PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
versuri (2) de  lucian blaga   INIMA O, inima! Mărturisiri afunde ard în ea. Uimit eu mintea mi-o ascut si-n înţelesuri mari zvâcnirea i-o destram. O, inima: nebună, când se zbate-n joc sălbatic, atunci, atunci îmi spune că din lutul ei a fost făcut pe vremuri vasul, în care Prometeu a coborât din cer aprinsul jar, ce l-a furat din vatra zeilor, în timp ce zorile îl ridicau peste Olimp şi-şi ascundeau în poală stelele ca un zgârcit comoara sa de aur. O, inima: când para şi-o înabuşeşte c-un giulgiu de linişte, atunci îmi cantă, că lutul ei a fost odată un potir de lotus, în care a căzut o lacrimă curată ca lumina din ochii celui dintâi sfânt şi mare visător, care-a simţit îmbrăţişarea veşniciei şi straniul fior al înţelesului ce stăpâneşte deopotrivă apusul, răsăritul, cerul, marea. O, inima: amurguri, când se lăsă grele peste ea aud, cum tainic îmi şopteşte, că ea e lutu-n care-odinioară pe Golgota s-a scurs şiroaie sângele din trupul lui Iisus, când ghimpii îl muşcau ca nişte ochi de farisei. O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu bătăi de plumb, atunci îmi strigă îndrăzneată că peste veacuri lungi şi goale şi pustii, când Dumnezeu se va-ndemna, să fac-o altă lume şi-o omenire din neamuri mari de zei. Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei pe noul Adam. ODA SIMPLISIMEI FLORI Păpădie, ecumenică floare, după a ta aurie ardoare – pe nescrisele file – anul îşi hotăreşte fericitele zile. De un pëan te-nvredniceşti, tu, neluată în seamă, floare de rând. Sămânţă să faci pe pământ e tot ce doreşti. Alt gând nu porţi. Dar înfloreşti şi asfinţeşti alcătuind o aureolă de sfânt. CANTARE VANTULUI „În iubire nimeni, nimeni nu-şi ţine cuvântul. veşnic strâns îmbrăţişat te-a ţinea numai pământul.” Astfel cântă sfâşiat lângă mine vântul, când la dreapta, când la stânga, lângă mine vântul. SCUTUL Când orice scut are formă de inimă, nu-i de mirare că-n noi înşine inima pare un scut. Ce aperi în noi cu tăria pietrei peste care-am trecut, inimă, tu, ca un scut? Aperi ce-n dosul tău este? Întâiul suflet al nostru, amarantul cu veşnică floare, copilăria? Aperi ce-n noi e poveste, ce n-are nevoie de scut, amintiri sângerânde de ghimpi şi de roze din vremi de-nceput, amăgirea supremă, ardori de pleromă, dragostea albă cu mândra-i aromă? PRINTRE LACURILE DE MUNTE Ne odihnim în iarbă, cu un rest de oboseală în noi, ca sufletul. Printre lacuri de munte stăm şi privim. Soarele a asfinţit în argintul de vest. Prin aerul de cleştar stâncile, brazii, munţii, lucrurile toate, chiar cele mai depărtate, se conturează mai clar. Ce calm! Ce puritate! Dacă am vedea cu lacurile, stelele s-ar apropia, întâmpinându-ne la drumul-jumătate. MURIND ZEUII ISI LASA Murind zeii îşi lasă în urma lor templele, precum melcii căsuliile goale. Pentru mii de ani, pentru vremi fără capăt ei şi le lasă, spre mângâierea vârstei de azi şi de-apoi. Dar nici un vestigiu al erei de aur, oricare-ar fi chipul lui, nu-nvinge tristeţea noastră în faţa timpului. MUNTELE VRAJIT Intru în munte. O poartă de piatră încet s-a-nchis. Gând, vis şi punte mă saltă. Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă! Din ferigă vulpea de aur mă latră. Jivine mai sfinte-mi ling mânile: stranii, vrăjite, cu ochii întorşi se strecoară. Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară albinele morţii, şi anii. Şi anii LUMINA DE IERI Caut, nu ştiu ce caut. Caut un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată e fruntea menită-nălţărilor altădată! Caut, nu ştiu ce caut. Caut aurore ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse. Caut, nu ştiu ce caut. Caut o oră mare rămasă în mine fără făptură ca pe-un ulcior mort o urmă de gură. Caut, nu ştiu ce caut. Sub stele de ieri, sub trecutele, caut lumina stinsă pe care-o tot laud. BELSUG - Negrule, cireşule, gândul rău te-mprejmuie. Jinduiesc la taine coapte guri sosite-n miez de noapte Om şi păsări, duhuri, fluturi, nu aşteaptă să te scuturi. Prea eşti plin de rod şi vrajă, vine furul, pune-ţi strajă! - Las’să vie, să culeagă, vara mea rămâne-ntreagă. Stelele deasupra mea nimeni nu mi le-a fura! BUNAVESTIRE PENTRU FLOAREA MARULUI Bucură-te, floarea mărului, bucură-te! Uite în preajmă-ţi pulberi de aur ca un nor în aer! Ţâşnesc firele ca dintr-un caier de pretutindeni şi de nicăiri! Nici o făptură nu-ntreabă. – Polenul căzut în potire ca un jar îl îndură toate florile, în dulci suferinţi peste măsură şi peste fire. Bucură-te, floare ca ghiocul, şi dumireşte-te! Nu trebuie fiecare să ştim cine-aduce şi-mprăştie focul. Dar, vezi, arhanghel sunt, iar tu eşti floare, şi dacă-ntrebi, nu pot să tac şi să mă strâng la cingătoare. Cine-l aduce, caldul, cutremurul? Iată, acesta e Vântul, nimenea altul. E Vântul, nevăzutul voievod fără trup, fără mâni, al acestor săptămâni. Bucură-te, floarea mărului, şi nu te speria de rod! HOTAR Calea lactee abia ghicită se pierde scrisă în noapte fierbinte şi calmă, ca linia vieţii runic săpată într-o imensă zăbavnică palmă. Paşnic ca untdelemnul cel veşnic se scurge sub bolţi Aheronul. Acum ah de trecere cine va-ncepe cântarea? Acum ah negrele ape cui îi dau tonul? Pescăruşi speriaţi din tenebre se-nalţă când luntrea cu umbre alunecă iară. Suflete-n zbor de frunte mi se lovesc zbârnâind ca rădăştile-n vară. Totul e împlinit. De şapte ori răsucit răsuflă în somn Aheronul. Acum ah de trecere cine va-ncepe cântarea? Acum ah negrele ape cui îi dau tonul? INTALNIRI Cum s-a făcut, nu-i bine să cunoaştem. Ştim doar că-n spaţii şi în vis noi ne-ntâlnim mereu aceiaşi, mereu sub pomul interzis. Aşa fu ieri şi fi-va astăzi un ceas umbrelnic, prea amar. Pentru noi doi un loc se naşte prin anotimpuri tot mai rar. De pretutindenea suflând - un vânt ne înteteşte-o clipă nimbul, ce-l dobândirăm cu întârziere - ca să ni-l pierdem prea curând. PSALM o dureretotdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa dumnezeule, dar ce era sa fac? cand erm copil ma jucam cu tine si-n inchipuire te desfaceam cum desfaci o jucarie. apoi salbaticia mi-a crescut, cantarile mi-au pierit, si fara sa-mi fost vreodata aproape te-am pierdut pentru totdeauna in tarana, in foc in vazduh si pe ape. intre rasaritul de soare si apusul de soare sunt numai tina si rana. in cer te-ai inchis ca-ntr-un cosciug. o, de n-ai fi mai inrudit cu moartea decat cu vieata, mi-ai vorbi.de-acolo de unde esti, din pamant ori din poveste mi-ai vorbi. CANTECUL OBARSIEI La obârşie, la izvor nici o apă nu se-ntoarce, decât în chip de nor. La obârşie, la izvor nici un drum nu se-ntoarce decât în chip de dor. O, drum şi ape, nor şi dor, ce voi fi, când m-oi întoarce la obârşie, la izvor? Fi-voi dor atuncea? Fi-voi nor? UNDE UN CANTEC ESTE Un zeu de cântă, cum se-ntâmplă câteodat’, n-atinge doar cu degetele-o liră. El îşi destramă-n vânt fiinţa toată. Rând pe rând sub crug albastru se resfiră. Nemaiavând figură şi nici umbră – chip, o adiere numai şi pierind aproape ca mireasma floarei vraje-vânt el trece peste coardele de-argint. Unde un cântec este e şi pierdere, zeiască, dulce pierdere de sine. Dar cel ce-ascultă, dobândeşte viu contur, în armoniile treptat depline un templu, un menhir, sau crin devine. DACA M-AS PIERDE Dacă m-aş pierde în toate şi-aş rămânea fără nume aşa ca o pană căzută din zbor, din aripa pajurei, n-aş mai fi singur pe lume. Dacă de-un glas, de-un sigur, de unul ce-şi culcă ardoarea-n urechea şi-n inima mea, cu adevărat m-aş pătrunde, marginea mea s-ar curma. Dac-aş uita cine sunt, trădându-mă pentru o altă lumină, în trupul meu osul s-ar face aur. Privighetoarea în noapte de sufletul meu nu s-ar feri ca de-o rea vizuină. CATRENE * Limba nu e vorba ce o faci. Singura limbă, limba ta deplină, stăpână peste taine şi lumină, e-aceea-n care ştii să taci. * Uşor nu e nici cântecul. Zi şi noapte – nimic nu-i uşor pe pământ: căci roua e sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit toată noaptea cântând. POETII Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor. Vorbind, sunt muţi. Prin evii, ce se nasc şi mor, cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult. Adânc, prin seminţiile, ce-apar şi-apun, pe drumul inimii mereu ei vin şi trec, prin sunet şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec. Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun. Ei tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor. Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor, şi-apoi sub cântecul privighetorilor izvor se fac în rarişte, izvor sonor. INSCRIPTIE Drumurile pe care nu le umblăm, drumurile ce rămân în noi, ne duc şi ele, fără număr, undeva. Cuvintele pe care nu le rostim, cuvintele ce rămân în noi, descoperă şi ele, fără de margini, făptura. Luptele ce nu le dăm, luptele ce rămân în noi, ne lărgesc şi ele în taină patria. Sămânţa pe care n-o dăruim, sămânţa ce rămâne în noi, multiplică şi ea fără capăt viaţa. Moartea de care nu murim, moartea ce rămâne în noi, ne adânceşte şi ea tăcerea. Şi pretutindeni prin toate îşi pune temei poezia. PE MULTE DRUMURI Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcà gîndul spre tine. O, sfîrsitul acela de zi, peste care càzurà grabnice brume ! In gràdina mea florile spre alte foarte înalte poieni tînjind mai invocà si acum lumina ta fàrà de nume. Unde dormi astàzi - nu stiu. Nici un cîntec nu te gàseste. Astàzi tu esti unde esti. Iar eu aici. Depàrtarea a pus între noi carul cel mare pe cer, apele-n vài, focul în noapte pe dealuri, si pe pàmînt a pus anemone si patimi càrora ziua nu le prieste. Ca o poartà s-a-nchis. Nici un semn nu stràbate vàmile, vàmile. SUS Pe-un pisc, Sus. Numai noi doi. Asa:cand sunt cu tine ma simt nespus de aproape de cer. Asa de aproape, de-mi pare ca de ti-as striga in zare - numele - i-as auzi ecoul rasfrant de bolata cerului. Numai noi doi. Sus. EPILOG Îngenunchez în vânt. Mâne oasele au sa-mi cada de pe cruce. Înapoi nici un drum nu mai duce. Îngenunchez în vânt: lânga steaua cea mai trista. COLINDA Doamne colo în poiană Pruncuşor fără de tată. Si măicuţa, mama lui, Se tot plânge boului c-a născut în Vifleim, n-are scujtece de in, n-are apă, n-are faşă, nici opaiţ, nici nănaşă Iosif cercul de pe cap în cuier şi l-a lăsat şi-a plecat unde-a plecat ca să-l latree câini-n sat. Noaptea-i neagră, ceasu-i lung, stă măicuţa lângă prunc. Să le ţie de urât înger’nalt s-a coborîât Si în noapte înadins degetul şi l-a aprins. Arde îngerul lui Dumnezeu ca o lumânare de seu. CATRENELE DRAGOSTEI Dragã-mi este dragostea bântuitã de sprâncene, de sprâncene pãmântene, lungi, piezis-rãsãritene. Dragã-mi este dragostea, soarele din an în veac, dragostea ce poartã-n ea moarte-ades si-ades un leac. Spune-se cã-n holdã coaptã macul îl dezbraci c-o soaptã. Dragã-mi este dragostea care zice: nu si da. Dragã-mi este dragostea, mare face inima, mare pe cât lumea-zare, micã pe cât lacrima. Dragã-mi este dragostea care face stea si stea din pãmânturile noastre - prin poienile albastre. Sângele îsi stie visul. Dragã-mi este dragostea cu-nãltimile si-abisul si cu ce mai are-n ea. Dragã-mi este dragostea - locului nu pot s-o tin, cãci frumsetea ei dispare în frumsetile-i ce vin. Dragã-mi este dragostea, dragã uneori furtuna si-un pãcat pe care-l arde pe la miezul noptii luna. Din aleanul trupului sufletul se naste. Dragã-mi este dragostea ce de ani mã paste. Dragostea ne-o tinã zeii, sã ne-ncânte funigeii ca urzeala inului firele destinului. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE