºi tu cu a ta voinþã nu vei putea sã il dobori. El este al mãrii vajnic spirit, o apãrã de curioºi, el este un zeu, un duh mirific, iar noi doar muritori fãloºi. ÃŽntoarce-te, tu, dar,acasã, nu vei scãpa de a sa mânie. De rupi blestemul ce te apasã, iertat vei fi tu pe vecie. Aºa graise marinarul cel înþelept ce sta la carmã, îºi înecã însã amarul, vãzând cum sfatul sau se curmã, cãci, în a sa furie oarbã, zdrobind în dinti pipa amarã, vrând parcã sufletul sa-i soarbã, zvâcni cu-n strigãt cãpitanul: -Nu eu nu voiesc acuma învins din drum sa ma întorc, voi cãuta cu zel întruna, ma întorc atunci cand el e mort. Iar eu nu voi lãsa pe nimeni din drumul meu sa ma opreascã, nici chiar pe Dumnezeu ori duhuri, nici chiar voinþa omeneascã. Voi rãscoli întreg oceanul, voi cãuta pe mãri sihastre, eu voi afla în drum titanul cãci el din abis se va întoarce. Va mai dori, ca-n alte dãti, corabia sã o striveascã, pentru a cuprinde între fãlci altã fapturã omeneascã. La orizont, soarele roºu se cufunda încet în mare, tãcut se aºeza amurgul ce se îngroºa din zare în zare. Pe sub întinsa boltã neagrã ce-ºi raspândea salba de stele, corabia pe marea largã era cuprinsa de tãcere. Pãrea cã însuºi universul voia o clipã sã adaste, iar lumea îºi pierduse sensul, uitatã-n golul ce se naºte. Pe patul sau din scânduri groase, se întinse alene cãpitanul, voia ca-n urma sa sa lase dorul de casã, el, aleanul. Un vis strãin, venit din noapte, prea staniu, parcã, ºi prea viu se strecurã încet sub pleoape redându-i cugetul pustiu. Douã lumini venind din neguri putea vedea, doi ochi de jar, ce-i tulburau ascunse gânduri ºi ii umplu sufletul de amar. Hipnotica privire sumbrã ce-i fereca voinþa oarbã avea în ea o lume blândã, prea vag lasând sa se întrevadã. El percepu doar pentru o clipã în ochii stranii ºi rapace un fel de ruga ori de fricã ºi parcã ii cereau pace. Apoi, brusc, ochii disparurã. Nu mai ardeau precum un sfeºnic, parea ca lasã o rupturã în acel abis de întuneric. Brusc cãpitanul se trezi, privi prin geam zorii de afarã. Ce fel de vis a fost, gândi, ce voiau ochii, bunãoarã? Cãzut pe gânduri ºi întristat, anevoios urca pe punte. O fi fost doar un vis ciudat ori ochii aceia imi spuneau multe? Deodatã, vântul se înteþi, se apropiau nori de furtunã, întunecaþi ºi arãmii, veniþi din neant se tot adunã. Marea albastrã se-n înegreste, valuri gigantice danseazã, un dans haotic nebunesc, iar fulgerul le lumineazã. Tunete lungi se nasc din ceruri, asurzitorul zgomot creºte, zgomot venit din largi infernuri, marea în cer se contopeºte. Fost deal de apã, acum e munte ce brusc îºi schimbã înfatisarea, spumoasa vale acum se umple, talazul greu e însãºi marea. Clocotitoare, sumbrã, neagrã, pare cã vrea sã înghitã cerul, secera mãrii stã sa cadã, sa taie în mii de pãrti eterul. Pânze murdare, învechite, rupte de vânt, se zbat în aer, parâme groase chinuite se smulg usor precum un caier. Orele lungi de luptã strânsã salbatice sunt ca ºi veacuri, speranta slabã este dusã departe pe negrele valuri. Corabia, aproape frântã de uriaºa forþã a mãrii, plutea din val în val târatã încet spre þãrmul disperãrii. Totul pãrea acum pierdut în haosul crescând mereu, frica domnea în spaþiul crud, nimeni nu mai lupta din greu. Bravi marinari, scapaþi cu viaþã din multe grele încercãri, pe care soarta nu-i rasfaþã, devin acum bieþi temãtori. Crunþi luptãtori, ce-n toatã lumea avut-au falã ºi renume, stau agaþati, tinând întruna vele cãzute ori parâme. Dar deodatã, ca un tunet, o voce se impuse zãrii ºi nici oceanul cu al sau muget nu o putu acoperi. Era un strigãt de mânie ce nu voia sa se supunã, se înalþa ca o stihie, era el însuºi o furtunã. -Nu vreau sã pier în van, când soarta mã pune la grea încercare, nu voi a da ochii cu moartea, eu o sfidez, cãci sunt mai tare. Dacã am plecat pribeag pe ape, dacã de lume eu m-am rupt, nu am venit aici departe pentru a mã plânge, ci sã lupt, iar voi, vitejii mei tovarãºi, oare sa cred c-aþi renunþat? Parcã nu va temeaþi de ape, sunteþi învinºi v-aþi resemnat? Ne-am avântat spre lumi pierdute, pentru a ne afla soarta ºi rostul, am câstigat batãlii multe, vreau sã traim, sa învingem monstrul. Am strãbatut oceane întinse, de multe rele ne-am lovit, sã ne unim forþele ascunse, curajul noi sã-l punem zid. Un zid imens, de nepãtruns, un zid care sfideazã zarea, ce face din vânt un supus ºi imblânzeºte însãºi marea, cãci totu-n lume e posibil. Orice vrem noi e cu putinþã, chiar de-i un lucru prea teribil, il reuºim de-avem voinþã. ÃŽncet încet, glasul se stinse, fu absorbit în negru haos, dar forþa sa grabnic aprinse curajul celor în repaos. Frunþi derâmate se înalþarã, braþele frânte se ridicã, piepturi zdrobite se întremarã, nu mai domneºte teama, frica. Fulgere dese, îngrozitoare, ce scãpãrau din ceruri multe se rãspandeau dogoritoare pe chipurile hotãrâte. Chipuri ce par sculptate în piatrã, cand sfidator privesc în zare, imagine de zei creatã ºi datã aceluia mai tare. La orizont, o razã albã, ruptã din cer, strãpunse norii, creºtea mereu ºi zarea neagrã slãbea, cuprinsã de fiori. Lovitã sãlbatic cu stropi de luminã, negura învinsã se rupe ºi geme, pier nourii repezi ºi zarea seninã, ivita din soare grabit se asterne. Vuietul aprig ºi greu lin dispare, albastru e cerul, la fel e ºi marea, gigantice valuri acum sunt domoale, destinul se pare nu-ºi schimba cãrarea. Cãrare închegaþã cu lungi sacrificii, o stearpã sclipire în haosul vesnic, ce-n van se opune durerii ºi fricii, speranþã umbritã de suflul malefic. Pe-a apei tainicã lucire, umbra corabiei se-ntinde, urmand o cale a nemuririi, ea întreg oceanul il cuprinde. Se înaltã sus, pana la stele, prinzand-o în mreje pe Nemesis, apoi, cu forþe efemere, se afundã în recele abis. Trece prin lumi întunecate, pe unde totul este orb, strãfunduri vechi ce par uitate de însuºi bunul creator. Tacut ºi negru e adâncul, iar soarele este departe, necunoscut este cuvântul, cãci mii de ape il despart. ÃŽn peºterile abisale ce par a fi calea spre iad, traiesc fiinte colosale ºi stranii vietãþi ce ard. Ciudate ºi fosforescente trupuri doar pentru un moment se aratã, sclipind în falnicele neguri, înving pentru o clipã neantul. La lumina lor, se întrevãd stânci groaznice, forme macabre, gropi nesfârºite, guri ce sorb apele negre ºi amare. Epave jalnice presarã din loc în loc niºipul rece, sunt spirite ce stau sa moarã în lumea asta care trece. Fundul pietros pare sã ascundã secretele întregii lumi, un univers c-o lege crudã, în care monºtrii sunt stãpâni. Treziþi din somnul lor de veacuri, se zvarcolesc tulburând pacea, înoatã agil spre înalturi ºi-ºi cautã frenetic prada. Calmari cu braþe nesfârºite, lungi, înþesate cu ventuze, reptile mari din vremi trecute, creaþii tainice confuze sunt spaima fundului adânc ºi spaimã sunt la suprafaþã, dar toþi se-nchinã, rând pe rând, aceluia ce peste toþi se înalþã. cruntul Megophias! El vede din peºtera sa de bazalt umbra corabiei ºi simte cum un fior il trece vag. Cornul semeþ tocit în lupte tresaltã în ritmul mâniei, ochii se aprind, marea se umple de un urlet prevestind urgie. Ce s-a întâmplat? Se rupe zarea de tunete pe cer senin? Ori furioasã plânge marea, supusã unui veºnic chin? -Abia scapat-am de furtunã de-un val mai vine, ne zdrobeste. Câte pãcate se adunã, de ce adâncul ne îngrozeºte? Stau toþi în lungã aºteptare, de teamã nimeni nu rasuflã, statui de crâncenã încordare ce cred cã apele se surpã. Cãzut pe gânduri e cârmaciul, citeºte în ceilalþi disperare ºi simte cã el este baciul ce-ºi mâna turma spre scãpare. Urcând degrabã pe teugã, îºi trase adânc aer în piept, striga pe toti ca sa-l audã, apoi grãi cu înþeles. -Voi, marinari, credeþi cã cerul înalt va cade peste noi, gândiþi ca marea, acum cuminte, se va prãvale în largi vãi? Va înºelaþi, cãci straniul sunet n-a fost un ropot, ci un glas, vine din abis, din genune, e vocea lui Megophias. E furios cã-n van furtuna a încercat sa ne opreasca, stihii ceresti batând întruna nu ne-au întors din calea noastra. ÃŽnvinºi, am supravietuit, cu greu noi am ramas în viaþã, corabia e un vis sfârºit, n-avem acuma nici o ºansã. Dacã din gol se va ivi mãreþul ºarpe sã ne atace, ca pe o scoicã ne-ar zdrobi ºi vom avea o tristã moarte. Nu mai e rost sa zãbovim, deândatã sã plecam acasã, de rele ne vom izbãvi ºi vom urma calea cereascã. -Are dreptate! Sa ne-ntoarcem! Putem învinge un falnic zeu? Ce am vrut noi nu se mai poate, blestemul este mult prea greu. Sa încercam cat mai e vreme corabia s-o reparam ºi-apoi cu primul vânt ce vine acasã teferi sã plecãm! ªi se apucarã deîndatã sa îºi urmeze grabnic planul, când, fara veste, deodatã, grai cu urã cãpitanul: -Blestemul, da, e mult prea greu, de aceea mergem înainte, cãci numai peste trupul meu va trece acela ce mã vinde. Aºa cum stânca de pe creste se prabuºeºte jos în vale, o singurã cãrare este ºi totu-n urma ei dispare. De nu vreti sã-nfruntati teroarea, atunci, la vremea care vine, va cer sã lepadaþi onoarea ºi sã mã înfruntaþi pe mine! Scântei de foc jucau în ochii bãtrânului, sclipiri tenace, ºi nimeni din toti matelotii nu îndrãzni sã il atace. Nu cutezaþi? E foarte bine, cãci, credincioºi, mã veþi urma, curajul vostru e în mine, numai uniþi vom câºtiga. Sã nu va temeþi de un monstru batrân ºi foarte ostenit, oceanu-ntreg va fi al nostru, cãci el pieirii e sortit. Domnia lui de mii de ani, acum, aicea ,se opreºte, cãci oamenii sunt suverani, iar speþa noastra creºte, creºte. Pãmântul crud, dandu-ne viaþã, ne-a dezvelit în lumea oarbã, cãci, aruncaþi în frig ºi ceaþã, nimeni nu a-ndrãznit sã vadã. Iar primul om, prima voinþã, sclavul dorintei ºi al fricii, nu a crezut ca-i cu putinþã din umbra capul sã-ºi ridice. Dar, speriat, gol ºi bolnav, plin de nevoi ºi fãrã tihnã, cu trupul sãu mic ºi firav, a vrut sã iasã la luminã. Ivit din lut, fãrã putere, fiintã jalnicã ºi slabã, vânat de timp ºi de durere, el ºi-a impus voinþa oarbã. Firea naturii el o schimbã, dispreþuie ce nu înþelege, prin lume, falnic, se perindã ºi-ºi face el propria lege. Da, rând pe rând, pãdure, stâncã, apã ºi foc, pãmânt ºi zare, zei nemiloºi ori vânturi crude ni se vor pune la picioare. Drumurile toate vor fi drepte, rabdarea noi nu vrem s-o stim, cãci lumea cu ale ei secrete suntem sortiþi s-o cârmuim. Megophias, cu a sa putere, nu va putea sã ne rãpunã, cãci al sãu suflet tainic piere, iar trupu-i se preface-n spuma. Deasupra, marea de luminã se-nvolbura în cercuri albe, parea ca ceru-ntreg se-nchinã unui tiran cu gânduri oarbe. Stapân,ce lumea o subjugã, urcând pe treptele puterii, fanaticã fiinþã crudã ce nu lasã loc mângâierii. -Cârmaciule, grãi în ºoaptã vocea de fier de neclintit, teama din tine nu se iartã. Cã m-ai tradat, vei fi strivit. De ce-ai ales aceastã cale, daca nu vrei sã-nfrunþi misterul, de ce te-nchini lumii reale, smulgând din abis adevãrul? Te crezi legat de o lume bunã, unde imboldul urii tace, înger ºi demon impreunã, convieþuind etern în pace? O utopie, o fantasmã, un univers întreg de vise fãrã de sens ,cumplitã caznã, lumini cereºti ce au fost stinse. Lumea perfectã nu persistã, cãci suntem toþi pradã ºi fiarã, urmãm cu toþii a morþii listã, întâi cel slab, apoi cel tare. Vezi, legea firii este tristã: ori eºti puternic, ori firav! Cale de mijloc nu existã. De nu vânezi, vei fi vânat. Scoþînd pumnalul, de îndatã, se repezi ameninþãtor: -Voi a te învinge în luptã, dreaptã, de nu te aperi, te dobor. -N-am sã ma apãr, cãpitane, zise cârmaciul cu mândrie, n-am sã ma-nchin furiei oarbe, pentru a fi damnat pe vecie. De vrei mã vei putea ucide, însã ºi tu vei fi pierdut în haosul firii avide, ce mila nu a cunoscut. -Mila e doar o slãbiciune, zise cu forþa cãpitanul, nu cucereºti aceastã lume cu mila, ci doar cu pumnalul. Esti laº, cârmace,ºi nu meriþi de mâna mea cruntã sã mori. Voi, marinari, pe sus luaþi-l ºi daþi-l pradã largei mãri. Purtat pe braþe, biruit, cârmacul strigã cu tãrie: -De vei ucide al mãrii spirit, condamni întreaga omenire! Legat de mâini ºi de picioare, trupul slabit în gol se afundã, deasupra lui se-nchide marea, mormânt tãcut, seninã rugã. Priveau cu totii cum, uºor, corpul zvâcnind se micºoreazã, când din adâncuri, ca un nor, o umbrã neagrã se formeazã. Umbra înghite trupul veºted, se-naltã, creºte tot mai mare, cornul despicã luciul neted, solzii de oþel sclipesc în soare. Din hãu, se naºte monstrul aprig, capul semeþ atinge cerul, un zeu al rãzbunarii, groaznic, ce pedepseºte efemerul. ÃŽncremeniþi, priveau cu groazã toþi marinarii de pe punte ochii sticloºi ce ii fixeazã, cornul de foc ce-i va strãpunge. -Ochii aceºtia ii cunosc, îºi zise cãpitanu-n sine, lucirea lor e fãrã rost putera lor din ceþuri vine. ÃŽn visul meu, cereau iertare ºi pacea umili o doreau. ªtie el oare ca-s mai tare? Simte cã moarta lui o vreau? De ce a venit sã ne atace, dacã-ºi cunoaºte singur soarta ce vrajã crudã il atrage, de ce ignorã mandru moartea? Din cer, din apã ºi din soare, spirite vechi ºi noi prind viaþã, spectrul de fier ce-n veci nu moare de luciul mãrii se agaþã. Din abisuri, din vechi epave, ce-n luptã dreaptã au fost înfrânte, se-nalþã sufletele brave, devin din ce în ce mai multe, cascade de puteri se-adunã, ºi merg pe a veºniciei faþã, din zãri în zãri, furia sunã, întreg oceanul prinde viaþã. Cei morþi renasc din rãzbunare, din urã ºi din zel renasc, învinºi de ºarpele de mare, se-ntorc acum c-un crez mai vast. Se-nvolburã în cer ºi ape mii de culori care au trecut, între corabie ºi ºarpe formeazã un puternic scut. Tãcerea se-aºterne în cer ºi pe ape, nimic nu adie, nici timpul nu curge, în aer ºi-n apã pustiul se zbate, tot stanã de piatrã lipsitã de sânge. Pãrea o genezã a lumii pierdute, pe trepte ce ard într-un gol nesfârºit, imaginea clarã a pânzei umplute de-un pictor nebun ce creeazã un mit. Din scutul de foc, o razã se rupe, se-ntinde din locu-i, zvârlind largi scanteie, pe-al ºarpelui trup ea formeazã largi cute de forþã ce umple a monstrului piele. Megophias urlã în van, el se zbate, sã rupã dogoarea puternicei raze. ÃŽn gol se afundã, iar recile ape nu pot ca sã stingã vapaia ce-l arde. ÃŽnoatã în ape de chin ºi durere, iar ochii se scaldã în jerbe de foc, în neguri, e singur, în juru-i tãcere, supuºii sãi vajnici pierit-au de tot. Strãin ºi uitat în propria-i lume, o umbrã simþirea începea-i cuprinde, sfârºitu-i se-ncheaga în clipa ce vine ºi-un lanþ greu al morþii pe pleoape se-ntinde. O plasã nascutã din spirite oarbe se-afundã în abis ºi monstrul il prinde, il urcã spre luciul furiei umane ce-avidã-l asteaptã, pentru a-l ucide. Harpoane de fier strãpung solzii moi, se-nfig cu nesaþ în trupul slãbit, ce,-nfrânt, nu mai poate da înapoi, iar tot înaintea-i e cruntul sfarºit. -Da mult temutul ºi aprigul ºarpe, grai cãpitanul cu dispreþ în glas, priviþi cum cu teamã încearcã sã scape de-a noastrã furie, de-al nostru atac. Nimic nu ne poate sta înainte. Noi suntem stapâni peste lumea ce trece, nu suntem supuºi ºi nimic nu ne minte, putinþa în noi e în inima rece. Harponu-i, mânat de voinþa nebunã, se-nfige cu sete în inima largã. Din ranã, þâºneºte un sânge cu spumã ºi viaþa se scurge prin unica ranã. Din ochii sticloºi, lumina dispare ºi liniºtea morþii grãbitã se-aºterne, o viaþã prea lungã în trupul ce moare se-neacã încet în negre caverne. Cade în gol în pustiul prea rece, dispare în abisul ce-i nesfârºit, deasupra-i corabia falnica trece, umbrindu-i mormântul ºi pacea-i umbrind. Prin pânzele rupte adie lin vântul, trecând peste ape, el pare ca plânge, roºie-i marea ºi roºu amurgul, un cer sângeriu pe oceanul de sânge. O voce se naºte din infinit, rostind peste vânturi o grea prevestire: -”De vei ucide al mãrii spirit, condamni întreaga omenire!” Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE