PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
proza de  nicolae steinhardt   TIPUL SMOCHINELOR Domnul, aşadar, urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. În ajun, potrivit Evangheliei lui Matei, alungase din templu pe cei care vindeau şi cumpărau, răsturnase mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care făceau negoţ cu porumbei (Matei 21, 12-13). Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din templu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11, 15-17). Oricum ar fi, Îl aflam pe Hristos în momente de mare tensiune şi efervescenţă, a doua zi după intrarea triumfală în Ierusalim, după sau în ajunul curăţirii templului de “tâlhari”, în preajma tragicului deznodământ al misiunii Sale pământeşti. Starea aceasta de spirit – încleştată şi nezăbavnică – pare să o fi avut în vedere proorocul Isaia: “S-a îmbrăcat cu dreptatea ca o platoşă şi a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îmbrăcat cu răzbunarea ca şi cu o haină şi S-a înfăşurat în râvna Sa ca într-o mantie” şi “Priveam în jur: nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci, braţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost”. (Is. 59, 17; 63, 5). Mânecă, deci, dimineaţa din Betania şi pe drum flămânzeşte. Şi vede, fiind încă în depărtare, un smochin înfrunzit. Se îndreaptă într-acolo gândind, nădăjduind că va găsi roade. Dar Îl aşteaptă o dezamăgire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, căci nu se putea să nu ştie că “nu era timpul smochinelor”). Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie (de suntem abilitaţi a recurge la un verb atât de cordial) decât cu frunze; fructe nu-s şi nici că puteau fi. Supărat, Domnul, ca niciodată, blestemă pomul: în veac să nu mai facă rod şi nimănui să nu-i mai fie de folos![1] Ceea ce s-a petrecut, smochinul degrabă uscându-se din rădăcini. Ce se poate înfăţişa mai nedrept, mai nemilos, mai strigător la cer? A oropsi şi usca un biet copac întru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind că textul însuşi recunoaşte că “nu era timpul smochinelor”. Dacă era timpul menit rodirii, de ce să fi fost osândit smochinul? raţionează cugetul simplu şi curat al omului de bun simţ, fie el necredincios ori şi credincios. Îi uneşte aici şi acum pe amândoi – pe necredincios şi pe credincios – comuna împotrivire a insului normal in faţa unui act de vădită inechitate; şi cine s-ar încumeta să-i contrazică? Speţa apare atât de sobră şi de limpede: e o nedreptate, o icnire a mâniei, nu avem cum o tăgădui, o camufla. Se întâmpla însă cu pilda smochinului ceea ce are loc şi în alte domenii, în numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise şi principii juste însă nedeosebitoare de situaţii diferite prin însăşi natura lor – şi de aceea false. Paradoxul zis al cretanului mincinos şi alte exemple de logică aparent absurdă n-au putut fi soluţionate până ce logicienii nu şi-au dat seama că există adevăruri complexe ori “absurdităţi” care nu-şi află explicaţia dacă nu se recurge la teoria nivelelor. Ea constată că o aceeaşi formulare poate fi exactă la un nivel de gândire (şi percepere a realităţii) şi inexactă la un altul, confuzia iscându-se numai când, prin nesăbuită şi îndărătnică simplificare, refuzăm a observa că zisul paradox absurd (al cretanului) implică soluţii diferite pe diverse planuri cognitive şi perceptibile, la succesive stadii de generalizare. Tot astfel, şi în matematica infinitului. Acolo lucrurile stau cu totul altfel decât în aritmetica numerelor finite, şi tot-i numai uimire şi paradox: partea este egală cu întregul, iar adăugirile ori substracţiile nu modifica totalul. În hotelul cu infinit de multe camere – zis hotel al lui Hilbert – problema găzduirii unor noi călători nu se pune chiar când toate camerele sunt ocupate. Recepţia nu are decât să mute – ori de câte ori va fi necesar – pasagerul din camera 1 în camera 2, pe cel din camera 2 in camera 3 s.a.m.d., creându-se astfel un număr nelimitat de proaspete posibilităţi locative. Pericopa smochinului se cade a fi şi ea supusă unui tratament analog, înţelegând că trebuie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale şi valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul !): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “ Iată-mă” ori cu “Da, Doamne”. Motivările, fie ele omeneşti plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem ţarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curând cumpăraţi; nici pentru a ne despărţi de femeia de care abia ne-am însoţit prin nuntă. Mereu şi în orice clipă este vremea – şi acum este – a răspunde “Iată-mă” lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, şarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative şi nejustificative. Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaşte soroace şi pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul şi el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cereşti. Reacţiile “robustului simţ comun” nu au ce căuta în citirea formulelor spaţiotemporalităţii (sunt date peste cap); şi tot aşa nici în dezlegarea încifrărilor duhovniceşti. Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, în limbaj codificat) trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos. Nicăieri teoria disponibilităţii integrale enunţate de André Gide nu se aplică mai la propriu şi mai desăvârşit decât în relaţiile dintre făptură şi Ziditorul ei. Iar a fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând încins, cu toiagul în mână, cu încălţămintea în picioare, pregătit de drum, de acţiune, de răspuns afirmativ, de roadă. There is always time for good manners, zicala aceasta, de largă circulaţie în sudul Statelor Unite, ne poate fi pildă şi temei: se cade să avem întotdeauna timp pentru a ne comporta cuviincios, pentru a da dovadă de bune deprinderi[2]. După cum în textul de la Matei 5, 25 (“Împacă-te cu pârâşul tău degrabă până ce eşti cu el pe cale …”), pârâşul – potrivit interpretării Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa (v. Ioanichie Bălan: Convorbiri duhovniceşti, 1984 p.111) – nu este decât conştiinţa noastră care ne cere să ne împăcăm cu Dumnezeu cât mai suntem încă pe calea acestei vieţi ori după cum din înseşi cuvintele Mântuitorului (Matei 13, 18 şi urm.; Marcu 4, 3 şi urm.; Luca 8, 5 şi urm.) rezultă că locurile unde cad seminţele semănătorului reprezintă inimile ascultătorilor cuvântului dumnezeiesc, tot astfel smochinul de la Matei 11, 15-17 nu-i decât simbolul omului în general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (şi datoria) sa de a veni în ajutorul aproapelui, de a nu-şi precupeţi înnăscuta putinţă: a răspunde în orice caz, repede şi cu sârg, oricărui apel al divinităţii sau al semenului aflat la ananghie. Pe acest semen îl personifică îndeosebi Hristos în episodul smochinului, pentru că se arată constrâns de o nevoie strict omenească: foamea. (În chip analog este şi călătorul rănit din parabola samariteanului milostiv; iar preotul şi levitul sunt smochinii neroditori de milă, de luare aminte la suferinţa altuia şi de răgaz: nici pentru ei nu a fost “timpul facerii de bine”.) Nu putem culege scuze nici din cele mai fireşti şi mai legitime împrejurări: ţarinile, boii, nevasta, ba şi înmormântarea părintelui nu-s, când sună goarna mobilizării (glasul lui Dumnezeu, adică, ori strigătul de chemare în ajutor al semenului), deci chichiţe legaliste şi pretexte procedurale: de aceea şi îmbracă invocarea lor un aspect incongruent de nu şi – cu excepţia dorinţei de a fi de faţă la îngroparea tatălui – de-a dreptul caraghios. Orice preocupare, orice grijă, orice bucurie, orice exigenţă păleşte şi piere în prezenţa vocii divine. Orice neascultare este vinovăţie; şi orice neîmplinire a poruncii ori solicitării de acelaşi calificativ se învredniceşte, fie ea însoţită de argumentele cele mai solide. Pentru care pricină? Pentru că este mărturie de totală imposibilitate a efectuării unei ierarhizări normale între obligaţii. Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de absenţă motivată, considerent de neîntocmire a unui proces verbal de carenţă, legitimă apărare, scuză legală. Bogăţia (parabola tânărului bogat: Matei 19, 16 şi urm.), ogoarele, dobitoacele, căsătoria, până şi pietatea filială se şterg la ivirea Domnului.[3] Zadarnic se apără smochinul, fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obşte şi de şart. Ele toate – cum grăieşte o destul de vulgarizată şi coruptă prin abuzivă şi nediscriminatorie întrebuinţare expresie populară – nu ţin. Oricând, oriunde, în orice împrejurare omul e ţinut (şi de data aceasta verbul îşi redobândeşte ipostaza lui nobilă) să meargă, să alerge, să sară în sprijinul coexistenţilor săi ori la slujirea Făcătorului său. Am pomenit supra de goarna mobilizării: nici că se poate comparaţie mai adecvată: chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivaţii nu-s de conceput: nici Moise care-şi invoca gângăvia, nici tânărul care-şi pretextează bogăţia, nici omul căruia i-a rodit ţarina nu-s scuzaţi: li se cere să asculte (în amândouă înţelesurile). Sărmana scuză a smochinului: nu-i vremea mea! E întotdeauna vremea slujirii şi facerii binelui[4]. Şi vai de cei ce nu procedează aidoma fraţilor Simon şi Andrei (Matei 4, 20: “iar ei îndată lăsând mrejele, au mers după El”.), fiilor lui Zevedeu (Matei 4, 22: “iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El”.) sau lui Levi-Matei (Matei 9, 9: “şi plecând Iisus de acolo a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vin-o după Mine, Şi sculându-se a mers după El.”). Repede, de îndată, fără şovăială, toate lăsându-le baltă ( de-mi este permis a zice astfel), neprivind înapoi, necerând nici o păsuire cât de mică, de îndreptăţită, de firească[5]. Glasul Domnului: tunet, goarnă, instantaneitate. Nefericitul smochin nu-i altul decât neştiutorul, proceduristul, legalistul, de sine stătătorul, învârtoşatul, formalistul fariseu care se socoteşte apărat de termene şi de stricteţea prescripţiilor, care sie îşi ajunge şi nu are nevoie de milă ori duh sfânt, care altădată se îndreptăţea fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă şi mărar! Ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Să fi intrat de obidă şi ruşine în pământ; să se fi strămutat, de ciudă şi emoţie, în mare; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoinţă, strădanie şi cutremurare – prilej de minune pozitivă. Există o mică legendă japoneză a cărei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba în pădure; se opreşte în faţa unui arbust şi se adresează unei ramuri rostind: vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înfloreşte. De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar înflori. Ori se pleca sfios şi nemulţumit de sine. Dar priveliştea aceea a pomului încremenit în cenuşiul nerodirii sale, sec (nu mai puţin decât lemnul crucii), sterp, încăpăţânat, credincios neînduplecatei lui scadenţe, tare pe situaţia lui calendaristică, semeţ în fariseica lui “dreptate”, netulburat de vreo îndoială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puţin decât forfota vânzătorilor de porumbei şi a schimbătorilor de bani în cuprinsul unui lăcaş de sfinţenie. (Din palida lor aşchie va fi răsărit neroditorul pom!) Hristos, în jurul Căruia se strâng firele complotului ucigaş, Hristos e, să nu uităm, într-o fază mai curând dreaptă decât milostivnică: aşa încât pe unii cu biciul îi alungă, iar pe celălalt îl afuriseşte. Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc. Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma perfectă şi statornica metodă de lucru a vrăjmaşului! Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat, cu inima deşartă şi sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar înţelept este a presupune că, văzându-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat şi El. Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – să fie numai: “Iată-mă, Doamne.” Răspuns neexaltat, neexagerat, străin de orice imprudenţă şi delir, răspuns calm şi stângace, pentru că ştie că realitatea cea mai reală se numeşte Hristos. Hristos acum şi de-a pururi. Hristos “cu timp şi fără timp”. Hristos, deţinătorul cheilor vieţii, Domn al sâmbetei şi al Timpului. JURNALUL FERICIRII Patima invidiei este incomparabil mai activa decat egoismul, maladie benigna. Iar virusul egalitatii ne indeamna sa ne vrem raul cu inversunare. Ura fata de ceilalti poate fi mai puternica decat iubirea de sine. Cioran: mai bine toti in iad, si cat mai afund, decat sa se bucure vreunul de ceva in plus; mai bine toti sub osanda decat sa scape careva. Setea de iad egalitar mi s-a aratat si mie in multe celule, unde un fel de varianta a legii utilitatii finale a lui Bohm-Bawerk functiona fara gres:pizma sta in raport de proportionalitate inversa cu marimea diferentei existente intre unitatile care formeaza o colectivitate omeneasca. La Dante si la Jules Romains e altfel. In Paradisul, cei din raiul al treilea nu-i gelozesc pe cei din raiul al cincilea: se bucura de bucuria acelora, participa cu drag la beatitudinea lor, iar de locul lor in raiul mai de jos sunt pe deplin multumiti. Jules Romains in Les hommes de bonne volonte: prefer sa locuiesc intr-o camaruta din mansarda unui palat decat intr-un salon al aceleiasi paraginite si devastate cladiri. Dumnezeu, iertator, nu pedepseste intotdeauna pacatele si greselile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea nici o fapta buna. (De partea cealalata a ecuatiei, semnul valorilor se inverseaza) De aceea e atat de greu de faptuit binele, pentru ca intalnesti la tot pasul indarjitele impotriviri si sicusitele piedici ale celui viclean. Nietzsche: „Suntem indeosebi sanctionati pentru virtutile noastre” Deindata ce ia hotararea de a face binele, omul asuma o raspundere imensa si-si baga de buna voie capul in lat. Ce-i drept, binele fiind de esenta divina, voitorii de bine dau dovada – e un punct asupra caruia trebuie sa dam dreptate diavolului – de mare cutezanta si chiar trufie. Oricum, inainte de a te avanta in domeniul binelui este necesar a sti ca treci pe teren minat Încrederea - prima calitate a boierului, cavalerului şi gentlemanului Bănuiala - trăsătura fundamentală a şmecherului O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler. Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - până la dirimanta probă contrarie - are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie - putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei. Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: "Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te osândesc... E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!) E mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind...). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: "Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură"?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea - boiereşte - peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi - dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?) Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului. Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din cârciumă că sunt castelani fără s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt. Prinţul Mâşkin, când fapta lui Ganea nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? Îi e milă şi ruşine de cel care şi-a uitat (în mânie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu. Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai "seniorale" însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber. Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative. Cuvintele lui Tolstoi în Anna Karenina (scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): "D-aia suntem nobili, ca să avem încredere." În L’Otage, Claudel afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată experienţa vieţii şi spectacolul lumii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace ni-l confirmă, sfredelitor. "Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă când lumea afecţiunii şi a încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei." Se prea poate ca şi în lumea veche mângâietoarele cuvinte afecţiune şi încredere să fi sfârşit prin a se goli de conţinut, să fi ajuns formale ca atâtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile temeiuri: ura, invidiam bănuiala. Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pârjolul. Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize iar evoluţia e creatoare. Dovadă: cine s-a gândit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, şmecheria atotputernică? Iată că totuşi sunt. Pentru noi, futilităţile - cum numeşte Camus problema pusă de Copernic şi Galileu, heliocentrismul ori geocentrismul - sunt gravele şi naivele preocupări de la începutul secolului XX: progresul, răspândirea democraţiei libere, ştiinţa binefăcătoare. Avem, noi, ale griji. Şi printre ele, chinuitoarea problemă prefăcută în boală endemică. [...] Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel). Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ. Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi - în şmecher. Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziată, neşovăitoarea luare de măsuri - stârpirea. [...] Hristos ca gentleman şi cavaler. La diavolul contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică. Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului. Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei - virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostive (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate. (Ce-i drept că un simplu om, ba şi foarte păcătos, regele Ludovic al XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare când, atins de cuţitul lui Damiens, îl indică pe atentator cu vorbele: acesta este domnul care m-a lovit.) Cf. povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză plata. Şi-apoi, în prezenţa croitorului cu înscrisul în mână, porunceşte feciorului să poarte două mii de galbeni unuia faţă de care în ajun pierduse pe cuvânt de onoare acea sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecât, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din cămin. Aici anecdota ia de obicei sfârşit, nobilul plătindu-l pe croitor. Dar e un sfârşit imbecil şi duhnind a fals. De bună seamă că Nobilul avea să-l plătească! Asta-i de la sine înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul - dacă-i nobil - face altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveştii, spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti de îndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a posibilităţii omului de a se transfigura. Ne putem oricând transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege cuvintele: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu"?) Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea când o întâlneşte. Şmecherii pentru nimic în lume nu o concep; şi nici contabilii sau fariseii. În bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în câmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pavel printre evrei; durerea cea mai cumplită a mărturisitorului au pricinuit-o rânjetul şi încăpăţânarea iscate pe faţa şi în minţile celor pe care-i conjura să creadă că acum e altul. Problema raului in lume: prima intrebare incuietoare pe care ti-o pun cei ce se mira ca poti crede. Nu exista explicatie concludenta, raspuns categoric. Dintre toate, cel mai coerent raspuns mi se pare cel dat de Dostoievski, insusit de Pavel Evdokimov: Dumnezeu a creat lumea inocenta, fara de rau. Dar pe om l-a creat liber, adica liber de a crea raul, de a-l introduce in lume. Acesta e riscul pe acre si l-a luat Dumnezeu prin actul creatiunii, riscul divin asupra caruia staruie Losski in teologia apofatica. Omul a trecut de la ideea de rau, la posibilitatea raului (stiut de Dumnezeu ca virtualitate) la infaptuirea raului. (Nu inseamna ca raul a preexistat la Dumnezeu, altfel decat 0 ca opus al lui 1 in orice sistem binar; de vreme ce se poate asa ceva, se poate si in cazul contrariului acelui ceva, adica lipsa lui: flip-flop. Relatia dintre bine si rau nu implica preexistenta raului la Dumnezeu altfel decat 0 este implicat de 1, negativul de pozitiv, nefiinta de fiinta) Introducerea raului in lume, ca principiu activ, este un act de creatie, analog actului divin. Satana il ispitea pe Adam soptindu-i” veti fi ca Dumnezeu”. Graind astfel Satana nu a mintit pe de-a-ntregul: faptura, timp de o clipa, a devenit divina; a creat paralel cu divinitate: raul. Care a contaminat lumea. Ceea ce si explica de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pamant in cer sunt stigmatele. IN ATENTIA TINERILOR DEBUTANTI Va indemn sa faceti poezii dar nu imitand, nu maimutarindu-va. Scrieti ce vreti voi, ce va vine voua in minte, in suflet si-n imaginatie, mai bine banalitati sau extravagante, versuri siropoase ori versuri grosolan protestatare, prostii chiar bazaconii, enormitati, dar ele sa fie ale voastre. Nu pierdeti nicicand din vedere pericolul imitatiei, mereu la panda, nu mai putin de veghe decat spinul din calea voinicului, tendinta tot atat de fireasca omului ca si maimutei... Nu repetati, nu imitati... Sa stiti ca usor nu va va fi,catusi de putin. Veti avea de luptat cu artificialitatea, vrajmas tenace. Nu scrieti spre a face placere altora; colegilor, profesorilor, prietenilor, vreunei fete/baiat etc. ci numai voua insiva. Poetul nu e tipicar, lozincar, stereotip, complezent, grijuliu de ce are sa spuna. Gustave Flaubert spunea ca pentru un scriitor singura posibilitate, singura sansa de a realiza ceva frumos si valabil este sa astearna pe hartie numai ceea ce-i place lui. Iata verificarea: sa-ti placa, sa fii multumit in primul rand tu insuti. Fiti din acest punct de vedere egoisti; straduiti-va sa "dati" numai lucruri pe care le veti fi scris cu placere, cu ochii cugetatori ai inimii indreptati spre launtrul vostru. Cuvantul poet este de origine greaca, el se trage dintr-un verb (poiein) care inseamna "a face". Auziti, iubiti poeti incepatori? Poetul asadar, nu este acel care imita, care copiaza ori reproduce dupa model, dupa sablon; el este acel care nascoceste, face, creeaza. Poetul e facatorul. Nimanui verbul acesta extraordinar - a face -, nici unei alte indeletniciri nu-i este mai propriu, mai afin. Nimeni nu-l poate intrebuinta in mod mai legitim si cu mai multa autoritate decat poetul. De aceea si este pe drept cuvant poetul o fiinta mandra si curajoasa. El scoate din neant existenta, ritm, armonie si frumusete..." O PICATURA DE SANGE În ultima şi destul de recenta sa carte – Le choix de Dieu (1987) – cardinalul Jean-Marie Lustiger, arhiepiscopul Parisului, citează cuvintele despre care Blaise Pascal spune că i-au fost rostite de Hristos în noaptea marelui său extaz mistic de la 23 noiembrie 1654. Hristos, relatează Pascal, mi-a grăit: din sângele Meu vărsat de Mine pe cruce, o picătură a fost pentru tine. (În Cugetările marelui scriitor, filosof, om de ştiinţă şi teolog aflăm: “Mă gândeam la tine în agonia Mea, am vărsat cutare picătură de sânge pentru tine.” Comentatorii trimit de obicei la textul din evanghelia Sfântului Luca, cap. 22, v. 24). Pascal, opinează J. M. Lustiger, desigur că nu L-a auzit bine pe Hristos. Hristos nu a putut spune: am vărsat o picătură (ori câteva anume picături) din sângele Meu pentru tine. Hristos nu i-a putut spune altceva decât: tot sângele Meu l-am dat pentru tine, tot trupul Meu omenesc, toată sudoarea Mea însângerată, toată pătimirea Mea. (Şi-ntr-adevăr, nu Hristos este Acela Care să dăruiască mărunţind, zdrumicând, drămuind, cântărind, precupeţindu-Se, calicindu-Se. Când dă, El boiereşte dă, împărăţeşte dă; celui vrednic de mila şi iubirea Sa nu-i azvârle un bacşiş, o şpagă, un bănuţ bine socotit şi scos cu degete tremurânde din pungă; dă clătinat şi îndesat, însutit şi înmiit, disproporţionat, celor din ceasul al unsprezecelea ca şi celor din ceasul dintâi, har peste har; nu răsplăteşte chibzuit şi calculat, câtuşi de puţin, ci entuziast şi exaltat, cu poftirea la cina împărătească ori cu găzduirea Sfintei Treimi în casa miluitului!) În firea lui Hristos, stăruie Jean-Marie Lustiger, nu era şi nu este să zică: ţi-am dat o picătură din sângele Meu, ci numai: întreg Mi te-am dat. Hristos ni S-a dat nouă tuturor întreg; întreg şi fiecăruia dintre noi în întregime; fiecărui ins în parte nu o picătură ci tot sângele Lui, toată suferinţa Lui nedespărţită şi neîmpărţită, în bloc, nefragmentată, netrecută prin sistemele noastre numerative şi măsurătoare. (Întrebării: dar cum Se poate da întreg la atâtea miliarde de oameni: îi putem răspunde, la fel de naiv aşa: dar atunci cum Îşi poate distribui sângele, şi El limitat, în nesfârşite miliarde de picături? sau raţional şi chibzuit: nu Se dăruieşte El oare întreg şi la infinit în Sfânta Euharistie?) Fiecărui ins tot sângele şi toată suferinţa, dar şi toată biruinţa Sfintei Învieri, toată apoteoza, toată răscumpărarea, toată înfrângerea puterilor întunericului, toată dezrobirea! Ce rezultă de aici? se întreabă J. M. Lustiger. Şi găseşte un răspuns admirabil, de o simplicitate, o logică şi o cutezanţă ce pot stârni doar uimirea şi clocotul în sufletele noastre timide şi căldicele, un răspuns care e un Te Deum, un strigăt de victorie, un ecou al cuvintelor “Şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). De vreme ce Hristos ni S-a dat întreg fiecăruia dintre noi înseamnă că avem toţi (şi fiecare dintre noi) dreptul la Hristos întreg. Dar de vreme ce avem dreptul la Hristos în întregime, urmează – căci El e Stăpânul, Pantocratorul, Cel prin Care toate s-au făcut, Alfa şi Omega, Restauratorul, Răscumpărătorul, Recapitulatorul – că avem dreptul la toate şi la tot. Aşa se exprimă înaltul prelat francez. Avem prin urmare în primul rând dreptul incontestabil şi legitim la: libertate dreptate fericire cunoaştere liberă alegere răspundere nădejde (libertatea alegerii între bine şi rău, dreptul de a cere şi a ne aştepta să fim trataţi cu dreptate, dreptul de a cunoaşte – potrivit formulării Vechiului Legământ, Pilde 25, 21: slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile iar mărirea împăraţilor1 e să le cerceteze cu de-amănuntul), libertatea de a fi deplini răspunzători de cele ce am făcut ori n-am făcut, dreptul de a nădăjdui că vom fi mântuiţi, că această nădejde, oricât de îndrăzneaţă, nu ne este tăgăduită ori limitată de o prealabilă hotărâre ursitoare. La toate acestea – în principal – avem dreptul, şi-l avem întreg, eminent (în sens juridic feudal). Creştinul, în virtutea scumpului sânge vărsat de Hristos pe cruce pentru el, se bucură deci de toate drepturile esenţiale. Nimeni nu i le poate – cum atât de bine arăta episcopul Vartolomeu al Râmnicului când s-a discutat în parlament articolul 5 al vechii constituţii din 1923 – contesta ori mărgini ori smulge. Ele sunt nu numai fireşti (naturale) ci şi sfinte, sfinţite prin obârşia lor suprafirească. Căci după cum, pe bună dreptate, s-a spus, străini şi călători suntem pe acest pământ, străini şi călători dar nu turişti2 , avem dreptul (şi, desigur, corelativ, şi datoria) de a lua în serios toate cele ale lumii unde ni se hotărăşte mântuirea ori osânda, toate problemele ei, chemarea noastră de a spiritualiza cosmosul. Nu ne putem îngădui a fi nepăsători faţă de fenomenalitate tot atât de puţin pe cât ne este permis de a ne dezinteresa de viitorul sufletului nostru, suntem adânc implicaţi în cele ale lumii acesteia unde S-a întrupat Hristos, pentru a cărei izbăvire Şi-a vărsat sângele, a îndurat batjocura, defăimarea, chinurile şi moartea. Sângele lui Hristos nu numai ne-a spălat de păcat ci şi ne-a căftănit, ne-a consacrat (încă o dată şi mai cuprinzător decât la Fac. 1, 28) stăpâni ai pământului şi ai universului (Io. 14, 2: “În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt:; Apoc. 21, 6: “Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul”) în totală libertate şi neasemuită teribilă răspundere. Ca atare nimeni, în numele unui creştinism greşit înţeles, bigot ori de rea credinţă interpretat ori cu nepricepere asimilat, nu ne poate contesta dreptul la libertate, la cunoaştere, la fericire (atât de limpede scos în vileag ca o facultate creştină capitală, de oameni ca Dostoievski, Albert Camus, François Mauriac), la nădejdea de a fi mântuiţi. Fiecăruia dintre noi, prin jertfa Sa, prin scump sângele Său, Hristos i S-a făcut izvor şi chezaş de drepturi depline şi de îndatoriri grave. Când e vorba de Hristos, picăturile şi fărâmele ori pregetările, şovăielile, limitele şi temerile sau îngustimile şi mărunţişurile, întoarcerile înapoi şi grijile mărunte, prudenţele şi orbecăirile nu au ce căuta. Totul e pe viaţă şi pe moarte, pe capre sau pe oi, pe da sau ba, pe întreguri. Lui Pascal însuşi, unul dintre precursorii ciberneticii şi teoreticianul pariului, concluzia aceasta binară, solemnă, mânuitoare numai de numere întregi, sunt sigur că nu i-ar fi displăcut. Hristos, ar fi trebuit să o înţeleagă şi el şi onorabilii domni de la Port Royal, e prea mărinimos, nobil şi paradoxal ca să poată fi bănuit (hulit, adică) a dori cu zgârcenie, El!, mântuirea numai a aleşilor Săi. Ne revine nouă înfricoşătoarea sarcină de a nu dezamăgi pe Cel oricând gata a veni alergând spre noi, a cădea pe grumazul nostru şi a ne săruta. ___________________________________________________________________ 1) “Împărat” aici este sinonim cu “om”. Omul, împăratul creaţiei. 2) Apud Simone Weil, această platoniciană cu vocaţie creştină neîmplinită: lucrurile (în sensul cel mai larg al termenului) de care suntem legaţi sunt ireale şi iluzorii (maya); dar lanţurile care ne leagă de ele sunt perfect reale. O VORBA BUNA Hristos e pe cruce, gol; pe cap, o cunună de spini; piroane, străpungându-I gleznele şi încheieturile mâinilor, Îl ţintuiesc pe lemn; trupul e plin de sânge şi vânătăi, secretează numai sudoare şi geamătul surd al cărnii robite. A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin. Acum aşteaptă agonia şi moartea ruşinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii şi al blestemului. Îl înconjoară, pe maidanul împuţit de pe dâmbul din periferia oraşului, numai oameni ostili şi un anume număr de curioşi indiferenţi, obişnuiţii amatori de execuţii capitale şi de cruzimi publice. La dreapta şi la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigaşi – doi infractori de drept comun, ca să fie obida şi mai usturătoare. E ora amiezii, soarele dogoreşte, setea – esenţă a modului acestuia de nimicire – a început să se manifeste şi totul nu-i decât o netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire. Ca şi cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată şleahta câştigătorilor; şi toţi îşi clatină înţelepţeşte căpăţânile cărunte; compătimitor şi ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce şi să-i convingă; ei, pasă-mi-te, doar atâta aşteaptă: să vadă şi să creadă. Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează şi el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă. Cel din dreapta însă, nu; cel din dreapta, deşi răstignit şi în chinuri şi-n cumplită aşteptare şi el, găseşte răgazul şi puterea de a-l certa pe cel urâcios şi mai află şi altruismul şi mărinimia şi nobleţea de a rosti cuvinte blajine şi cuviincioase vecinului său. Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca şi scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situaţie, nu-I poate uşura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfăşurare a scenariului răstignirii. Nimic, nu poate face nimic decât îndura şi el chinul până la capătul nopţii. Şi totuşi, aşa netrebnic şi neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă? “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. De ce această extraordinară şi întru totul minunată făgăduinţă? De ce oare să fie el – vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere şi mijloace de lecuire – de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul făgăduinţei), Moise (transmiţătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toţi şi toţi drepţii din vechime şi toţi filosofii în care S-a sălăşluit parţial Duhul Sfânt şi Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad? De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imediatitate? Astăzi! Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai! E în aceste cuvinte o urgenţă, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea. Unii au căutat să înţeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferinţă cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiaşi osânde ca şi Hristos şi de a se afla la câţiva paşi de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieţii. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simţăminte de milă, simpatie şi bunăvoinţă faţă de un tovarăş de pătimire. Alţii invocă demnitatea omului, ţinuta sa resemnată şi cuviinţa în relaţia cu Hristos, spre deosebire de răcnetele şi hula celuilalt. Da, este şi aici o doză de adevăr şi logică. Dar nu acestea mi se par a fi explicaţiile adevărate. Esenţial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea şi totuşi hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună! Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuţiunea aceasta sumară specifică graiului ţărănesc ancestral constituie explicaţia cea mai plauzibilă a făgăduinţei făcute de Domnul, a plinătăţii, imediatităţii şi urgenţei ei. O vorbă bună - şi a fost de-ajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol. Acele câteva cuvinte de respect, de afecţiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul şi au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spaţiul otrăvit de nedreptate, cruzime şi răzbunare în colţ de omenie, în anticameră de paradis. Astăzi cu Mine, în rai: pentru că şi tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu, T.S.Elliot) al urgiei şi vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că trecând peste propria-ţi năpastă, M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut şi n-ai şovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet şi Mi-au strecurat miere în inimă, făcându-te cu adevărat părtaş al patimilor Mele. N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără speranţă. Nu te-ai plâns pe tine, M-ai tânguit pe Mine. Ai dibuit şi răgazul şi bunătatea şi gingăşia sufletească de a încerca să consolezi şi să alini pe un altul. Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta şi toate clătinările acestea din cap şi toate “huurile” lor, toată această odioasă tărăşenie şi locul acesta spurcat în grădină. Ca şi păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preţ al milei şi luării aminte la necazul aproapelui tău. Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puţin intens – paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit. Aşa şi noi, aşa şi noi, se cade să urmăm pilda lui Dismas şi să pricepem ce preţ poate dobândi în unele împrejurări o vorbă bună. Aur şi argint să dăm nu avem, nici obiecte, nici mărfuri, nici ajutor efectiv oarecare. Înseamnă că suntem sortiţi a nu face nimic, a sta ţepeni, reci, nepăsători, absenţi cu duhul, de gheaţă şi de piatră? Surzi, orbi, cu gândurile aiurea? Departe, rătăcind pe meleaguri ale singurătăţii în sine învârtoşată? Ceva, oricând şi oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice şi mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit şi neeficace (din punct de vedere practic), “surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului. Constantin Noica a scos în evidenţă comorile filosofice ale rostirii româneşti. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înţelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziţie: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a şterge sudoarea de pe faţa oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere şi părtăşie, aşijderea tâlharului celui bun. IERTAREA Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării – atât de firească la oamenii din neamul românesc, mereu gata să răspundă afirmativ ba şi cu efuziune, cu mâna întinsă şi un zâmbet prietenos cuvintelor: te rog să mă ierţi – se cuvine a cunoaşte că ea e de patru feluri: 1. iertarea greşiţilor noştri, 2. iertarea celor cărora noi le-am greşit, 3. iertarea de sine, 4. iertarea păcatelor şi greşelilor de către Dumnezeu. Reluând: 1. Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de proprie fiinţei simţitoare şi gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toţi, (El ştie că este de asemenea supus greşelii şi cunoaşte ori poartă din fire în adâncul sinei sale textul Sfântului Apostol Pavel: “Nu este drept unul; nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu; toţi s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut; nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este.” (Rom. 3, 10-12; Vezi şi Ps. 13, 2-3 şi 52, 3-4.) Domnul însuşi ne-a poruncit să iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limită: căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Mat. 18, 20-22) “de şaptezeci de ori câte şapte” altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune că omul cel mai nărăvit ne va greşi de patru sute nouăzeci de ori într-o singură zi? Iar în Rugăciunea Domnească iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiţionată şi pusă în concordanţă cu prealabila iertare a greşiţilor noştri, devine – cum spune limbajul matematic – funcţie a capacităţii insului de a-şi ierta semenii. Felul acesta direct, limpede şi uşor de iertare implică totuşi două adaosuri: a) Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o naţiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, minţită, năpăstuită, împilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face. Nicolae Iorga, nu numai neîntrecut istoric dar şi cugetător adânc, era convins de lucrul acesta, afirmând şi el că fiecare poate ierta numai răul făcut lui însuşi, nu altuia ori altora. b) Nu ajunge să ierţi, mai e neapărat nevoie să şi uiţi. Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire şi mască a ţinerii de minte a răului. Am cunoscut un preot, om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din Bucureşti. Obişnuia să spună enoriaşilor săi: “Vin la mine bărbaţi ori femei şi grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierţi dar că nu poţi uita. Prea bine. Ţi-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit şi-ţi voi fi pus patrafirul pe cap şi voi fi rostit: te iert şi te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo şi-mi strigă: l-oi fi iertând Sfinţia Ta dar să ştii că Eu unul nu-l uit. Aud?” În romanul său Madeleine Ferrat, Émile Zola închipuie groaznica imagine a unei păcătoase pe care Iisus o iartă dar Dumnezeu Tatăl nu, pentru că nu uită nimic. Lucrarea aceasta a minţii scriitorului francez (influenţat probabil de marcionism) ne întăreşte parcă şi mai mult în convingerea că iertarea e lipsită de valoare şi farmec şi de putere izbăvitoare (şi nu face, pentru a vorbi mai pe şleau, nici doi bani şi nici cât o ceapă degerată) dacă nu i se alătură uitarea. Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea nu încape iarăşi nici un dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i oare întreg creştinismul greu? Cei care vin la Hristos neluând aminte la paharul pe care l-a băut (paharul amărăciunii, şi până la fund) şi la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovadă că nu ştiu cărui Dumnezeu se închină şi în ce obşte se află. Desigur că uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-şi iubească vrăjmaşii, să întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu numai cu fapta ci nici cu gândul, să aducă la îndeplinire toate atât de subtilele şi radicalele porunci ale Predicii de pe Munte şi în general ceea ce Domnul cere de la acei care ţin şi cutează să se numească ucenicii Lui. 2. Iertarea celor cărora noi le-am greşit pare a fi un paradox, de nu un sofism, şi ar constitui o contradicţie, o formulare absurdă. Cum oare am ierta noi pe cel de către noi vătămat? Nu-i limpede ca lumina zilei că lui îi imcumbă a ne ierta eventual pe noi? Şi totuşi formularea nu e greşită ori forţată şi nu încape îndoială că de tot gingaş ne este a ierta pe cei cărora noi le-am greşit, adică pe acei cărora le-am dezgolit şi dezvăluit toată nimicnicia, sluţenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, sălbăticia, perfidia, nestăpânirea, josnicia, bădărănia ori netrebnicia noastră. Pe cei în prezenţa cărora ne-am deşertat străfundurile tulburi ale subconştientului, ne-am dat arama pe faţă şi poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de ocară şi de minune îi urâm. Nu lor ne-am arătat cu înfăţişarea noastră cea mai murdară şi mai ticăloasă? Nu-i nevoie de prea rafinată psihologie pentru a înţelege că de mult mai multă ruşine şi ciudă avem parte cât priveşte pe cei cărora le-am greşit noi decât în privinţa celor care ne-au greşit nouă, care s-au compromis ei în prezenţa noastră. Să ne fie îngăduit, în această ordine de idei, a ne referi la o veche piesă de teatru a dramaturgului francez Eugène Labiche. Nu-i decât o candidă comedie profană, cuprinde totuşi o învăţătură utilă. Eroul piesei, înstăritul părinte al unei frumoase fete, întâlneşte la o staţiune de munte pe cei doi tineri care deopotrivă râvnesc la o căsătorie cu fiica sa. Tatăl – pe nume Perrichon – alunecă în timpul unei plimbări şi era cât pe aci să se prăvălească într-o prăpastie dacă nu-i întindea o mână salvatoare unul dintre tineri. E, acesta, acum sigur că el va fi alesul, în calitatea lui de binefăcător al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grăbeşte deloc a şi-l face ginere, ba şi caută – în vanitatea sa rănită – să minimalizeze fapta salvării, afirmând că se şi agăţase de un arbore, că aşa zisa prăpastie nu era decât o groapă, că e de felul lui agil... Celălalt candidat, mai isteţ, simulează atunci un accident, dându-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de vieţi omeneşti. El va fi alesul! Cazul domnului Perrichon, credem, ne înlesneşte a înţelege cât de mare este efortul cerut pentru iertarea celor cărora le-am greşit, cât curaj şi horărâre ni se cere pentru a-i privi drept în ochi, a le solicita indulgenţa, a nu le purta pică, a nu transfera asupra lor printr-un ciudat, complex dar şi logic proces psihanalitic, necazul şi stinghereala care ne copleşesc. 3. Grea este iertarea rubricată sub numărul 2, însă mai greu ne este a ne ierta pe noi înşine. Iertarea aceasta de sine reprezintă probabil etapa care implică efortul cel mai penibil şi mai susţinut întru biruirea poftei de înfrângere şi de adăpostire în deznădejde sălăşluitoare în tot omul păcătos, prototip al defetistului integral. După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticenţe, ne-am îndeplinit canonul, am făcut penitenţă, ne-am cerut din inimă, suflet şi cuget iertare şi am vărsat lacrimile ispăşirii, urmează ca, în deplină smerenie şi nu fără cutremur, să ne iertăm pe noi înşine. Psalmul 50, desigur, ne îndeamnă să ne cunoaştem fărădelegea şi vrea să ne fie păcatul nostru pururea în faţa noastră. Iată un sfat admirabil. Dar păstrarea aceasta a păcatului în cugetul nostru să nu înceapă a dospi şi a se preface în izvor de înveninare şi de cădere în obidă pentru care nu există leac. Amintirea vie a păcatului poate fi salutară; nu-i mai puţin adevărat că poate declanşa otrăvirea lentă a conştiinţei. Scriitorul francez creştin Georges Bernandos pune pe drept cuvânt accentul asupra acestui soi de iertare cu atât mai anevoios de adus la împlinire cu cât vine în contradicţie cu învârtoşarea inimii noastre şi cu funciara noastră răutate. Suntem atât de răi şi de învârtoşaţi cu inima încât, ferecaţi în limitele orizontului nostru strâmt şi îmbâcsit, abia de ne putem închipui că există putinţa iertării. Ne asemănăm unor troglodiţi pe care nu-i poartă gândul până la conceperea marilor palasuri presărate pe întinsul lumii contemporane. 4. De aceea chiar, trecând la al patrulea aspect al iertării, ne pomenim atât de puţin pregătiţi a crede că Dumnezeu ne va ierta păcatele oricât de sinceră şi de fierbinte ar fi căinţa noastră. Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decât noi şi e întotdeauna dispus a ierta. Omului însă, prea puţin înclinat prin însăşi firea lui căzută a crede în bunătatea altora şi prea puţin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ştergerii depline a păcatelor sale. Vechea perspectivă a talionului şi a compensaţiei mai dăinuieşte în cugetul său, împotrivindu-se învăţăturii lui Hristos, care nu pentru cei sănătoşi, drepţi şi buni a venit în lume ci pentru cei păcătoşi. În Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvăluie lui Moise numai ca legiuitor şi aspru judecător; Hristos desăvârşeşte revelaţia şi ne descoperă Sfânta Treime făuritoare, mântuitoare şi mângâietoare, adică pe Dumnezeul îndurării. De nici un folos nu ne este a crede că Hristos e Mântuitorul dacă nu credem tot atât de puternic, fiecare, că şi pentru mine a venit, ca să mă mântuiască pe mine, ca Mântuitor al meu. Unora li se pare, poate, că păcatele săvârşite de ei întrec până şi capacitatea iertătoare a lui Dumnezeu. Întrucât gândul acesta îşi are obârşia în teama de Domnul, în umilinţă, scrupul şi delicateţe a conştiinţei, e tămăduitor şi bun. Dacă însă e pricinuitor de îndoială în eficacitatea pocăinţei, în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu – ca pentru Iuda, şi e deci tocmai al deznădejdii – se transformă în păcat care strigă la cer, adevărul fiind că nu se află păcat a cărui virulenţă să poată frânge iubirea de oameni a Ziditorului. Pe de altă parte mai înseamnă a trece peste foarte precisele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel de la 1 Cor. 6, 9-11, care dau categoric soluţia problemei: “Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici mahalaienii, nici sodomiţii; nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi”. Până aici textul e constatator şi rece. Imediat însă tonalitatea se schimbă şi apare făgăduinţa iertării dacă s-a ivit căinţa. Metanoia răstoarnă situaţia şi deschide orizontul mântuirii: “Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în duhul Dumnezeului nostru.” (Vezi şi Efes. 2 şi 5, 5-8.) Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de cuvântul Sfântului Isaac Sirul: “Nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept!”, cuvânt la prima vedere paradoxal şi scandalos, în fapt profund ortodox şi adevărat, neavând de ce ne sminti. Căci dacă Dumnezeu ne va judeca numai după dreptate, suntem cu toţii pierduţi, nici unul nu va ieşi izbăvit dintr-o judecată exclusiv dreaptă şi contabilă. (Psalm 129, 3-4: “De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?”; Psalm 142, 2; “Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta.”) Dumnezeu care – din dragoste pentru făpturile Sale – a fost drept îngăduind să moară pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fericirea şi nădejdea noastră, drept în înţelesul straşnic şi neînduplecat al termenului. Dumnezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul milei, care e un sinonim al “nedreptăţii”, adică al unei dreptăţi mai adânci, mai cuprinzătoare, mai tainice, unei dreptăţi de ordin superior. În mila Sa nespusă, Dumnezeu (despre care s-a spus că din douăzeci şi patru de ore stă pe tronul dreptăţii numai una iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate şi voieşte să ne ierte şi să ne mântuiască. A ierta este în esenţă un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecinţă ca încă o probă a prezenţei suflului divin în făptură). Singur Hristos poate, ca dintr-o ştersătură de burete, curăţa o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele şi gândurile rele ale unei vieţi omeneşti. Străduindu-ne a ierta şi învăţându-ne a practica şi iertarea în formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greşit noi, pe noi înşine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem de înţelegerea iertării divine. Nu de judecata lui Hristos se înspăimântă Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi după mintea obtuză, învârtoşarea inimii şi îndârjita sa meschină răutate de om, el singur pe sine s-ar osândi. De iad mai degrabă bunătatea şi mărinimia Domnului ne feresc decât vrerea noastră. Greu accesibilă ne este nobleţea supremă a iertării. Şi misterul stă tocmai în aceea că puterea de sus prin milă şi prin har scoate făptura din întunecimea încrâncenării şi-i descoperă lumina de pe Golgota, neîngrădită, infinită, biruitoare a beznei. Să deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să credem aşa, să ne rugăm a fi tămăduiţi de neîndrăzneală. Să ne deprindem a nu deznădăjdui ca Iuda – care n-a crezut nici că Hristos e de-ajuns de bun ca să voiască să-l ierte şi nici destul de puternic pentru a putea să-l ierte – ci a-l urma pe Sfântul Apostol Petru care s-a căit, a plâns amarnic şi nu s-a îndoit de voinţa iertătoare a Învăţătorului său. Să nu pierdem nici o clipă din vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă şi bunăvoinţă. Cele trei feluri de iertare omenească să ni le însuşim aşadar netemător, în cea dumnezeiască să avem nestrămutată încredere. Ele, laolaltă, alcătuiesc un tot inseparabil, stau la însăşi temelia credinţei creştine şi ne îngăduie a nădăjdui în sfânta milostivnică nedreptate a Domnului acum şi-n ceasul judecării noastre. Amin. DARUIND VEI DOBANDI Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi de neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar şi păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină – că ni se cere să dăm din puţinul nostru. Ba am şi mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc. 12, 41-44; Lc. 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră. A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1988) pentru a înţelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Şi anume: să dăm ceea ce nu avem. Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos – Dumnezeul care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică! Paul Claudel nu ni-L definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte. Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul – să dăm ce nu avem. Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă nici lumină nici esenţă nici curaj nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am. Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia din dreapta. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu. “Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai.” “Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc.” “Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăşie.” Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat: de vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să-ţi mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor (de vei da ce nu ai vei dobândi ceea ce ai dăruit altora). Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat şi mai creştineşte decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia şi entuziasmul. Poate în unele fragmente din Fraţii Karamazov şi Demonii, poate Cervantes făurindu-l pe El nuestro Señor Don Quijote, El Christo español, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul în puşcărie) şi despre mergerea către Hristos nu prin suferinţă şi durere (cale bună, inferioară totuşi) ci prin exces de fericire şi în clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat. Dând ceea ce nu avem dobândim prin ricoşeu ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne-am încumetat a dărui altuia. Lecţia e valabilă pentru orice creştin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care îşi simte lăuntrul deşart, bântuit de neîncredere şi slăbiciune, cuprins de întuneric şi secetă; să nu ia câtuşi de puţin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice şiretenii ale celui rău şi uscat. Să dea celor care vin la el – în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la uşa altarului – ca să afle credinţă, întărire, lumină şi o brumă de speranţă – ceea ce ei aşteaptă de la el şi ceea ce el prea bine ştie că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Şi, dându-le, se vor răsfrânge şi asupră-i, se va milui şi el din pomana făcută altuia. “Dând din lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu.” Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămureşte mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricoşata Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care şi ei duceu lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina după care şi ei jinduiau?... Secretul vieţii călugăreşti se arată a fi: să îndrăzneşti a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ţi lipsească. Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, splendoarea şi virtutea lui. Dar iată şi făgăduinţa uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândeşti ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă – şi te învăluieşte, te împlineşte, te covârşeşte. Desigur. Nici că se putea altminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clipă – necum ani de zile – că Hristos doreşte să dăm din ce avem: prisosul, puţinul, totul! Mare ispravă, destoinică scofală! prea omenească, sărmană, jalnică treabă! Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinţă. Altceva ni se făgăduieşte: ceea ce nu-i de conceput şi de crezut! Să piară de la noi, călugării, orice spaimă, nesiguranţă, sfială, teamă de făţărnicie: călugărul e menit a da altora credinţă şi lumină măcar de-i vor lipsi lui vreme mai scurtă ori mai lungă. Chiar de se află în criză de acedie. Chiar dacă s-a făcut vinovat de slăbirea avântului şi statorniciei monahale. Va putea oare? Va fi în stare a săvârşi minunea? Desigur, dat fiind că este din ceata celor despre care Hristos a spus că “ei nu sunt din lume, precum şi Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 16). Şi iarăşi: “Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20, 35) Pavel aşijderea grăieşte: “Trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci el a zis: Mai fericit este a da decât a lua.” În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţă şi neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Iar Tu fă ca darul acesta al meu – paradoxal, absurd şi îndrăzneţ – să se întoarcă asupră-mi prin mila Ta care socoteşte înţelepciunea oamenilor drept nebunie şi adagiul “Nemo dat quod non habet” aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Tu care ceri numai imposibilul şi făptuieşti numai ce mintea omenească nu poate să priceapă. O FOTOGRAFIE VECHE DE 14 ANI Cred ca bun lucru fac, in aceasta Duminica, incercand sa rezum si sa comentez pentru dumneavoastra o nuvela asa-zis fantastica a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvela intitulata “O fotografie veche de 14 ani” si care de fapt reprezinta un document de deosebita valoare si importanta pentru teologia ortodoxa si pentru gandirea romaneasca. Eroul povestirii e un tanar roman, Dumitru cu numele, stabilit in Statele Unite. Pe frumoasa lui sotie, Thecla, o letona, grav bolnava de astma, o tamaduieste in mod miraculos, de la distanta si numai prin cuvant - avand in fata doar fotografia ei- un pastor canadian , in a carui biserica Dumitru a intrat din intamplare si incurcand niste date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera in mod obisnuit vindecari prin rugaciuni si concentrarea mintii. Minunea are loc la zece ani dupa casatoria lui Dumitru, iar fotografia inmanata doctorului Martin o infatiseaza pe letona la varsta de 18-19 ani. In momentul savarsirii miracolului ea are 30 de ani. Patru ani mai tarziu, Dumitru se afla din nou in oras Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii: 1912 – La 12 iulie se naste în comuna Pantelimon de lîngã Bucuresti, Nicu-Aurelian Steinhardt. Tatãl sãu, inginerul si arhitectul Oscar Steindhardt, conducea o micã fabricã de cherestea. 1919 – 1929 – Învatã la scoala primarã „ Clementa “, apoi urmeazã cursurile liceului „Spiru Haret“. Printre colegii mai mari de aici se numãrã Constantin Noica. Îsi ia bacalaureatul în 1929. 1934 – Îsi ia licenta în Drept si Litere la Universitatea din Bucuresti. În acelasi an, publicã, sub pseudonimul Antisthius, extras din Caracterele lui La Bruyère, volumasul parodic În genul lui Cioran, Noica, Eliade…. 1936 – Îsi sustine la Bucuresti doctoratul în drept constitutional. 1937 – 1939 – Cãlãtoreste în Elvetia, Viena, Paris si Anglia. Ajuns în tarã, în 1939, începe sã lucreze ca redactor la „ Revista Fundatiilor Regale “. 1959 – În ianuarie refuzând presiunile securitãtii de a fi folosit ca martor al acuzãrii împotriva lui Constantin Noica, este introdus în „ lotul “ filosofului ( si al prietenilor comuni ) si este condamnat la 13 ani muncã silnicã pentru „ crimã de uneltire contra ordinii sociale “. Aceastã nouã loviturã a sortii se dovedeste a fi hotãrîtoare, cãci la 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Hristos ( era evreu ), nas de botez fiind Emanuel Vidrascu ( coleg de lot, fost sef de cabinet al maresalului Antonescu ), iar ca martori ai tainei participã Alexandru Paleologu, doi preoti catolici, doi preoti uniti si unul protestant, „ spre a da botezului un caracter ecumenic “. 1964 – Îndatã dupã eliberare, în august, la schitul bucurestean Darvari îsi desãvîrseste taina botezului prin ungere cu mir si primirea sfintei împãrtãsanii. 1964 – 1969 – Refuzã, cu rigidã intransigentã, „orice fel de colaborare cu comunismul “. Este încãrcãtor-descãrcãtor pe un camion de „ Alimentara “ pînã cînd este grav rãnit în urma unui accident de circulatie ( 1968 ). Este spitalizat la „ Pantelimon “ pînã în martie 1969. La insistentele prietenilor ( Paleologu, Noica s.a. ) reintrã în viata literarã prin traduceri, medalioane, mici eseuri publicate în „ Secolul 20 “, „ Viata Româneascã “ etc. 1980 – La 16 august este cãlugãrit de I.P.S. Teofil Herineanu, arhiepiscopul Clujului. Este cãlugãr la pãrintele staret al Rohiei, Serafim Man. 1989 – La 29 martie scriitorul-cãlugãr moare la spitalul din Baia Mare.                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE