PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
versuri de  lucian blaga   VENITI DUPA MINE, TOVARASI! Veniti lângă mine, tovarăsi! E toamnă, se coace pelinul în boabe de struguri si-n guse de viperi veninul. C-un chiot vreau astăzi să-nchin în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă lăsându-mă singur, cu plânsul, cu voi, si cu toamna. Veniti mai aproape! - Si cel care are urechi de-auzit să audă: durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd. Să râdă deci astăzi în mine amarul si-n hohote mari să-si arunce pocalul în nori! Veniti lângă mine, tovarăsi, să bem! Ha, ha! Ce licăreste-asa straniu pe cer? E cornul de lună? Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur, ce-am spart-o de boltă cu bratul de fier. Sunt beat si as vrea să dărâm tot ce-i vis, ce e templu si-altar! Veniti lângă mine, tovarăsi! Ca mâne-o să mor, dar vă las mostenire superbul meu craniu, din care să beti pelin când vi-e dor de viată, si-otravă când vreti să-mi urmati! - Veniti după mine, tovarăsi! DE RERUM NATURA De rerum natura A cazut pe lucruri roua sau e numai o parere? Poate ca le plange fata de-o launtrica durere. Bate-o inima in lucruri? Preajma ocupand-o-n pilcuri n-au si ele ginduri, patimi? Fara ochi se uita-n lume purtatoarele de tilcuri, nascatoarele de lacrimi. TALCURI Tilcul florilor nu-i rodul, Tilcul mortii nu e glodul, Tilcul flacarii nu-i fumul, Tilcul vetrei nu e scrumul, Tilcul frunzei nu e umbra, Tilcul toamnelor nu-i bruma Dar al drumului e dorul, Tilcul zarilor e norul, Ducausul, calatorul. FIU AL FAPTEI NU SUNT Fara de numar sunteti fii ai faptei pretutindeni pe drumuri, subt cer si prin case. Numai eu stau aici fara folos, nemernic, Bun doar de-necat in ape. Totusi astept, demult tot astept vreun trecator atotbun si-atotdrept ca sa-i spun: O, nu-ti intoarce privirea, o, nu-mi osandi nemiscarea. Cresc intre voi, ci umbrit de mainile mele misticul rod se rotunjeste in alta parte. Nu ma blestemati, nu ma blestemati! Prieten al adancului, tovaras al linistei joc peste fapte. Cateodata prin fluier de os stramosesc ma trimit in chip de cantec spre moarte. Intrebator fratele ma priveste mirata ma-ntampina sora, dar incolacit la picioarele mele m-asculta si ma pricepe prea bine sarpele cel cu ochii de-a pururi deschisi spre intelepciunea de dincolo. ASFINTIT MARIN Piere in jocul luminilor saltul de-amurg al delfinilor. Valul acopere numele scrise-n nisipuri, si urmele. Soarele, lacrima Domnului, cade in marile somnului. Ziua se curma, si vestile. Umbra mareste povestile. Steaua te-atinge cu genele. Mut talmacesti toate semnele. Ah, pentru cine sint largile vremi? Pentru cine catargele? O, aventura, si apele! Inima, stringe pleoapele! LUMINA Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept cînd te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintîi, din lumina aceea-nsetată adînc de vieaţă? Nimicul zăcea-n agonie, cînd singur plutea-n întuneric şi dat-a un semn Nepătrunsul: "Să fie lumină!" O mare şi-un vifor nebun de lumină făcutu-s-a-n clipă : o sete era de păcate, de doruri, de-avînturi, de patimi, o sete de lume şi de soare. Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci-cine ştie? Lumina, ce-o simt năvălindu-mi în piept cînd te văd-minunato, e poate ca ultimul strop din lumina creată în ziua dintîi. PEISAJ TRANSCENDENT Cocoşi apocaliptici tot strigă, tot strigă din sate româneşti. Fântânile nopţii deschid ochii şi-ascultă întunecatele veşti. Păsări ca nişte îngeri de apă marea pe ţărmuri aduce. Pe mal - cu tămâie în păr Isus sângerează lăuntric din cele şapte cuvinte de pe cruce. Din păduri de somn şi alte negre locuri dobitoace crescute-n furtuni ies furişate să bea apă moartă din scocuri. Arde cu păreri de valuri pământul îmbrăcat în grâu. Aripi cu sunet de legendă s-abat înspăimântate peste râu. Vântul a dat în pădure să rupă crengi şi coarne de cerbi. Clopote sau poate sicriile cântă subt iarbă cu miile. DATI-MI UN TRUP, VOI MUNTILOR Numai pe tine te am trecatorul meu trup si totusi flori albe si rosii, eu nu-ti pun pe frunte si-n plete, caci lutul tau slab mi-e prea strimt pentru strasnicul suflet ce-l port. Dati-mi un trup voi muntilor, marilor, dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia in plin! Pamintule larg fii trunchiul meu, fii pieptul acestei naprasnice inimi, prefa-te-n lacasul furtunilor, cari ma strivesc, fii amfora eului meu indaratnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncea maretii mei pasi si-as apare navalnic si liber cum sint, pamintule sfint. Cind as iubi, mi-as intinde spre cer toate marile ca niste vinjoase, salbatice brate fierbinti, spre cer sa-l cuprind mijlocul sa-i fring, sa-i sarut sclipitoarele stele. Cind as uri, as zdrobi sub picioarele mele de stinca bieti sori calatori si poate-as zimbi. Dar numai te tine te am trecatorul meu trup. URSUL CU CRIN Se odihneste subt prunii bisericii, adulmeca arhaicul vint. O fata i-a pus ieri in brate un crin. Va mai trece printr-o mie de sate. I se va-ntinde prescura, pe drumuri stropite cu vin. Bolnavii de oase din cele o mie de sate in cale-i s-astern. El ii calca de rau. Si de bine el joaca, vorbe uitate spunind linga umerii lor, Spre seara boala iese din casa, din gind si din vine. Are-un mers larg cind purcede, ca-de-mparat. Chihlimbar-miez galben-poarta subt fruntea-n apus. Cu minile-in stinga si-n dreapta-pare ca vesnic si-ar imparti padurile, ce le are in tara de sus. GLAS IN PARADIS Vino să şedem subt pom. Deasupra-i încă veac ceresc. În vântul adevărului, în marea umbr-a mărului, vreau părul să ţi-l despletesc să fluture ca-n vis către hotarul pământesc. Ce grai în sânge am închis? Vino să şedem subt pom, unde ceasul fără vină cu şarpele se joacă-n doi. Tu eşti om, eu sunt om. Ce grea e pentru noi osânda de a sta-n lumină! CANTECUL FOCULUI În fabula verde şi caldă-a naturii tu crengi ai, iubito, nu braţe, şi muguri îmbii, cu mlădiţele prinzi. Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ? Ia seamă să nu te aprinzi cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii. În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul oricărei făpturi pământene, şi drumul i-aţine şi ceasul. Îmi spui: "Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de-o rază de lună". Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumită, crezând că sorţii îi stai împotrivă, oricând, c-o şăgalnică vorbă. Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc? Fapte, o, câte-aş putea înşira, ciudate-ntâmplări risipite prin cronici, mărturii de legendă, ce-arată că sunt cu putinţă şi un asemenea foc, şi asemenea arderi. Ia totul scânteie din toate. Tâmplă s-aprinde de tâmplă, şi piatră de piatră. O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul văzduhului. Arde-n armură, sub zea, cavalerul, femeie învinsă, minune fără veşminte, strângând lânga vatră, Şi-aprind licuricii, ei însişi, din dragoste rugul. Iubirea ţâsneşte din ţărână şi face pământului aură s-ajungă-n tării, s-acopere crugul. Rareori numai, sfârşitul nu e cenuşă. Cât e întinsul şi-naltul luminii, dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe fără de-a mistui. El cruţă şi mângâie spinii. Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea. Cât e întinsul, cât e înaltul, noi ardem şi nu ne iertam, noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi mistuindu-ne unul pe altul. LINISTE Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu. Se spune că strãmosii, cari au murit fără de vreme, cu sânge tânăr încă-n vine, cu patimi mari în sânge, cu soare viu în patimi, vin, vin sã-şi trăiască mai departe în noi vieaţa netrăită. Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. O, cine ştie - suflete-n ce piept îţi vei cânta şi tu odată peste veacuri pe coarde dulci de linişte, pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat si frânta bucurie de viaţă ? Cine ştie ? Cine ştie ? RISIPEI SE DA FLORARUL Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă, de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă. De pe stamine de alun, din plopii albi, se cerne jarul. Orice-nceput se vrea fecund, risipei se dedă Florarul. Polenul cade peste noi, în preajmă galbene troiene alcătuieşte-n aur fin. Pe umeri cade-ne şi-n gene. Ne cade-n gură când vorbim, şi-n ochi, când nu găsim cuvântul. Şi nu ştim ce păreri de rău ne tulbură, pieziş, avântul. Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă, de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă. Visând, întrezărim prin doruri - latente-n pulberi aurii păduri ce ar putea să fie şi niciodatã nu vor fi. CUVANTUL DIN URMA Arendas al stelelor, stravechile zodii mi le-am pierdut. Viata cu sange si cu povesti din maini mi-a scapat. Cine ma-ndruma pe apa? Cine ma trece prin foc? De paseri cine ma apara? Drumuri m-au alungat, De nicaieri pamantul nu m-a chemat. Sunt blestemat! Cu canele si cu sagetile ce mi-au ramas ma-ngrop, la radacinile tale ma-ngrop, Dumnezeule, pom blestemat. SUS Pe-un pisc. Sus. Numai noi doi. Aşa: când sunt cu tine mă simt nespus de-aproape de cer. Aşa de-aproape, de-mi pare că de ţi-aş striga în zare -numele- i-aş auzi ecoul răsfrânt de bolta cerului. Numai noi doi. Sus. SPUNE-O-NCET, N-O SPUNE TARE Spune-o-ncet, n-o spune tare. Iată-aceştia suntem noi. Când e singur fiecare, sufletele nu-s în noi. Stăm alături, eu şi tu? Sufletele noastre sunt în noi, când suntem doi. Altfel nu. LUNTREA LUI CARON Ni s-a vorbit bunaoara despre ca expresie a acestui instinct.Ni s-a vorbit despre ca expresii de a aceluiasi instinct.Si ni s-a atras de atatea ori luarea aminte asupra ce le imbraca instinctul sexual.Trebuie sa recunoastem insa ca Psihanaliza sexualitatii nu este singura psihanaliza. Cunosti desigur cazul acelor psihanalisti, care incearca sa pastreze esafodajul de elemente al psihanalizei, mecanica ei ca atare, dar care inlocuiesc instinctul sexual prin acela al dominatiunii, al vointei de putere.Nimenea n-a remarcat, pana acum, ca a cladit, cu decenii inaintea psihanalizei moderne,un sistem de psihanaliza a unui alt instinct: al foamei, al conservarii.Daca privim mai bine, descoperim ca materialismul istoric este in ultima instanta psihanaliza acestui instinct.Elementele teoretice fundamentale ale materialismului istoric sant, in ultima instanta,cele ale Psihanalizei curente,numai termenii folositi sant altii.Materialismul istoric este Psihanaliza foamei.Ne vorbeste materialismul istoric despre oricarui fenomen istoric,care ar fi relatiile de productie.Dar in asa numitele relatii de productie se exprima de-a dreptul felul de organizare sociala a satisfacerii instinctului foamei.Ia seama apoi la celelalte aspecte.Ceea ce modernii numesc produs de apare in Materialismul istoric mult inainte sub denumirea de ,,suprastructura``.In creatiile de cultura se exprima, dupa conceptia Materialismului istoric, indirect si adesea camuflat relatiile de productie ale societatii intr-o anume faza de dezvoltare.Relatiile de productie reprezinta forma subt care se organizeaza societatea in vederea satisfacerii instinctului fundamental al . Schema teoretica este aceeasi in Psihanaliza moderna ca si in Materialismul istoric.Materialismul istoric nu e decat Psihanaliza unuia din instinctele fundamentale ale omului. CANTEC IN DOI Şi vine toamna iar' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata să gustăm cu miere-amestecat veninul. Doi suntem gata s-ajutăm brinduşile ardorii să înflorească iar' în noi şi-n toamna-aceasta de apoi. Doi suntem, când cu umbra lor ne împresoară-n lume norii. Ce gânduri are soarele cu noi -- nu stim, dar suntem doi. SI TOTUSI… Cu fruntea aplecată şi învinsă omul descopere cuvânt de mângâiere-n ţărână: "o pământ, pământ!" Pământ, tu stea mereu atinsă! EPILOG Îngenunchez în vânt. Mâne oasele au să-mi cadă de pe cruce. Înapoi nici un drum nu mai duce. Îngenunchez în vânt, lângă steaua cea mai tristă. GORUNUL În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot şi-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de linişte-mi curg prin vine, nu de sânge. Gorunele din margine de codru de ce mă-nvinge cu aripi moi atâta pace când zac în umbra ta şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă? O, cine ştie?- Poate că din trunchiul tău îmi vor ciopli nu peste mult sicriul şi liniştea. ce voi gusta-o între scândurile lui o simt pesemne de acum. o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet şi mut ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, sicriul meu cu fiecare clipă care trece, gorunule din margine de codru. SEMNE Porumbii-proroci îşi scaldă aripile înnegrite de funingine în ploile de sus. Eu cânt – semne, semne de plecare sunt. Din oraşele pământului fecioare albe vor porni cu priviri înalte către munţi. Pe urma lor vor merge tineri goi spre sori păduratici, şi tot ce e trup omenesc va purcede să mai înveţe odat’ poveştile uitate ale sângelui. Mi-am pecetluit cu ceară casa, să nu mai întârziu unde jocuri şi răstigniri n-or mai trece pe uliţi şi nici o adiere de om din veac în veac pe subt bolţi. Poduri vor tăcea. Din clopote avântul va cădea. Din depărtatele sălbăticii su stele mari, doar căprioare vor pătrunde în oraşe să pască iarba rară din cenuşă. Cerbi cu ochii uriaşi şi blânzi ntra-vor în bisericile vechi cu porţile deschise, uitându-se miraţi în jur. Lepădaţi-vă coarnele moarte, bătrânilor cerbi, cum pomii îşi lasă frunza uscată, şi-apoi plecaţi : aci şi ţărâna înveninează, aci casele au încercat cândva să ucidă pe copiii omului. Scuturaţi-vă de pamânt şi plecaţi, căci iaţa – aci vinul nebun al vieţii s-a scurs în scrum, dar orice alt drum duce în poveste, în marea, marea poveste. BUNAVESTIRE În noapte asta lungă, fără sfârşit, o femeie umblă subt cerul apropiat. Ea întelege mai puţin decât oricine minunea ce s-a-ntâmplat. Aude sori cântăreţi, întreabă, întreabă şi nu înţelege. În trupul ei stă închis ca într-o temniţă bună un prunc; De nouă ori se-nvârte discul lunei în jurul pruncului. El rămâne nemişcat şi creşte mirându-se. …………………………………………………. În nouă noapte fără sfârşit ciobanii păzesc naşterea unor semne cereşti. Mă duc între ei să vestesc : Tăiaţi-vă mieii pe cruce În armintirea jertfei ce se va face. Ridicaţi-vă de lângă foc în cojoace cu flăcări de lână. Luaţi făclia ce-am prins-o în steaua coborâtă deasupra ieslelor roase de boi şi daţi-o mai departe din mână în mână. PE APE Porumbii mi i-am slobozit să-ncerce pajiştea cerului, dar sfâşiaţi de vânturi se-ntorc înapoi. Pe vatra corăbiei inima mi-o ngrop subt spuză să-şi ţină jăratecul. Pasarea focului nu-mi mai fâlfâie peste pereţi. Dăinuie veşnic potopul. Niciodată nu voi ajunge s-aduc jertfa subt semnul înalt al curcubeului magic. Pentru un fagure sterp mi-am ucis stupii flămânzi. Cel din urmă dobitoc cu-nţelepciune s-a prăpădit. Ochiul său profetic deschis e singura veste prin neguri. În mare rămâne muntele Ararat de –a pururi fund de ape, tot mai adânc, tot mai pierdut fund de ape. AM INTELES PACATUL CE APASA PESTE CASA MEA Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea ca un muşchi strămoşesc. O, de ce am tălmăcit vremea şizodiile altfel decât baba ce-şi topeşte cânepa în balţă ? De ce am dorit alt zâmbet decât al pietrarului ce scapără scântei în margine de drum ? De ce am râvnit altă menire în lumea celor şapte zile decât clopotarul ce petrece morţii la cer ? Dă-mi mâna ta, trecătorule şi tu care mergi, şi tu care vii. Toate turmele pământului au aureole sfinte peste capetele lor. Astfel mă iubesc de-acum : unul între mulţi, şi mă scutur de mine însumi ca un câne ce-a ieşit dintr’un râu blestemat. Sângele meu vreau să curgă pe scocurile lumii să-nvârtă roţile în mori cereşti. Sunt tremur de fericire : ziua întreagă deasupra mea puterile păsăreşti au arătat în triunghiuri spre ţinte luminoase. DE MANA CU MARELE ORB (variantă) Îl duc de mână prin păduri. Prin ţară lăsămîn urma nostră ghicitori. Din când în când ne odihnim în drum. Din vânăta şi mocirloasa iarbă melci jilavi i se urcă-n barbă. Zic : Tată, mersul sorilor e bun. El tace - pentru că-i e frică de cuvinte. El tace – fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă. Subt bolta aspră de stejar Tânţari îi fac o aureolă peste cap. Şi iar plecăm. De ce a tresărit ? Tată orb, fii liniştit, în jur nu e nimic. Doar sus o stea de cerul ei c-o lacrimă de aur se desparte. Subt frunze nalte mergem mai departe, tot mai departe. Dihănii negre ne adulmecă din urmă şi blânde mâncă ţărna unde am călcat şi unde-am stat. TAINA INITIATULUI Ziua din urmă. Omule, e-adevărat : din tot ce-a fost, nimic nu s-a schimbat, roteşte sus acelaşi cer, se-ntinde jos acelaşi pământ. Dar un cântec s-a iscat în larg, mare şi tainic, în larg, S-ar zicz că sicriele s-au desfăcut în adânc şi din ele au zburat nenumărate ciocârlii spre cer. Omule, ziua de-apoi e ca orice altă zi. Îndoaie-ţi genunchii, frânge-ţi mânile, deschide ochii şi miră-te. Omule, ti-aş spune mai mult, dar e-n zadar – şi-afară de-aceea stele răsar şi-mi fac semn să tac şi-mi fac semn să tac. SCRISOARE Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând, dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte – şi-a trebuit să strig : Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat ? Sunt mai bătrân decât tine, mamă, ci tot aşa cum mă ştii : adus puţin de umeri şi plecat peste întrebările lumii. Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină. Numai ca să umblu printre lucruri, şi să le fac dreptate spunându-le care-i mai adevarăt şi care-i mai frumos ? Mâna mi se opreşte : e prea puţin. Glasul mi se stinge : e prea puţin. De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, de ce m-ai trimis ? Trupul meu cade la picioarele tale greu ca o pasăre moartă. NOI, CANTARETII LEPROSI Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac. Din când în când ne mai ridicăm ochii spre zăvoaiele raiului, apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe. Pentru noi cerul e zăvorât, şi zăvorâte sunt şi cetăţile. În zadar căprioarele beau apă din mânile noastre, în zadar cânii ni se închină, suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii. Prieteni cari staţi lângă mine, încălziţi-vă lutul cu vin, desfaceţi-vă privirile peste lucruri. Noi suntem numai purtători de cântec sub glia neagră a tăriilor, noi suntem numai purtători de cântec pe la porţi închise, dar fiicele noastre vor naşte pe Dumnezeu aici unde astăzi singurătatea ne omoară. HERACLIT LANGA LAC Lângă ape verzi s-adună cărările. Sunt linişti pe-aici, grele şi părăsite de om. Taci, câne care-ncerci vântul cu nările, taci. Nu alunga amintirile ce vin plângând să-şi îngroape feţele-n cenuşa lor. Sprijinit de butuci îmi ghicesc soarta din palma unei frunze tomnatice. Vreme, când vrei să iei drumul cel mai scurt, pe unde apuci ? Paşii mei răsună în umbră, parc-ar fi nişte roade putrede ce cad dintr-un pom nevăzut. O, cum a răguşit de bătrâneţe glasul izvorului ! Orice ridicare a mânii nu e decât o îndoială mai mult. Durerile se cer spre taina joasă a ţărânii. Spini azvârl de pe ţărm în lac, Cu ei în cercuri mă desfac. INVIERE DE TOATE ZILELE O înviere e pretutindeni, pe drum şi-n lumina deşteaptă. Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat ca fântânile din imperiul lutului. Trecătorule, oricine-ai fi, ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă. Astăzi n-o să mai cert nici o fiinţă, nici pietrele, nici oamenii, nici buruienele. Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii ? Rugăciunea de-atâtea ori începută mi se sfârşeşte şi zic : Tată, te iert că-n adânc m-ai semănat între brazdele lumii. Ziua vine ca o dreptate făcută pământului. Flori peste fire de mari îmi luminează din larg – aureole pierdute pa câmp de sfinţii trecutului. LINISTE INTRE LUCRURI BATRANE În apropiere e muntele meu, munt iubit. Înconjurat de lucruri bătrâne acoperite cu muşchi din zilele facerii, în seara cu cei şapte sori negri cari aduc întunericul bun, ar trebui să fiu mulţumit. Linişte este destulă în cercul ce ţine laolaltă doagele bolţii. Dar mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram, ca de-o copilărie depărtată, şi-mi pare-aşa de rău că n-am rămas în ţara fără de nume. Şi iarăşi îmi zic : nici o larmă nu fac stelele-n cer Da, ar trebui să fiu mulţumit. UN OM S-APLEACA PESTE MARGINE M-aplec peste margine : nu ştiu – e a mării ori a bietului gând ? Sufletul îmi cade în adânc alunecând ca un inel dintr-un deget slăbit de boală. Vino sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri. Nici o cărare nu mai e lungă, nici o chemare nu mă alungă. Vino sfârşit. Pe coate încă o dată mă mai ridic o şchioapă de la pământ şi ascult. Apă bate-ntr-un ţărm. Altceva nimic, nimic, nimic. IN AMINTIREA TARANULUI ZUGRAV Azi trăieşti în legenda ta cum ai trăit în câmpuri şi în sat. Mi-aduc aşa de bine aminte de mânile tale grele ca tăvălugul cu care pecetluiau sămânţa-n arătură. Mi-aduc aminte de ochii tăi verzi ca mura necoaptă şi de meşteşugul blând cu care zugrăveai sfinţi atât de fragezi parcă veneau de-adreptul din lună. Erai prieten cu toate minunile. O fată ţi-a venit în orgadă să-ţi zică : Spune-mi, spune-mi, cum s-a născut pruncul Isus fără tată ? Intr-o icoană-nchipuită de tine i-ai arătat în aur şi-n albastru ceresc : Astfel stat-a Maria-n genunchi, cu ciocul întins peste ea o pasăre, plutind, a scuturat o floare. Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c-un vis. Din pulberea de floare cernută peste tânărul ei trup fecioara Maria a legat rod ca un pom. Nu semăna cu-această abia şoptită poveste inima ta ? Erai numai om, şi totuşi când ai murit s-a adunat mult norod în pragul tău, crezând că fără veste te vei ridica la cer şi vei înălţa cu tine satul şi pământul. MIRABILA SAMANTA Ma rogi c-un suras si cu dulce cuvant rost sa fac de seminte, de rarele, pentru Eutopia, mandra gradina, in preajma careia fulgere rodnice joaca sa-nalte tacutele seve-n lumina. Neaparat, mai mult decat prin orasul rumorilor, c-o straduinta mai mare decat sub arcade de flori, voi umbla primavara intreaga prin targuri cautand vanzatori de samanta. Mi-ai dibuit aplecarea fireasca si gustul ce l-am pentru tot ce devine in patrie, pentru tot ce sporeste si creste-n izvornita. Mi-ai ghicit incantarea ce ma cuprinde in fata puterilor, in ipostaza de boabe, in fata maruntilor zei,cari asteapta sa fie zvarliti prinbrazde taiate in zile de martie. Am vazut nu odata samanta mirabila ce-nchide in sine supreme puteri. Neinsamnate la chip, desi dupa spita alese, ami par semintele ce mi le ceri. Culori luminate, doar ele destainuite trepte si har. In randuri de saci cu gura deschisa - boabele sa ti le inchipui:galbii, sau rosii, verzii, sililii, aurii, cand pure, cand pestrite. Asemenea proaspete, vii si pastoase silucii culori se mai vad doar in stemele tarilor, sau la oua de pasari.Semintele-n palme de le ridici, racoroase, un sunet auzi precumni l-ar da pe-un tarmure-al Marii de Est matasoase nisipuri. Copil, ami placea, despuiat de vesminte, sa intru-n picioare in cada cu grau, cufundat pan' la gura inboabe de aur. Pe umeri simteam o povara de rau. Si-acuma, an timpuri tarzii, cand mai vad cateodata gramezi de seminte pe arii, anevoie pun cumpat fierbintei dorinti de a le atinge cu fata. De-alintarea aceasta ma tine departedoar teama de-a nu trezi zeii, solarii, visatorii de visuri tenace, cuminti. Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor! Un gand de puternica vara, un cer de inalta lumina, s-ascunde in fiestecare din ele, cand dorm. Palpita in visul semintelor un fosnet de camp si amiezi de gradina, un veac paduret, popoare de frunze si-un murmur de neam cantaret. MUNTI SI NORI Muntii s-au facut când norii de la început s-au dezbracat de greul plumb, de greul lut. Muntii s-au facut când norii, dorind sa fie calatori si uşori, si-au lepadat subt ei, în vânt, povara pe pamânt. De-atunci muntii stau gramezi de plumb, gramezi de lut si cata catre zile de-nceput. PELERINII Pelerini prin Indii sunt. Ei trec rauri, codri, munte, si se fac ei insisi punte, cand o tin spre locul sfant. Se aduna norii, marea, ca sa-i vada cum masoara, rand pe rand, a mia oara, chiar cu trupul - calea, zarea. Pelerini prin vai, prin mit, La Banares, la Madura, isi intind in praf faptura. Gandul lor e dovedit. Omul nu-i decat masura unui drum de implinit. LANGA UN FLUTURE Frumusetea ca si zborul si iubirea de cenuse-si leaga firea. De-i stergi fluturelui praful, nici o boare - nici o vraja nu-l vor face sa mai zboare. El, totemul semintiei stiutoare, isi ascunde obarsiile si drumul. Daca-l sfarmi, isi da poleiul - din secretele-i nici unul. Cine-i puse pe aripi si pe faptura scrumul, joc de aur ca suflat din foi de faur? A dormit o noapte in Luna? S-a nascut din scrum de urna? CANTARETI BOLNAVI Purtãm fãrã lacrimi o boalã în strune si mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadã de foc stinsã-n teacã. Ah iarãsi si iarãsi cuvintele seacã. Vânt vesnic rãsunã prin cetini de zadã. Purces-am în lume pe punti de baladã. Strãbatem amurguri cu crini albi în gurã. Închidem în noi un sfârsit sub armurã. Purtãm fãrã lacrimi o boalã în strune si mergem de-a pururi spre soare-apune. Rãni ducem - izvoare - deschise subt hainã. Sporim nesfârsirea c-un cântec, c-o tainã. ELANUL INSULEI AMARACIUNEA OCEANULUI. - Raul ar putea sa-si inchipuie ca se revarsa in ocean numai din dorinta sincera si dezinteresata de a-l indulci. GAND SI PRACTICA. - O "ideea" Aplicata e un inger cazut. DESTIN SI SCHELET. - Nu trebuie sa tindem neaparat si intr-adins spre o existenta tragica. Natura s-a ingrijit ea insasi sa ne rastigneasca fiinta, carnea si destinul pe-o cruce de oase. ELANUL INSULEI. - Insula de coral creste din fundul marii pana la suprafata; aci ascensiunea e taiata de foarfecele nivelului. Elanul coralului, zbucnind din adancimi, e intretinut de toate nuantele intunericului, dar de lumina banala a zilei - nu. AMOR FATI. - Iti saruti destinul - fara sa vrei. Ca un pahar din care trebuie sa bei. SATISFACTIILE AMATORULUI DE ANTICHITATI. - Placerea ce ne-o prijeluiesc antichitatile cuprinde in ea ca un usor si retinut tipat de suferinta. SUCCESUL. - Cortina se mira ca e aplaudata de cate ori cade. NATURA SI CITATUL. - Aceasta fetita ar trebui sa-si poarte frumosii ochi in ghilimele, caci ii are de la bunica ei. Dar Natura ignora citatul. A NIMERI MIJLOACELE. - Ca sa frangi in doua o raza de lumina nu-ti ajung puterile bratelor, nici puterile uzinelor de pe intreg globul, nici chiar toate puterile mecanice din univers. E suficient insa pentru aceasta - un strop de roua. COMENTATOR PENTRU GRADINA MASLINILOR. - Numai spiritul asuda sange, trupul niciodata. SFANT. - Asupra unui sfant aureola sare ca o flacara asupra unei materii inflamabile. Si aureola il consuma. DEMASCARE. - Nu vi se pare ca pretinsa uniune mistica intre om si Dumnezeu are ceva dintr-un act incestuos? INCRUCISARE A DOUA PRIVIRI. - Incrucisarea ba doua priviri, o clipa de tacere intre doi oameni, un simplu cuvant care nu ajunge pana la urechile celuilalt, pot sa fie un strop de istorie universala. IDEALISMUL DIAVOLULUI. - Diavolul cumpara suflete. Este in aceasta indeletnicire a lui o evidenta ramasita de idealism. SOARTA COPIILOR_MINUNE. - Nimic mai trist decat un om care a fost candva un copil-minune. El se gaseste cel mai adesea intr-un permanent minorat in raportul cu sine insusi si isi este propriul sau tata decedat. POETUL. - Un donator de sange la spitalul cuvintelor. IMITATIO CHRISTI. - "Imitarea" faptelor de inalta calitate etica ale cuiva - nu a fost niciodata socotita ca un plagiat. SIMTURILE ORIGINARE. - Banuiesc ca Viata a privit si a vazut in lumea din preajma ei - intaia oara - printr-o rana. Originar, toate simturile trebuie sa fie - rani permanetizate. MISTERUL MISTERELOR. - Intunericul absolut este singurul lucru pe care-l vedem deopotriva de bine fie cu ochii deschisi, fie cu ochii inchisi. FUNCTII SUPLIMENTARE. - Nu putem prevedea niciodata slujbele ce le poate lua cineva asupra sa, in afara de aceea pentru care pare facut, si nici functiile ce si le pot asuma lucrurile in imprejurari exceptionale. Banul nu a visat niciodata ca va putea servi drept greutate pe pleoapele mortilor. UMBRELE. - Umbrele seamana ce-i drept cu intunericul, dar sunt fiicele luminii. TENDINTA CEA MAI SECRETA A ARTELOR. - S-a afirmat ca toate artele tind a deveni "muzica" sau ca ele ar aspira sa se transforme in "rugaciune". Fals. Fiecare arta tinde spre un paroxism al propriilor sale particularitati. EXCESELE INTROSPECTIUNII. - In oglinda in care te privesti nu incerca sa-ti vezi si respiratia. Altfel ii tulburi luciul. Si-atunci nu te mai vezi deloc. ORIGINI. - Poetul care cel dintai a remarcat ca iubita sa are doi ochi, doua buze, doi sani, dar o singura inima a inventat rimele si s-a sinucis. SEMINTIA ARTISTILOR - Daca creatorii de arta- poetul, pictorul, sculptorul -ar fi niste concurenti ai Naturii, e de presupus ca de mult Natura insasi ar fi asasinat si exterminat semintia acestor oameni. Imprejurarea in sine foarte simpla ca artistul exista inca constituie deci o dovada ca menirea lui nu este de a face aceleasi lucruri ca Natura. FIDELITATE ECHIVOCA. - O femeie care este fidela sotului ei numai dintr-un simtamant de fidelitate fata de sine insasi - ii este de fapt infidela. SUFERINTA BINEFACATOARE. - Cert, o suferinta poate sa faca moralmente bine celui ce sufera. Dar o suferinta va fi cu atat mai binefacatoare cu cat o stiu mai mult numai a mea. IPOSTAZE. - Cand Dumnezeu se indragosteste de-o creatura sau fiinta, privirea sa staruie asupra lor, ca "frumusete" a lor. FLORILE. - Florile isi poarta sub pleoape - nu ochii, ci sexul. Incat ele vad totul in perspectiva sexului. Interesant e ca femeile si-au ales ca simbol florile. IPOTEZA. -La animale senzatiile primite prin simturi trebuie sa fie mai curand stari afective decat perceptii: "rosul" sau "verdele" mai curand sentimente ale subiectului animal decat simptome de-ale obiectului. FIZIOLOGIE SIMBOLICA. - Avem nevoie de lacrimi sa nu ni se usuce ochii. DESPRE IUBIRE. - Cand fiecare celula din noi devine o inima, atunci suntem bolnavi. Dar numai iubirea ne incearca in acest chip. RANILE. - Mai calde decat fiinta noastra - sunt totdeauna ranile. INTALNIRILE. - Intalnirea ta cu cineva pe strada este o intalnire cu un spirit. Si totusi acest lucru nu te inspaimanta. CIUDAT. - Un strop de smoala si o baltoaca murdara sunt suficiente ca sa faca impreuna cel mai frumos curcubeu. CE ESTE CUVANTUL, ORICE CUVANT. - Nimic decat o rana a tacerii. UMBRA. - Umbra este o punte pe care lumina ne-o daruieste ca sa trecem candva peste ea in ultima noapte. DISCOBOLUL A FILOSOFA. - A filosofa inseamna a incerca sa raspunzi cu mijloace supermature la intrebari pe care si le pun copii. DISTINCTIE. - Picurul de roua improspateaza agreabil o floare, dar nu o fecundeaza. GRATIE ETICA. - A trai potrivit unor principii ale spiritului, fara a avea aerul ca o faci 'neconditionat', da omului un plus de distinctie. NEMO CONTRA DEUM NISI DEUS IPSE. - Nimeni si nimic n-ar putea infrange pe Dumnezeu decat Dumnezeu insusi. Principiul acesta ni se pare valabil si in domeniul poftelor noastre primare. Nimic nu le poate infrange decat propria noastra energie - convertita la altceva NOI SI SPATIUL. - Intr-un spatiu in care sunetele au ecouri te simti mai putin singur decat intr-un spatiu unde sunetele se pierd fara intoarcere. O SIMPLA OBSERVATIE. - cei ce sustin ca spiritul este un "produs" al materiei ne cer de fapt sa credem intr-un miracol. DESPRE MELANCOLIE. - Melancolia este o "virtuoza" a logicei. Intr-adevar, argumentele pe care le gaseste impotriva existentei au un mai mare grad de legimitate decat argumentele ce pledeaza pentru. Argumentele melancoliei ne-ar transforma pe toti in adepti ai Neantului, daca n-am rezista datorita unei imunitati hormonale(...). Cat de umilita iese logica noastra intr-o disputa cu melancolia! Unor "argumente" le opunem doar - seve! LIRICA HORMONALA. - Daca lirica sincera, directa si pasionata ar fi adevarata poezie, atunci mugetul cerbilor, in anumite ceasuri ale toamnei, ar face de prisos toate antologiile. (le si face...- n.p.) ANTICIPARI CAMUFLATE. - De obicei toamna s-anunta intr-o dimineata, in plina vara, cu splendoarea unui cer mai albastru decat al zilelor de vara. REA CREDINTA. - In perspectiva unui spectator de rea credinta, intentia sepiei este de a schimba marea in cerneala. Si ea, biata, nu se deda la alta crima decat la aceea de a se apara cum poate. ASPIRATII. - Omul este utopia animalelor. PSIHOLOGIE. - Am avut intotdeauna impresia ca autoanaliza sufleteascaduce intr-un fel la autodistrugere sufleteasca. Inclinarea spre autoanaliza am remarcat-o in forme excesive tocmai la persoane care au o inclinare secreta spre sinucidere. ANIMALITATE SI SPIRITUALITATE. - Lupul este setos de sange ca o dogma. REGRETUL LUI ORIGEN. - Origen s-a castrat din fanatism religios. Se spune ca pe urma ar fi regretat. Motivul acestui regret nu poate fi decat unul singur: Origen trebuie sa fi bagat de seama ca, pe urma mutilarii, insasi impetuozitatea fanatismului sau religios a suferit o diminuare. Origen a incercat trageia spiritului care evita sa inteleaga ca sevele ce exalta corpul au darul de a exalta si spiritul. PAVAZA INDESTRUCTIBILA. - Scoarta pamantului e compusa in intregime numai din cicatrici. IN ROBIE NEASTEPTATA. - Vantul suiera trist cand se simte prins in aripile unei mori de vant. A devenit - util! MITOLOGII DE UZ PARTICULAR. - Iubirea intre doi(barbat si femeie) creeaza numaidecat si cu necesitate o intreaga mitologie de uz particular si familiar, formulata oarecum intr-un dialect copilaresc, pe care nu-l inteleg decat cei doi interesati. Se creeaza si un ritual in consecinta. Prin toate acestea iubirea se izoleaza, aparandu-se de toate conditiile umane. GENEZA LIMBII - Cand a inceput limba omeneasca? Cand lucrurile si-au pierdut numele pe care li le-a dat Dumnezeu. ORIGINEA OMULUI. - Un animal, cand se produce o ruptura radicala intre el si mediul pentru care e facut, are o unica sansa de salvare: sa se transforme in om. Acest basm n-a reusit insa decat o singura data. COPILUL- FUNCTIE A INTREBARII. - Copilul este intruparea intrebarii. Intrebarea este pentru copil o dimensiune existentiala, o structura fundamentala, ce-l umple ca atare. De aceea copilul "intreaba" fara a mai astepta vreun raspuns si de aceea, de alta parte, nu-l satisfac decat raspunsurile care nu sting intrebarea. INTAIUL STAT. - Inaintea de caderea in pacat a celor dintai oameni, Paradisul era o simpla colonie a lui Dumnezeu. Prin caderea in pacat a cetatenilor sai, Paradisul a devenit pentru putin timp un stat autonom. E regretabil doar ca istoria acestui stat a fost atat de scurta. O GLUMA A SFANTULUI FRANCISC DE ASSISI - Sora noastra Luna si toate celelalte stele nu intarzie de la nici o intalnire pe care ne-o dau si si-o dau. E foarte probabil ca ele n-au nimic feminin in natura lor. DESPRE FEMEI SI LECTURA(fragment) - Zeita Venus sta intinsa pe covorul de clorofila. Un fluture mare zboara si i se asaza pe mana. O clipa fluturele strange aripile, apoi se desface sub ochii ei ca o carte. Zeita incearca sa descifreze semnele de pe aripi. Aceasta e singura ei lectura. RECOMANDARE - Exista o poezie care trebuie citita rar, cu pauze, ca si cum a-i descifra-o, ca si cum ar fi scrisa cu ieroglife sau caractere a caror uzanta nu ti-a intrat inca in sange. EGOISMUL CA EXEMPLU - Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti. Ciudat: in aceasta porunca a moralei altruiste, egoismul este propus ca exemplu de urmat, ca model de masura. DIALOG DE LEGENDA - Un copil m-a intrebat: "Oare viermii care ne mananca in mormant - fac si ei matase?" Dupa oarecare ezitare, am raspuns: "- Depinde." IN AJUNUL CREATIEI - "Ex nihilo nihil" - era singurul implacabil principiu in fata caruia s-a gasit Dumnezeu cand s-a apucat sa creeze lumea. Niciodata nu s-a inceput vreo lucrare cu mai putine sanse. CEA MAI STRANIE INTALNIRE - Glasul nostru propriu, daca l-am auzi, cum ni-l aud ceilalti, ni s-ar parea cu totul strain. Cand auzim glasul nostru pe-o placa de gramofon, nu-l recunoastem. Sa nu fie oare la fel si cu sufletul nostru? Daca ni s-ar da posibilitatea sa-l "intalnim", sufletul nostru ni s-ar parea atat de strain, ca nici nu ne-am opri ca sa-l privim. CUM SE FACE? - Pasiunea si vointa noastra pot atat cat pot. Pasiunea si vointa noastra au o eficienta la puterea a doua cand sunt puse sub egida unui zeu, cu toate ca zeul n-are alte mijloace decat tot numai pasiunea si vointa noastra. CE ESTE O DILEMA? - Un centaur care trece pe langa o gradina zoologica si nu stie ce sa faca! Sa intre? Sa nu intre? TERAPIE NEGATIVA - Misticii sunt in cautarea unei terapii negative. Cei stigmatizati ar fi in stare sa faca orice pentru ca ranile dobandite sa nu li se mai inchida niciodata. CAPITULARI - O formula cu care te incredintezi puterilor si ordinei care lucreaza dincolo de constiinta ta si pe care nu le mai poti dirija - ce este ea? - O capitulare. Atunci rugaciunea este o capitulare. PERMANENTA NOPTII - Intr-un fel noaptea, Marea Noapte, este permanent deasupra noastra - chiar si ziua. Albastrul de zi al cerului nu este decat un inceput de intunecare spre negrul absolut, spre bezna cosmica. O PREJUDECATA - Un poet trebuie judecat in primul rand dupa reusitele sale. Un poet foarte inegal care a scris o poezie geniala si 99 proaste este superior unuia care a scris o suta de poezii corecte. Totusi critica se complace in atitudinea profesorala pentru care orice elev este egal cu o nota medie. NOI SI PAMANTUL - De cate ori calcam pe pamant, pamantul ne saruta talpile. E fericit ca nu-l parasim. ASPIRATII SECRETE - Scriitorul aspira in scrisul sau spre o concizie de epitaf, desi el pare a avea o vocatie numai pentru fraza. Cum viata tinde in chip secret spre moarte, cu toate ca pare a o evita. PALEONTOLOGIE - O catedrala gotica - ce este ea? Scheletul lui Dumnezeu? ESTE SI UN REFUZ IN ORICE FRUMUSETE - Copilul intinde din leagan mainile dupa luna. In clipa cand simte ca luna i se refuza, el o vede - frumoasa. Adineauri ea lucea doar. MAINI LIBERE - Dracul si-a pus fosfor in ochi: el nu vrea numai sa primeasca lumina, el vrea sa si dea. El accepta, dar tine si sa se revanseze. El vrea cu alte cuvinte sa aiba mainile libere. El nu vrea sa fie indatorat luminii. CEA MAI SECRETA GESTATIE - Unde si cum, in ce imprejurari si pe ce cale se inmultesc ingerii in univers? Ei prind fiinta chiar in trupurile noastre din lacrimi retinute. LIBERTATE - Suntem liberi cu adevarat numai in imprejurari cu totul irelevante pentru noi. Aceasta constituie, mai mult decat orice, mizeria conditiei umane. INSTINCTUL - Prin termenul de "instinct" denumim poate acte de somnambulism - de somnambulism inteles nu ca stare patologica, ci ca stare normala, utila, in serviciul speciei. SUNET SI ECOU - Exista oare ecou mai puternic decat sunetul care-l provoaca? Desigur: actorul in raport cu sufletul. TIMP REGRESIV - Cu orice mare iubire se declara in noi un proces de regresiune, prin mii de ani, spre situatii mitologice primare si sublime, cum este bunaoara aceea a fructului oprit sau a glasurilor divine si demonice prin frunzisuri de rai. SUBSTANTA NEIMPACATA - Sufletul are totdeauna ceva din amarul unei sarutari pe care n-ai putut s-o dai. DESPRE BIOGRAFIE - Biografiile sunt de doua feluri: neromantate si romantate. Autobiografiile sunt insa intotdeauna nuantate si nici n-ar putea sa fie altfel; ALTFEL - autorii ar prefera scrisului - sinuciderea. FABULA CAINELUI - Un caine, voind sa evadeze din arsita si lumina soarelui, incerca sa se culce in propria sa urma. ALCHIMIE Ce se preschimbă-n poezie ? Numai lucrurile cari s-au stins Trecând in amintire. Numai arzătoarea nimicire Prin ceea ce cauti într-adins. Numai plecarea si-ntoarcerea. Numai drumul cocoarelor. Numai frunza ce cade Si oboseala popoarelor. IN LAN De prea mult aur crapa boabele de grau. Ici-colo rosii stropi de mac si-n lan o fata cu gene lungi ca spicele de orz. Ea stange cu privirea snopii de senin ai cerului si canta. Eu zac in umbra unor maci, fara dorinti, fara mustrari, fara cainti si fara-ndemnuri, numai trup si numai lut. Ea canta si eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naste sufletul. TREI FETE Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!” Tânărul cântă: „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!” Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!” VREAU SA JOC O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţă – încătuşat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu, să spintec nemărginirea, să nu mai văd în preajmă decât cer, deasupra cer, şi cer sub mine – şi-aprins în valuri de lumină să joc străfulgerat de-avânturinemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cârtească: „Sunt rob în temniţă!” ODA CATRA RUNA Nimic din ale tale nu te mărgineşte, nici chiar frumuseţea ta ce pare faţă de lume-o dulce limitare. Cu dorul tău începe noima ta, cu părul tău începe umbra ta. Unde sfârşeşti, nu vei afla. Privind, fiinţa ta se prelungeşte pâna la cea din urmă stea. VIORI APRINSE, FEMEILE Viori sunt femeile, tremur în palme răsfrânt. Le slăvesc şi le cânt pentru sfârşitul de drum ce-l au pe pământ. Lemn moale, lemn sfânt! Viori sunt femeile, vibraţie fără cuvânt, viori aprinse subt arc în flăcări şi fum. LEGENDA NOASTRA În seara aceea, cu grave tumulturi în urmă ceva se schimbase nespus, aci-n pământeana epocă, de neguri şi humă, şi-n megieşe lunare ţinuturi, de sus. Dobândise tărâmul carate pe nici un cântar încercate. De argint se făcură, o, treptele, frunţile - martore pure izvoadelor din univers. Iar noi ne ghiceam izbăviţi din penumbre, ca două făpturi de mătase în mers. În ceasul acela înalt, de-alchimie cerească, silirăm luna - şi alte creo câteva astre în jurul inimilor noastre să se-nvârtească. ALCHIMIE Ce se preschimba-n poezie? Numai lucrurile cari s-au stins trecând în amintire. Numai arzătoarea nimicire prin ceea ce cauţi într-adins. Numai plecarea şi-ntoarcerea. Numai drumul cocoarelor. Numai frunza ce cade Şi oboseala popoarelor. ARIPI DE ARGINT Si anotimpuri, vant de miazanoapte sau vand de sud, daca m-ar cauta, pe-o treapta m-ar gasi in preajma ta. Si calatori, iscoade de departe, si patrie, morminte, bolovani, daca de mine toate-ar intreba, m-ar dibui prin vant in preajma ta. De zile, saptamani, de luni, de ani, ma pierd in ochii tai mandra iubire. Ca din oglinzi, ce singure nu mint, incerc sa dobandesc o dumirire, ca aripile ce le simt in spate, aievea sunt din pene de argint. sau o parere doar de greutate. CANTEC IN NOAPTE Pietre-n cale, mereu pietre. Nime-n bezna nu ma-ndreapta Pan' la tine nici o piatra nu mai vreau sa-mi fie treapta. Pietre sunt si iarasi pietre. Pe poteca mea de dor, greu se lasa, greu se lasa Dumnezeul pietrelor Lung e drumul, ceasul lung. Rogu-ma, ma rog intr-una, noaptea sa-mi ajute Luna pan' la tine sa ajung. CORBUL Câmp alb. Descinde-ntrupat din funingeni un corb. Il vezi fetita mea, Ana? In toamna pe-aici se stinge aurie povestea, tasnea veverita, cadea castana. Corbul isi masura pasul, scrie-n zapada nou testament, sau poate o veste cereasca, pentru cineva care ar trece prin tara si n-a uitat de tot sa ceteasca. Noi, oamenii, noi am uitat. CANTARETI BOLNAVI Purtăm fără lacrimi o boală în strune si mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah iarăsi si iarăsi cuvintele seacă. Vânt vesnic răsună prin cetini de zadă. Purces-am în lume pe punti de baladă. Străbatem amurguri cu crini albi în gură. Închidem în noi un sfârsit sub armură. Purtăm fără lacrimi o boală în strune si mergem de-a pururi spre soare-apune. Răni ducem -izvoare- deschise subt haină. Sporim nesfârsirea c-un cântec, c-o taină. VAZDUHUL SEMINTE MISCA In ceasul acela pe-a muntelui coama -- unde-adastaram sub brazi, nimiciti de arzândul albastru din clara preziua de toamna -- Tu adormisesi patrunsa de soare mie alaturi, în sura de cetini. In suier venind din adâncuri arar ca un val de racoare. In valea lasata în urma se stinse, de mult si ultimul zvon. O frunza de fag ca o flacara-n par ti se-oprise. Rotind, în descindere, frunza visa ca-n an mai putea înc-o data podoaba sa fie de foc altui pom. Pe munte, pe coama, se stinse de mult si ultimul zvon. Diafane, seminte întraripate, pe invizibile fire, zburau peste noi -- din veac în altul purtate. Asa ne încearca îndemn câteodata spre cruda, spre sacra uimire. Mai are înca -- mai are substanta natura. si-n asta nespusa risipa a-nchipuirii dintre o clipa si alta clipa, totul nu poate sa fie amagire. Vazduhul seminte misca spre tinte doar undeva-n mituri întrezarite. Si-n timp ce tu surâdeai, ca-n rituri ti-am pus un sarut în mijlocul palmei -- niciodata tu nu vei afla !-- ti-am pus un sarut în calda paloare din palma pe linia vietii, ce se-alegea. UMBLAM PE CAMP FARA POPAS Umblam pe câmp fara popas sub zodii prin târziul ceas. Hotare, veac, tarâm s-au sters. Mai suntem noi si-un univers. Pierdem în noapte, rând pe rând, tot ce sub noi era pamânt. Si mergem iar în gând, la pas. Un cer deasupra ne-a ramas. Vreo stea când cade din tarii, fara sa vrei, spre ea te tii si poala-ti potrivesti, s-o prinzi. Lucirea numai i-o cuprinzi. Si cumpanim ce e, ce-a fost. Noroc înalt, pornit cu rost, ne-ntâmpina de sus prin vânt, sa nu ne-ajunga-n vai nicicând. SUPREMA ARDERE Ard molcom lumânarile de ceara în sfesnice. un tâlc s-alege sibilin prin umbrele vesnice. Pe vetre si în capiste s-atâta jeraticul. S-aprinde ambra pentru zei, si mirtul, salbaticul. Si arde untdelemnul în opaitul cu toartele, pentru vieti ce vor veni, dar si pentru moartele. Daca lumina ar cânta varsându-si puzderia noi am vedea cum cântecul consuma materia. OGLINDA DIN ADANC Când ma privesc într-o fântâna ma vad cu-adevarat în zi asa cum sunt si-am fost si-oi fi. Când ma privesc într-o fântâna ghicesc în fata mea batrâna cum ceruri si pamânt se-ngâna. Când ma privesc într-o fântâna stiu ca-n adâncuri foste mume îmi tin oglinda, ochi de lume. Când ma privesc într-o fântâna îmi vad si soarta, uit de nume. LAUDA SUFERINTEI Atâtia dintre semeni nu prea stiu ce sa înceapa-n zori cu suferinta. Ei nu-si dau seama nici spre seara de prilejul chemat sa-nalte mersul, cunostinta. Suferinta poate fi întuneric, taciune în inima, pe frunti albastru ger, pe coapsa ea poate fi pecete arsa cu fier, în bulgare de tarâna o lacrima sau sâmbure de cer. Nu mai calca pe pamânt cine calca-n suferinta. Ea schimba la fata argila, o schimba în duh ce poate fi pipait, duios, cu stiinta. Tata, carele esti si vei fi, nu ne despoia, nu ne saraci, nu alunga de pe tarâmuri orice suferinta. Alunga pe aceea doar care destrama, dar nu pe-aceea care întareste fiinta-ntru fiinta. Fa ca semenii nostri, de la oameni la albine, de la-nvingatori la biruiti, de la-ncoronati la rastigniti, sa ia aminte ca exista pretutindeni si aceasta suferinta, pâna astazi si de-acum înainte singura legatura între noi si tine. LA CURTILE DORULUI Prin vegherile noastre -- site de in -- vremea se cerne, si-o pulbere alba pe tâmple s-asaza. Aurorele înca se mai aprind, si-asteptam. Asteptam o singura ora sa ne-mpartasim din verde imperiu, din raiul sorin. Cu linguri de lemn zabovim lânga blide lungi zile pierduti si straini. Oaspeti suntem în tinda noii lumini la curtile dorului. Cu cerul vecini. cu toate ca mult mai putin o sa para. Asteptam sa vedem prin columne de aur Evul de foc cu steaguri pasind, si fiicele noastre iesind sa puna pe fruntile portilor laur. Din când în când câte-o lacrim-apare si fara durere se-ngroasa pe geana. Hranim cu ea Nu stim ce firava stea. INTREBARI CATRE O STEA Stea care subt carul cel mare abia licaresti nedumerita-ntre sapte lumini, a cui stea esti? Esti steaua lui Verde-mparat - duhul nemântuit? Ce sarbatoare scutesti? Ce ceas împlinit? Aperi un mare mormânt, sau vreo apa vindecatoare? Pazesti un norod, o cetate, sau numai o floare? Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte veghezi mistuita subt vinete bolte? De esti a mea, pazindu-mi anul si vatra, n-arunca nimenea dupa tine cu piatra? IN NOAPTE UNDEVA MAI E In noapte undeva mai e tot ce-a fost si nu mai e, ce s-a mutat, ce s-a pierdut din timpul viu în timpul mut. In Hades e -- tot ce-a trecut Din aheronticul tinut vin toate amintirile. In Hades e -- tot ce-a trecut prierii si iubirile. IN MAREA TRECERE Soarele-n zenit tine cântarul zilei. Cerul se daruieste apelor de jos. Cu ochi cuminti dobitoace în trecere îsi privesc fara de spaima umbra în albii. Frunzare se boltesc adânci peste o-ntreaga poveste. Nimic nu vrea sa fie altfel decât este. Numai sângele meu striga prin paduri dupa îndepartata-i copilarie, ca un cerb batrân dupa ciuta lui pierduta în moarte. Poate a pierit subt stânci. Poate s-a cufundat în pamânt. În zadar i-astept vestile, numai pesteri rasuna, pâraie se cer în adânc. Sânge fara raspuns, o, de-ar fi liniste, cât de bine s-ar auzi ciuta calcând prin moarte. Tot mai departe sovai pe drum - si, ca un ucigas ce-astupa cu naframa o gura învinsa, închid cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna sa taca. IARBA Iunie este Verde poveste. Iures sporeste. Iarba mai creste. Ziua a sasea, Sâmbata ierbii. Creste matasea, N-o calca cerbii. Cresc ale ierbii Fire albastre Pân’ la-naltimea Inimii noastre. Asta-i masura, Pune natura Luncilor margini, Lege-n paragini. Vin curcubeie Roua sa beie, Seva vietii Si-a diminetii. Praful din spice, Traiului straja, Sta ca o vraja Moarte sa strice. Vremea prieste Inimii, ierbii. Raga si cerbii! Stai si priveste! Câte anume Fete în lume Are si-arata Iarba cu arta: Dulci si frumoase Linii de coapse, Linii de fete, Mintea sa-mbete. Fete ce lesne - Trupuri si glezne - Ierbii le-asameni. Nu mai sunt oameni. CE AUDE UNICORNUL Prin lumea povestilor zumzetul vestilor. Prin murmurul marilor plânsetul tarilor. Prin lumea aievelor cântecul Evelor. Prin vuietul timpului glasul nimicului. Prin zvonul eonului bocetul omului. CANTEC IN DOI Si vine toamna iar' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata sa gustam cu miere-amestecat veninul. Doi suntem gata s-ajutam brindusile ardorii sa infloreasca iar' în noi si-n toamna-aceasta de apoi. Doi suntem, când cu umbra lor ne impresoara-n lume norii. Ce ginduri are soarele cu noi -- nu stim, dar suntem doi. A FOST CANDVA PAMANTUL STRAVEZIU A fost candva pamantul nostru straveziu ca apele de munte-n toate ale sale, în sine inganand izvodul clar si viu. S-a-ntunecat apoi launtric, ca de-o jale, de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu. Aceast-a fost când o salbatica risipa de frumuseti prilej dadu intaia oara pacatului sa-si faca pe sub arbori cale? Nu pot sa stiu ce-a fost prin vremi, odinioara, stiu doar ce vad: sub pasul tau, pe unde treci sau stai, pamantul inc-o data, pentr-o clipa, cu mortii sai zambind, se face straveziu. Ca-n ape fara prunduri, fabuloase, reci, arzand se vad minuni -- prin lutul purpuriu. * INSCRIPTIE Drumurile pe cari nu le umblam, drumurile ce ramân în noi, ne duc si ele, fara numar, undeva. Cuvintele pe care nu le rostim, cuvintele ce ramân în noi, descopera si ele, fara de margini, faptura. Luptele ce nu le dam, luptele ce ramân în noi, ne largesc si ele în taina patria. Samânta pe care n-o daruim, samânta ce ramâne în noi, multiplica si ea fara capat viata. Moartea de care nu murim, moartea ce ramâne în noi, ne adânceste si ea tacerea. Si pretutindeni prin toate îsi pune temei poezia. * NORUL Durerile noastre sunt multe, dar cea mai mare este - sa vezi. Sa vezi ca o noima-nceputa nu se-mplineste, ca sfântul, preexistentul tipar dupa care prin ani esti tinut sa-ti croiesti obrazul si calea în mâni ti se sfarma. Sa vezi cum legenda ce fiinta a prins se opreste curmata la drum-jumatate. Mire-se nimeni ca-n vaile sublunare adast ca Orfeu, ca un alt Orfeu încercat într-alt chip, sfâsiat de accese de cântec, azi ca si mâne dezamagit ca stâncile pe care le-a pus în miscare refuza-a-1 strivi, precum dat îi fusese. Ce greu ramâne si cât de-anevoie te-ndemni norul sa-1 mai ascunzi, norul melancoliei, albul cel trist. Îl porti deasupra-ti si-1 tragi dupa tine dintr-o strada într-alta fara de rost si din poarta în poarta. * NU SUNT SINGUR Obârsiile-izvoare ma mai leaga. Nu sunt singur. Mi-a crescut pe câmp o floare, unde sunt, sa nu fiu singur. Jaruri sfinte, nor fierbinte trec pe cer, sa nu ard singur. Inimi bat, se spun cuvinte, pe pamânt sa nu cânt singur. Umbra-alaturi ia fiinta, unde merg, sa nu merg singur. Neguri vin din nefiinta - -marturii ca nu sunt singur. Vulturi din robie scapa si se-nalta; nu lupt singur. Cade în abis o apa, în adânc sa nu cad singur. Focuri sunt si a credinta. Acest gând cât mai palpita schimba moartea-n biruinta: nu sunt singur, nu sunt singur. * DRUM PRIN CIMITIR Prin locul acesta când treci seara pe cararuile nimanui, pe pietrele albe si negre urechea pe rând sa ti-o pui. Ca în clepsidre prin orbitele mortilor tarna curge masurând timpul cetatii. Pune-ti urechea s-asculti. Si-apoi iarasi s-asculti daca inima, jalnica, vechea; mai bate - si-a cui? A nimanui - cuteza-vei sa spui? Treci numai, treci - fara frica. Si, daca poti, amageste-te singur sa crezi ca zvonul ce-n cale ti se ridica e numai vântul ce vine din luna si-n tara suna. * AUTOPORTRET Lucian Blaga e mut ca o lebada. În patria sa zapada fapturii tine loc de cuvânt. Sufletul lui e în cautare, în muta, seculara cautare, de totdeauna, si pâna la cele din urma hotare. El cauta apa din care bea curcubeul. El cauta apa din care curcubeul îsi bea frumsetea si nefiinta. * TAINA INITIATULUI Ziua din urma. Omule, e-adevarat: din tot ce-a fost, nimic nu s-a schimbat, roteste sus acelasi cer, se-ntinde jos acelasi pamânt. Dar un cântec s-a iscat în larg, mare si tainic, în larg. S-ar zice ca sicriile s-au desfacut în adânc si din ele au zburat nenumarate ciocârlii spre cer. Omule, ziua de-apoi a ca orice alta zi. Îndoaie-ti genunchii, frânge-ti mânile, deschide ochii si mira-te. Omule, ti-as spune mai mult, dar e-n zadar -- si-afara de-aceea stele rasar si-mi fac semn sa tac si-mi fac semn sa tac. * LUMINA Lumina ce-o simt navalindu-mi în piept când te vad oare nu e un strop din lumina creata în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetata adânc de viata? Nimicul zacea-n agonie, când singur plutea-n întuneric si dat-a un semn Nepatrunsul: "Sa fie lumina!" O mare si-un vifor nebun de lumina facutu-s-a-n clipa: o sete era de pacate, de doruri, de-avânturi, de patimi, o sete de lume si soare. Dar unde-a pierit orbitoarea lumina de-atunci -- cine stie? Lumina ce-o simt navalindu-mi în piept când te vad -- minunato, e poate ca ultimul strop din lumina creata în ziua dintâi. * DIN PARUL TAU Întelepciunea unui mag mi-a povestit odata de-un val grin care nu putem strabate cu privirea, painjenis ce-ascunde pretutindeni firea, de nu vedem nimic din ce-i aievea. Si-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii în parul tau, eu, ametit de valurile-i negre si bogate, visez ca valul ce preface în mister tot largul lurnii e urzit din parul tau -- -si strig, si strig, si-ntâia oara simt întreaga vraja ce-a cuprins-o magul în povestea lui. * NOI SI PÂMÂNTUL Atâtea stele cad în noaptea asta. Demonul noptii tine parca-n mâni pamântul si sufla peste el scântei ca peste-o iasca naprasnic sa-1 aprinda. În noaptea asta-n care cad atâtea stele, tânarul tau trup de vrajitoare-mi arde-n brate ca-n flacarile unui rug. Nebun, ca niste limbi de foc eu bratele-mi întind, ca sa-ti topesc zapada urnerilor goi, si ca sa-ti sorb, flamând sa-ti mistui puterea, sângele, mândria, primavara, totul. In zori când ziua va aprinde noaptea, când scrumul noptii o sa piara dus de-un vânt spre-apus, în zori de zi as urea sa fim si noi cenusa, noi si -- pamântul. * FRUMOASE MÂNI Presimt: frumoase mâni, cum îmi cuprindeti astazi cu caldura voastra capul plin de visuri, asa îmi veti tinea odata si urna cu cenusa mea. Visez: frumoase mâni, când buze calde-mi vor sufla în vânt cenusa, ce-o s-o tineti în palmi ca-ntr-un potir, veti fi ca niste flori, din care boarea-mprastie -- polenul. Si plâng: veti fi înca asa de tinere atunci, frumoase mâni. * MI-ASTEPT AMURGUL În bolta înstelata-mi scald privirea-- si stiu ca si eu port în suflet stele multe, multe si cai lactee, minunile-ntunericului. Dar nu le vad, am prea mult soare-n mine de-aceea nu le vad. Astept sa îmi apuna ziua si zarea mea pleoapa sa-si închida, mi-astept amurgul, noaptea si durerea, sa mi se-ntunece tot cerul si sa rasara-n mine stelele, stelele mele, pe care înca niciodata nu le-am vazut. * NU-MI PRESIMTI? Nu-mi presimti tu nebunia când auzi cum murmura viata-n mine ca un izvor navalnic într-o pestera rasunatoare? Nu-mi presimti vapaia când în brate îmi tremuri ca un picur de roua-îmbratisat de raze de lumina? Nu-mi presimti iubirea când privesc cu patima-n prapastia din tine si-ti zic: O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu mai mare!? * LUMINA RAIULUI Spre soare râd! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inima. Sunt beat de lume si-s pagân! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atâta râs far' de caldura raului? Si-ar înflori pe buza ta atâta vraja, de n-ai fi framântata, Sfânto, de voluptatea-ascunsa a pacatului? Ca un eretic stau pe gânduri si ma-ntreb: De unde-si are raiul --- lumina?- - Stiu: Îl lumineaza iadul cu flacarile lui ! * SCOICA C-un zâmbet îndraznet privesc în mine si inima mi-o prind în mâna. Tremurând îmi strâng comoara la ureche si ascult. Îmi pare ca tin în mâni o scoica în care prelung si neînteles rasuna zvonul unei mari necunoscute. O, voi ajunge, voi ajunge vreodat' pe malul acelei mari, pe care azi o simt, dar nu o vad? * EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII Eu nu strivesc corola de minuni a lumii si nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugruma vraja nepatrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taina -- -si-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micsoreaza, ci tremuratoare mareste si mai tare taina noptii, asa îmbogatesc si eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister si tot ce-i nenteles se schimba-n nentelesuri si mai mari sub ochii mei -- - caci eu iubesc si flori si ochi si buze si morminte. * UNICORNUL SI OCEANUL Sfios unicornul s-abate la mal, priveste în larg, spre cea zare, cel val. S-ar da înapoi când unda 1-ajunge, dar taina cu pinteni de-argint îl strapunge. Pe tarm unicornul, o clipa cât anul, se-nfrunta-n poveste cu oceanul. E apa, sau alta fiinta, cu plesne, în care se simte intrând pân la glesne? Se-nalta de spaima-n paragini când taina se sfarma la margini. * NOAPTE Pe luna, când ne scapara-n argintul noptii pocalele de vin ca niste ochi de fiara, cu un surâs ametitor tu-mi rascolesti tot furnicarul de porniri, cari nu-si mai afl-apoi odihna. Sub ocrotirea limpede a zarii biruitoare ma privesti si-n ochii mei te oglindesti stralucitoare, mândra si pagâna. Iar eu încet, nespus de-ncet pleoapele-mi închid, îmbratisând cu ele tainic icoana ta din ochii mei, surâsul tau, iubirea si lumina ta - - pe luna, când ne scapara-n argintul noptii pocalele de vin ca niste ochi de fiara. * VISATORUL Spânzurat de aer printre ramuri se framânta în matasa-i un paianjen. Raza lunii l-a trezit din somn. Ce se zbate? A visat ca raza lunii-i fir de-al lui si cearc-acuma sa se urce pâna-n ceruri, sus, pe-o raza. Se tot zbate îndraznetul si s-azvârle. Si mi-e teama c-o sa cada -- visatorul. * TREI FETE Copilul râde: "Întelepciunea si iubirea mea e jocul! " Tânarul cânta: "Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea! " Batrânul tace: "Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea!" * IZVORUL NOPTII Frumoaso, ti-s ochii-asa de negri încât seara când stau culcat cu capu-n poala ta îmi pare ca ochii tai, adâncii, sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste vai si peste munti si peste sesuri, acoperind pamântul c-o mare de-ntuneric. Asa-s de negri ochii tai, lumina mea. O TOAMNA VA VENI O toamnă va veni cândva târziu, când tu iubito-mi vei cuprinde gâtul tremurând şi strâns vei atârna de mine cum atârnă o cunună de flori uscate de stâlpul alb de marmoră al unei cripte. O toamnă va veni şi-o să-ţi despoaie de primăvară trupul, fruntea, nopţile şi dorul şi-ti va răpi petalele şi zorile lăsându-ţi doar amurgurile grele şi pustii. O toamnă va veni şi maştera, din toate florile ce le-ai avut vreodată numai pe-acelea n-o să ţi le ia, ce-o să le aşterni peste mormânturile tuturor, acelora, care se duc pe veci cu primăvara ta. PAX MAGNA De ce-n aprinse dimineţi de vară mă simt un picur de dumnezeire pe pământ şi-ngenuchez în faţa mea ca-n faţa unui idol? De ce-ntr-o mare de lumină mi se-neacă eul ca para unei facle în văpaia zilei? De ce în nopţi adânci de iarnă, când sori îndepărtaţi s-aprind pe cer şi ochi de lupi prădalnici pe pământ, un glas îmi strigă ascuţit din întuneric, că dracul nicăiri nu râde mai acasă ca-n pieptul meu? Pe semne - învrăjbiţi de-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana au înţeles că e mai mare fiecare dacă-şi întind de pace mâna. Şi s-au împăcat în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna. PRIMAVARA Visător cu degele-i lungi pătrunde vântul printre ramuri şi pe fire de păianjen cântă bietul ca pe-o harfă. Albi pe fruntea ta-şi deschid subţirile pleoape trandafirii, fragezi ca fiorii unor tăinuite presimţiri, tremurând de nestâmpărul ce-ţi joacă viu şi cald în vine. Lacomi şi flămânzi îmi strigă ochii, vesnic nesătui ei strigă după ochii tăi – scăpărătorii - cari de luminoşi, ce-ţi sunt copilo, nu văd niciodată umbre. LEGENDA Strălucitoare-n poarta raiului stă Eva. Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă şi visătoare muşca din mărul, ce i l-a-ntins ispita şarpelui. Fără de veste un sâmbure i-ajunse între dinţi din fructul blestemat. Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt iar sâmburele se pierdu-n tărână, unde încolţi. Un măr crescu acolo şi alţii îl urmară prin lungul şir de veacuri. Şi trunchiul aspru şi vânjos al unuia dintre ei a fost acela, din care fariseii meşteri ciopliră crucea lui Iisus. Oh sâmburele negru aruncat în vânt de dinţii albi ai Evei. NOAPTE Pe lună, când ne scăpără-n argintul nopţii pocalele de vin ca nişte ochi de fiară, ca un surâs ameţitor tu-mi răscoleşti tot furnicarul de porniri, cari nu-şi mai afl-apoi odihna. Sub ocrotirea limpede a zării biruitoare mă priveşti şi-n ochii mei te oglindeşti strălucitoare, mândră şi păgână. Iar eu încet, nespus de-ncet ploapele-mi închid, îmbrăţişând cu ele tainic icoana ta din ochii mei, surâsul tău, iubirea şi lumina ta - pe lună, când ne scăpără-n argintul nopţii pocalele de vin ca nişte ochi de fiară. INIMA O, inima! Mărturisiri afunde ard în ea. Uimit eu mintea mi-o ascut si-n înţelesuri mari zvâcnirea i-o destram. O, inima: nebună, când se zbate-n joc sălbatic, atunci, atun Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE