PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
versuri de  stefan augustin doinas   VANATOAREA DE SOIM în zori de zi când cea din urmă stea este sătula de isprăvi nebune un prinţ al vânătorii povestea şi-un gramatic nota ce i se spune "mai mare-n evul ce mi s-a predat o altă întâmplare nu există" - marite domn! am un condei ciudat: în loc de "mare"-a scris cu lacrimi "trista" "afară astrul zilei neclintit sună din bronzuri vechi ca o fanfară" - măria ta! condeiul meu smintit notează "înlăuntru" nu "afară" "la fel de-aprinsă-n învelişul ei simţeam bătaia sângelui în vine: o flacără sporindu-se-n ulei" - stăpâne! s-a notat aceasta bine "de patru zile şoimul aştepta flămând cu ochiul galben cum e luna" - să fim mai drepţi cu el măria ta! "de patru zile" nu: "dintotdeauna" "în colivia-i strâmtă fără somn lipsit de zari murea de trandavie" - sunt zari care se nasc mărite domn! şi scăpară cumplit în colivie "aidoma cu el tânjeam spre cer să-ndestulez vederile-mi auguste" - stăpâne! poftele măririi cer cât nu e-n stare limba ei să guste "atunci l-am scos din lat" - ba nu l-ai scos! "ştiam simţâmd cum muşca din mănuşă ce patimi poartă-n pliscul fioros" - aşa-i! dar nu ştiai ce poartă-n guşă "cuprinsu-ntreg părea ca scos din minţi deşi nu-l tulburau măcar zefirii" - stăpâne! nu se cade să te minţi: launtrul iscă tulburarea firii "haitaşii-aveau pe chip surâs felin de câini zeloşi care-şi confirmă faita" - mărite domn! golanii simt din plin când ura de al curte-asmută haita "eram atât de mare" - un pigmeu! "ca un topaz întinderea măruntă lucea stropită-n inelarul meu" - dar doamne! nu era inel de nuntă. "visam o pradă mare mai presus de orice zvăcnet de aripi mortale" - visai să pui în locul stelei sus obscura stemă a domniei tale! "parcă vânam prin mine urmărind pe dincolo de orice cuviinţa o pasăre ce zboară, de pe-un grind ce mă răsfrange-n ape o fiinţă ce mă-ntrecea şi mă urma în timp şi valurea cu-o ritmică aripă oglinda unui aprig anotimp în care toate concentrate-n clipă mă proslaveau liturgic împrejur: câmpii şi oşti donjoane şi ducate veneau urlând în calea mea o! jur vânam prin clare zile spintecate de răsuflarea mea simţeam că sunt ca şoimul ce-şi găseşte-adevăratul destin fantoma unui prinţ mărunt în care se trezeşte împăratul eram prea exaltat ca să observ că şoimul meu pierise supt de zare dar simt acum că agerul meu serv el - vânătoru-a ce mi se năzare pe bolţi cu vulturi şi ereţi complici îmi răspândeşte numele-n tărie" - te-nşeli stăpâne! şoimul e aici pe mâna mea şi aripa lui scrie URMASILOR MEI O, voi, urmaşi, împrospătată gardă în juru-acestui preaumil pamânt! Lăsaţi-mi încă inima să ardă aici, adânc, sub lespezi de pământ. Eu sunt precum coapcul fără nume ce mai trăieşte-o viaţă, prăbuşit, până ce timpu-ajunge să consume esenţa lui lemnoasă, în sfârşit. Dar peste-un veac, puteţi scurma ţărâna: cărbunele care voi fi, vibrant, vă va lăsa să ridicaţi cu mâna din pieptul ars de lut un diamant. Cercaţi atunci cu-o piatră şi mai dură să zgâriaţi obrazul lui de foc. Iar dacă veţi vedea vreo ştirbitură, zvârliţi-l: îngropaţi-l la loc! DOAR TU Când omul, prăbuşit, la început, în iarba duşmănoasă şi-n ţărână adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană, miresmele ce se-nălţau din lut şi, nemaivrând ostatic să rămână sub zarea strivitoare ca un scut, se răsucea s-o urce, renăscut şi se-agaţă de fulgere c-o mână, acea cumplita smulgere din smoală cu palma-ntoarsă ca o cupă goală fu primul dans în care se zbătu, elan de floare palidă, involtă, vibrat pe scări de sunete spre bolta pe care-n mers îl aminteşti doar tu. NINSOAREA Văzduh nevârstnic. Stau şi-ascult O mută convertire-n lucruri. Decembrie-mi vestea, demult, Acest pojar de involucruri Suflate ca din nări de boi, Această oarbă constelare De inocenţă- peste noi. Ce linişte! Pe inelare Descind logodne. În auz (mai vechi suna vechile cuvinte?) ţâşneşte, incers, un havuz. Alcatuire prea fierbinte, Obrazul nostru plânge, ros -ca de acizi rotind în pâlcuri- de-un ger înalt şi somnoros, de-un grai virgin ce pune tâlcuri pe gură, streşină şi vreasc. ŞI-mi vine, parcă, să mă nasc… STRAJA ZADARNICA Arcaşul şi oşteanul şi feciorul pãzesc pe castelan care le-a spus: - Sã nu lãsaţi nici umbra, nici piciorul, nici aripa s-ajungã pânã sus… Arcaşule din marginea cetãţii, zadarnic dai ocol singurãtãţii! Oşteanule cu sabie în teacã, zadarnic nu laşi urmele sã treacã! Feciorule din pragul încãperii, zadarnic arzi uleiul privegherii! Zadarnic staţi de strajã zi şi noapte: nu trece umbrã, nu rãsunã şoapte, nu umblã duh, nici pasãre, nici om, nici frunza nu se clatinã în pom. Dar ceea ce voi nu lãsaţi sã intre s-a cuibãrit în inimã şi-n vintre şi-acolo, ascuţind un mare zimţ, îţi tãinuie prezenţa sub presimţ. De-aceea, ridicaţi-vã pe praguri ca sã vedeţi acuma lãmurit cum fâlfâie luminile ca steaguri pe cel pãzit de voi, care-a murit. JURNAL DE BORD Am pornit spre Absolut, ca vestitul Columb spre Indii. Vom avea măcar norocul de a descoperi o nouă Americă?... Lord DUNSANY Să nu vorbim de cei care-au sărit din luntre, ca s-ajungă mai devreme la ţărm: sînt nişte diletanţi ai morţii... Noi însă, pasagerii cu vocaţie, ne îndeletnicim cu diferite afaceri, dintre care cea mai bună e creşterea. Da: creştem, devenind tot mai flămînzi de nemurire. Unii se şi realizează. Ce plăcere să-i vezi crestîndu-şi numele în lemnul de pin al luntrii!...Unii dintre ei păzesc copiii – să nu joace rişca. Alţii s-au instalat, cuminţi la pupă şi studiază dîrele. Există chiar mîncători de ciocîrlii, al căror gîtlej o să le supravieţuiască. Dar cei mai mulţi îşi schimbă-ntr-una locul împrumutîndu-şi sculele, în transă. Cînd cîte unul strigă:”Hei, luntraşe!” ecoul îi răspunde leneş:”Doarme...” Dar asta este o poveste-n care mulţi nu mai cred. In general, n-avem Nici paraziţi, nici boli molipsitoare. (Idei există, însă nu fac pui.) Un singur lucru ne îngrijorează (dar cei ce-l spun sînt aruncaţi în apă): de-atît amar de vreme n-am primit nici un mesaj – un porumbel, o trîmbă – ca semn că vom vedea curînd uscatul. (Telegrafistul a murit, şi nimeni nu-şi aminteşte alfabetul Morse.) Să fi greşit direcţia? ...Nu cred: curentul bate-n dunga luntrii noastre, iar soarele-apunînd ne-arată locul de naştere al peştilor cu aripi. Cît mai avem pînă acolo? Unii susţin că, peste cîtva timp, vom trece Meridianul Lunii, ajungînd pe-o mare care curge dedesubtul acesteia, de unde vom vedea pe cer cum navighează umbra noastră. E ora mesei. Se aud ţipînd cei care-aleşi prin tragere la sorţi (cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi excluşi de la festin: sînt bucătarii... 1967 TEXT SI COMENTARIU că poate să apară şi iată-l întîmplarea voinţa mea tot una aşa precum am spus copilăria dulce ca mierea şi ca floarea şi timpul abstracţiune de nevăzut de sus sărutul o verigă prin care-l leg de mine şi aripi tot mai grele ah! maculat omăt eu singur scutur crinul de iz şi de stamine o bulă de lumină se-ntoarce îndărăt Vedeţi cum autorul(sau poate un copist) n-a pus nici punct nici virguli în textu-acesta trist. 1963 ORACOL MUT Da: scoica moartă, peştera adîncă răsună ca o inimă. Dar ce-i maimuţăritul glas născut din stîncă, sau zvonul din cochilii, pentru cei ce vor să prindă pulsul fără nume, mereu egal şi-ascuns în sfera lui ca-n sacra răsuflare-a unor Mume ? Ecoul e prezenţa nimănui. La fel – pentru cuvinte. Voci de noapte, cei mari, cei duşi nu ne-au lăsat decît tărîţele rostirii, biete şoapte ce ni se-mpotmolesc solzoase-n gît. Ah, unde-i duhul lor de spadă trează ? Din colbul sunetelor moarte, - cum mai poate să se scoale marea Frază ? Oracolul e mut şi scuipă scrum. NATURA MOARTA Fructele din tablou sînt un adio. (Pe masă, copiile lor zbîrcite agită-n vînt batiste-aromitoare.) Albastru, verde, indigo vor arde oraşele sortite să le-afirme. Amoruri multe vor stîrni: o formă imatură sub fardul lor va duce-n ispită mateloţi miopi de sare, lorzi neutrali, profesori de bucate, copii care vor crede că sînt discuri. (Pe masă, la soroace vechi, pluti-vor din nou batiste dulci – o, imitaţii, la ora şapte cina unor grauri...) Ele, în ţara unde cresc magneţii, nu-şi pot epuiza virginitatea. 1971 SF. GHEORGHE CEL FALS Acum vreo cîţiva secoli într-o seară, trimisul diavolului pe pămînt intra-ntr-un schit de maici, sub frunza rară, purtînd la glezna vînătă de ceară veriga unui cinic legămînt. Căci se afla acolo-n mănăstire Cecilia, fecioara fără preţ, călugăriţa albă şi subţire, cea pentru Domnul plină de iubire, iar pentru lume plină de dispreţ. (-Heruvi cu săbii arse de ulei, duraţi un zid de pază-n jurul ei !) Iar diavolul, trecînd prin groase ziduri, venea-n chilie ca un ins frumos ţinînd în mîna-ntinsă două bliduri pline cu vin ca sîngele spumos. Dar ea, fugind mereu de arătare, cădea-n genunchi sub candela cu mir rugîndu-se acelui sfînt călare ce rupe-ale balaurului gheare, în platoşă-mbrăcat şi-n mohair. (-Serafi cu săbii de răşini fierbinţi, chemaţi în jurul ei sobor de sfinţi!) Dar diavolul şiret, băgînd de seamă, intra-n icoana plină de scîntei, lovea balaurul cu solzi de-aramă şi cobora cu suliţa din ramă făcînd un semn cu mir pe fruntea ei. Atunci, cuprinşi de-un foc fără suflare, ardeau în flăcări nalte ca de vis, iar faţa ei de-o limpede paloare îşi înclina corola ca o floare la vîntul unui mistic paradis. (-Arhangheli, stingeţi paloşul de jar! De-acuma totul este în zadar.) In zori, păcatul s-aprindea-n chilie; dar noaptea ca o stea căzută-n văi, ei luminau cu grea molancolie un lac cu lintiţă portocalie bogat, pe ţărmuri reci, în cucuvăi. Şi sălcii mari, de duhuri cercetate, şi valuri de argint, şi roşii peşti plîngeau amar în margini de cetate surîsul ei muşcat de voluptate sub zodii fermecate diavoleşti. Dar diavolul, întors de către undă, rupea veriga, o zvîrlea-napoi şi se lega cu altă za rotundă, robit de sărutarea ei profundă, jurîndu-se pe ceasul de apoi. (-O, ţine minte, suflete pustiu, că niciodată nu e prea tîrziu!) Spre ziuă, cînd pe mal îl prinse somnul, heruvi cu săbii arse de ulei pe fată o luară-n lac, la Domnul, şi peşti cu ranguri, păstrăvul şi somnul, aleseră de strajă-n jurul ei. De-atunci, mereu, în fiecare seară, trimisul diavolului pe pămînt se plimbă singur pe sub frunza rară, purtînd la glezne vînătă de ceară veriga unui mare legămînt. 1948 MICA BALADA CU BUFNITE Trei bufniţe îmi ciuguleau azi-noapte, privirile. - Ah, sînt aproape coapte: le-a pîrguit cu grijă (zicea una) chiar viermele ce-mbujorează luna. - Sînt pline (zicea alta) de imagini feerice: comete, golfuri, pagini prin care forfotesc enorme clipe ce încă n-au ajuns să se-nfiripe. - Şi mie-mi plac grozav (zicea a treia): sînt ca răşinile din pomii-aceia care-n Arabia, în loc de roade, asudă-n lacrimi visul care-i roade. - Zoriţi-vă, zoriţi (strigau tustrele) cît încă soarele nu bate-n ele: vederea-n jur a zeci de simulacre le arde sucul şi le face acre... PUIUL DE STRUT Cu capul scos din găoace ca un breloc, Sfîntul Ioan se desface speriat de ceas şi de loc. E ud şi gălbui. E năduşit. Ghearele încă nu i-au ieşit. E supărat ca un butuc fără spiţe. Încă nu i s-a stîmpărat nimbul de musculiţe. Încrîncenată clipă! Captivă în zgîrciuri, sub za prima aripă întemeiază gestul de-a boteza. LUPUL SINGURATIC Iubita printre arbori nu se iveşte. Jos, într-o rîpă umbroasă ca-ntr-un ungher, stau dumnezeieşte bătut leneş de-un vînt ca şi mine stingher. Nimeni nu trece şi nimic nu se-ntîmplă. De altfel, niciodată nu se-ntîmplă nimic. Numai pe tîmplă aceeaşi şuviţă-şi sporeşte argintul din spic. De două ori zarea-mi apune sub pleoape, De două ori inima-mi tresare în piept. Presimţul care-mi dă tîrcoale pe-aproape uneori mi se-aşează pe umărul drept. Dacă pămîntul sălbatic nu i-ar sta-n cale, inima mea cu conturul fibros s-ar plimba peste faţa lunii, agale, ca o floare roşie, fără miros. Nimeni nu trece. Precum nimeni nu ştie că lumea întreagă, pe înserat, e doar o părere, între deal şi cîmpie, de care sufletul s-a cutremurat. Iubita dintre oameni nu mă vesteşte. Jos, într-o rîpă de umbră, ca-ntr-un ungher, stau dumnezeieşte bătut leneş de-un vînt ca şi mine stingher. De două ori lumea-mi apune sub pleoape. De două ori inima-mi moare în piept. Presimţul care-mi dă tîrcoale pe-aproape Sînt tot eu, aşezat pe umăru-mi drept. 1942 URLETUL LIMBII LA NASTEREA POETULUI într-o noapte în timp ce vuia codrul din creştete Dumnezeu mă soma c-o nuia moale: rosteşte-te! mă rosteam însă cum să-mi înalţ slava cu ţipete ? nici o scară spre cerul de smalţ nici un scripete mă rosteam însă vai! ce arbust gingaş e sîngerul : cum să-ncapă în trunchiu-i îngust dracul şi îngerul ? mă rosteam şi dansau tot mai jos astrele sprintene Dumnezeu apăsîndu-mi gelos burta sub pintene mă soma şi-am urlat ca din teasc: fiara luminii mă cotropeşte şi – iată: îmi nasc propria inimă ! OROLOGIU DE GHEATA La cumpăna nopţii, eu sui într-un turn. Paingi, cucuvăi înţelepte se-ntrec să-mi opreasca urcuşul nocturn de strajă pe strâmtele trepte. Dar nu e nici buha cu strigătul ei, nici iasca cu ochiul sinistru, nici aprige pliscuri ce scuipa ulei, nici aripi suflând ca un şistru, nici spada jucându-mi pe creştet pieziş, nici limba-ntre graniţe oarbe să stea împotriva acestui suiş ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe. Treptat izbăvit de pământul greoi, desprins de lumeşti simulacre, mă-atrage un cer limpezit, ca un sloi cântând din văpăile sacre. Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin şi cui - amuţitul elogiu? În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin, mă-aşteaptă-un divin orgoliu. Mărire acestei adânci arătări! În locul rotirii de zodii, cu inimi aici şi la mari depărtări stau orele fixe, ca rodii. Uitate sunt, deci, izgonite de timp aversa de stele-n înalturi, şi naşterea florii superbe din ghimp, şi goana dorinţei în salturi. De-acolo de sus, de pe înaltul prag privesc fascinat înafară. Ce sferă perfectă! Pamântul cel mic cu multele sale-învelişuri e una: nimic nu se naşte, nimic nu moare în lut şi-n frunzişuri. Vai mie, credeam că fărâma e-n mers! Iertare, ah! somnuri eterne, minuni împietrite cu licărul şters de-o iarnă ce nu se mai cerne. Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ ce-mi mângâie ochii şi părul, descopăr în lucruri tiparul măreţ, modelul dintâi - Adevărul. Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea pădurea-ntr-o singură ghindă, noianul de stele-ntr-o singură stea, oceanu-ntr-un ciob de oglindă. Aceasta e faţa trăind dedesubt a lumii, obrazul de taină: integru, statornic, în veci necorupt, mereu despuiat de-orice haină. O, veşnic aş vrea să întârzii aici, pe treapta supremă la care fiinţa nu scade ca umbrele, nici prezenţa nu trece-n mişcare. Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc, şederea a toate-ntru sine. Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc, topeşte zăpada sub mine. O limbă porneşte să mişte, şi bat cleios adormitele ore, şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat de spaime străvechi aurore; privelişti limpide se-mppienjenesc, departe o luna apune, cad codrii cu-un ţipăt prelung, omenesc şi marea începe să sune. O, nu-mi este dat ca în marele ger să dăinui! Vai, nu mi se cade aici, unde toate - salvate - sunt cer, aici, în oprite cascade, să-ntârzii prea mult: nu sânt vrednic să port în ochi fericita vedere a viului care-mi apare ca mort, a tot ce dureaza-n cădere... De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor. Paingi, cucuvăi înţelepte mă cheama-ndărat, mă ajuta să zbor în jos, pe spirale, pe trepte. Dar eu încă şovăi: mă tem să mă scald în ore ce iaraşi mă-nhaţă. Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald - în turn, orologiul îngheaţă. OMUL CU COMPASUL Am zgâriat aseară pe nisip formula unei alte ordini, care conţine-al lucrurilor tainic chip, cel fără de ruină şi mişcare. Aici, acest inel în care-ncerc să prind rotirea stelelor în spaţiu: medalie de foc si magic Cerc, lui însuşi hrană crudă şi nesaţiu. Iar dincolo, ca simbol înţelept, un cort de raze cu foiţa clară: Triunghiul către care mă îndrept la dangătele bronzului de seară. Nimic nu socoteam a fi străin de-aceste prea statornice tipare nici amfora corolelor de crin, nici fulgerul cristalelor amare. Mereu, ca instrumentul de suflat, cu cântec se vor umple, căci făptura îşi pipăie conturul terminat abia adeverindu-le măsura. Aşa credeam. Sub stelele târzii, culcându-mă, strângeam pe lânga mine compasul, inginer de armonii Şi cocostârc al zborurilor line. Ah! câte veacuri scapătă-ntr-un ceas când somnul dulce-i frate cu minciuna? Din formele de-aseară n-a ramas întreagă şi curată vai! nici una. Cu ce călduri de iad şi negre ploi veniră astăzi zorile pe lume? Enorme bălării cu frunze moi foşnesc pe ţărm, ca mările în spume. Tulpini diforme, zgârciuri pe nisip rănira idealul receptacol şi ruinara transparentul chip căruia eu i-am fost umil oracol. O, mare-n spasmuri, cu zvâcniri adânci, de ce-ai întors genunile fertile? în loc să cânte sarea, sus pe stânci aud foind insecte şi reptile. Pieziş e mersul astrelor pe grind, iar datina stihiilor surpată, de când un şoarece muri umbrind cu stârvu-i putred cercul fără pată. Cu scrum şi rumeguş de furnicar vă veţi hrăni, voi - frunze libertine, ce-aţi dat uitării-aulicul tipar şi aria nervurilor divine! Iar vouă, zburătoare-n stol şi pâlc, ştiută vi-i de-a pururea, dar spartă bataia aripilor, grea de tâlc, prin care orice zbor devine artă! Vai! steaua asta merge spre amurg... Cristalele s-au spart, şi sângerează. Şi mii de ape lâncede se scurg mânjind coroana fluviilor, trează. Ci-n mijlocul declinului lumesc eu stau şi-aştept, cu sfiiciune, ceasul, când putrezi-vor florile ce cresc ca broaşte care-mi tulbură compasul. Atunci, lovind cu vârful în nisip, aceleaşi semne vor luci în soare, păstrând în forma lor eternul chip Al lucrurilor lumii trecatoare. ASTAZI NE DESPARTIM Astãzi ne despãrtim Astazi nu mai cantam, nu mai zambim. Stand la inceput de anotimp fermecat, astazi ne despartim cum s-au despartit apele de uscat. Totul e atat de firesc în tacerea noastra. Fiecare ne spunem: - Asa trebuie sã fie ... Alaturi, umbra albastra pentru adevaruri gandite sta marturie. Nu peste mult tu vei fi azurul din mari, eu voi fi pamantul cu toate pacatele. Pasari mari te vor cauta prin zari ducand în gusa mireasma, bucatele. Oamenii vor crede ca suntem dusmani. Intre noi, lumea va sta nemiscata ca o padure de sute de ani plina de fiare cu blana vargata. Nimeni nu va sti ca suntem tot atat de aproape si ca, seara, sufletul meu, ca tarmul care se modeleaza din ape, ia forma uitata a trupului tau ... Astazi nu ne sarutam, nu ne dorim. Stand la inceput de anotimp fermecat, astazi ne despartim cum s-au despartit apele de uscat. Nu peste mult tu vei fi cerul rasfrant, eu voi fi soarele negru, pamantul. Nu peste mult are sã bata vant. Nu peste mult are sã bata vantul ... MISTRETUL CU COLTI DE ARGINT Un print din Levant indragind vanatoarea prin inima neagra de codru trecea. Croindu-si cu greu prin hatisuri cararea, canta dintr-un flaut de os si zicea: -Veniti sã vanam în paduri nepatrunse mistretul cu colti de argint, fioros, ce zilnic isi schimba în scorburi ascunse copita si blana si ochiul sticlos... -Stapane, ziceau servitorii cu goarne, mistretul acela nu vine pe-aici. Mai bine s-abatem vanatul cu coarne, ori vulpile rosii, ori iepurii mici ... Dar printul trecea zambitor inainte privea printre arbori atent la culori, lasand în culcus caprioara cuminte si linxul ce rade cu ochi sclipitori. Sub fagi el dadea buruiana-ntr-o parte: -Priviti cum se-nvarte facandu-ne semn mistretul cu colti de argint, nu departe: veniti sã-l lovim cu sageata de lemn!... -Stapane, e apa jucand sub copaci, zicea servitorul privindu-l istet. Dar el raspundea intorcandu-se: -Taci... Si apa sclipea ca un colt de mistret. Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri: -Priviti cum pufneste si scurma stingher, mistretul cu colti de argint, peste plaiuri: veniti sã-l lovim cu sageata de fier!... -Stapane, e iarba fosnind sub copaci, zicea servitorul zambind indraznet. Dar el raspundea intorcandu-se: -Taci... Si iarba sclipea ca un colt de mistret. Sub brazi, el striga indemnandu-i spre creste: -Priviti unde-si afla odihna si loc mistretul cu colti de argint, din poveste: veniti sã-l lovim cu sageata de foc!... -Stapane, e luna lucind prin copaci, zicea servitorul razand cu dispret. Dar el raspunde intorcandu-se: -Taci... Si luna sclipea ca un colt de mistret. Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii cum sta în amurg, la izvor aplecat, veni un mistret urias, si cu coltii il trase salbatic prin colbul roscat. -Ce fiara ciudata mã umple de sange, oprind vanatoarea mistretului meu? Ce pasare neagra sta-n luna si plange? Ce vesteda frunza mã bate mereu?... -Stapane, mistretul cu colti ca argintul, chiar el te-a cuprins, grohaind, sub copaci. Asculta cum latra copoii gonindu-l... Dar printul raspunse-ntorcadu-se.-Taci. Mai bine ia cornul si suna intruna. Sã suni pana mor, catre cerul senin... Atunci asfinti dupa crestete luna si cornul suna, insa foarte putin. POETUL CA NEGUSTOR DE ZAPADA O dată cu-nceputul primăverii, cînd neaua piere şi copiii, dornici să rîdă de cei mari, găsesc în locul troienelor doar fraţi, părinţi - doar oameni gata făcuţi - apare în cetate nebunul care vinde neda. O iarnă sălbatică îi scînteiază-n suflet, iar el precupeţeşte crunt : o iarnă cu pomi golaşi şi păsări amorţite, cu ape ce vorbesc în smn sub sloiuri şi cu seminţe oarbe pregătibndu-şi exploziile. Pe poleiu-albastru din ochiu-i stîng trec lebede în sănii, iar ştiuci de-argint, la copcă, pot fi prinse în bulbul celălalt, întorc spre noapte. Fără de milă, el îşi vinde marfa. Apoi, fiind el însuşi de zăpadă, se-mparte tuturora: fulgi şi pene infinitezimale-nseamnă drumul pe care-o oaste albă nevăzută, cu comandanţi ce poartă tui de mături, ocupă toate posturile-cheie ale cetăţii, condamnînd statuia primarului care tronează-n piaţă. URMA Mi-e sufletul ca marea ce-adesea impresoara o urma nevazuta de nimeni in nisip. E oare talpa celui care-a trecut aseara? Sau numai prevestirea, prezenta fara chip a unui zeu ce-asteapta sa se-ntrupeze? Cine-i atat de bland si tainic sub vantul miscator, si-n stare sa imprime la ceasul grav al cinei imaginea inversa a fetei tuturor? Ma cuibaresc ca valul in ea, ma strang, ma-nghesui, ma las sorbit ca spuma de-un element poros si modelez in soare o clipa intelesu-i secret, spurcat de pasari si talmacit pe dos. Innebunit de luna, orbit de suflul marii, pescarul iese palid din vuietul verzui. O, negativ al lumii, tipar al intamplarii, cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui ... POEM La inceput a fost cuvantul IUBIRE. Respiratia ta ajungea pana la mine stranie, ca o adiere de vant, iar vantul staruia in juru-ne ca o respiratie tainica. Nu-mi amintesc din timpul acela decat locurile umbrite pe unde treceam si cerul inalt. Celelalte toate, daca mai vin, le intalnesc intamplator, ca pe tine. Intotdeauna acelasi ceas batea ora; parca toate lucrurile din lume ar fi avut o singura moarte in aceeasi inima. zadarnic dau ceata usoara-ntr-o parte arborii s-apleaca deasupra cu crengile lor si ramanem singuri in intuneric ca o profunda revarsare de ape. La inceput a fost tarmul meu, tarmul tau, iar intre noi IUBIREA, ca un somn mort. Prima data, soarele, in timp ce trecea de la unul la altul, cazu, pasare de aur ucisa, in valuri. Pe urma, fara stirea noastra, fiinte hraparete coborara de pe tarmuri, umblara pe ape. Aceasta dura cateva mii de ani. Apoi, intr-un tarziu, animale marine venira sa muste din tarmuri. Acum liniile noastre mancate se aseamana cu profilul continentelor; iar sufletele, cu floarea nestatornica din spuma marii, se sfarma in vanturi, se usuca pe stanci. La inceput intre noi a fost un singur cuvant. Acum sute de cuvinte moarte se insufletesc, cand respiratia ta ajunge pana la mine, stranie, ca o adiere de vant ... ZEII BATRANI STIU INCA SA PETREACA! Iubiti colegi purtand acelasi hram! Sunt patruzeci de ani - o vesnicie! De cand, intaia oara, ne porneam De-aici, ca o superba herghelie De manji nestiutori de bici si ham. Eram frumosi: purtam vapaia pura Care se-arata-intreaga pe figura. Acuma, iata-ne - si mai frumosi; De frumusete grea, interioara, Care ne face - poate - mai sfiosi, Caci n-are focul viu de primavara Al astrilor puternici si gelosi, Ci doar surasul palid care-inseamna Caldura blanda-a soarelui de toamna. Ei si!? Intelepciunea unei vieti E s-o traiesti, pe fiecare treapta, Prin ceea ce-i e propriu, si sa-nveti a-i da, necontenit, masura dreapta. Sa-i dam, deci, acceptatei batraneti Prilejul de-a ne-ntineri, o clipa Prin tot ce-a fost recolta si risipa. Noi, toti, ne-am pregatit candva, de zbor Aici, intre aceste ziduri sfinte. Azi am venit sa ne rostim in cor Recunostinta inimii, fierbinte, Omagiul cald, al nostru-al tuturor, Adus acum liceului prin care Am cunoscut intaia consacrare. Tot ca elevi, dar azi mai silitori, Venim sa strangem generoasa mana A unor fara seaman profesori. Celor de-aici, si celor din tarana, Intotdeauna le vom fi datori: Caci tot ce le platim, pana la moarte, Din ce ne-au dat, e doar o mica parte. Ne-am adunat sa spunem, fara glas, Prezent! in numele unor prieteni ce nu-s aici; acei care-au ramas, devreme sau tarziu, sub triste cetini; sa ne-implinim cucernicul popas la cerul lor cu astre scufundate ce-asteapta azi un semn de pietate. Suntem aici pentru-a raspunde-acum La intrebarea: Ce-ati facut in viata? E o-ntrebare de sfarsit de drum? Eu cred ca nu: raspunsu-i inca-n fata. Ci-n clipa cand il vom rosti, oricum Ne-ar fi - carunt sau inca negru - parul, Doar urma noastra spune adevarul. Ne-am adunat ca sa-adunam acest Teribil adevar al vietii noastre Cu tot ce are mandru sau funest Din biruinti, sperante si dezastre, Sa nu ramana-n pulberi nici un gest, Ci-insumat-ca un mirabil numar Sa-l ducem impreuna, toti, pe umar. Ne-am adunat sa ne copilarim. Sa dezgropam din noi crenguta verde A unui vesnic tanar vifleim Pe care sufletul nicicand nu-l pierde, Si-ncaruntiti cum suntem sa-l traim Din nou: in cantecele si-n credinta Care din leagan ne-au scaldat fiinta. Iar daca-i scris ca orele de azi Sa bata a suprema intalnire Aprindeti-va sorii din obraz, Fiti numai bunatate si iubire, Si-orice cuvant rostiti-l in extaz! Sarutul cel din urma, ca si-ntaiul, Sa ne vegheze-n flacari capataiul! Prieteni si colegi - bine-ati venit! In lupta noastra crancena cu timpul, Hai sa ne credem inca la zenit! Restaurati, deci pentr-o zi, Olimpul! Dati intalnirii nimbul cuvenit! Din mana-n mana cupe mari sa treaca: Zeii batrani stiu inca sa petreaca! Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE