PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Păpădia de  Wolfgang Borchert   Uşa se închise în spatele meu. Se întâmplă destul de des ca o uşă să se închidă în spatele cuiva - ba nu-i de mirare nici dacă după aceea se răsuceşte şi cheia în broască. Uşile locuinţelor, de pildă, se încuie, şi atunci rămâi ori pe dinăuntru ori pe dinafară. Uşile locuinţelor au şi ele ceva irevocabil, definitiv, trădător. Şi acum, uşa din spatele meu a fost împinsă şi s-a închis, da, a fost împinsă, fiindcă e o uşă nefiresc de groasă, care nu poate fi trântită. O uşă urâtă cu numărul 432. Tocmai asta o deosebeşte de alte uşi, faptul că poartă un număr şi că e ţintuită în plăci de metal - şi tocmai asta o face să pară atât de distantă şi de inaccesibilă: fiindcă rămâne la toate nepăsătoare, şi rugăciunile cele mai fierbinţi n-o impresionează. Şi acum m–au lăsat singur cu acest om, şi nu numai că m–au lăsat singur, dar chiar m–au închis cu el, cu acest om de care mă tem mai mult decât orice: cu mine însumi. Îţi poţi, oare, închipui ce simţi când eşti lăsat pe seama ta, când rămâi singur cu tine însuţi, când ţi-ai fost predat ţie însuţi ? Nu pot pretinde că această situaţie trebuie să fie neapărat îngrozitoare, dar este una din aventurile cele mai absurde pe care le poţi trăi pe lumea asta: să te întâlneşti cu tine însuţi. Aşa ne întâlnim aici, în celula 432: despuiaţi, părăsiţi, concentraţi în noi înşine şi fără să ne pese de nimic din jur, lipsiţi de ţel, de preocupări, de putinţa să acţionăm. Şi asta-i cel mai înjositor lucru: fără nici o posibilitate de a acţiona. Fără o sticlă pe care s-o bei sau s-o spargi, fără un prosop ca să te spânzuri, fără un cuţit ca să evadezi sau să-ţi tai vinele, fără un condei ca să scrii - să n-ai nimic - în afară de tine însuţi. E îngrozitor de puţin într-o încăpere goală cu patru pereţi despuiaţi. E mai puţin decât are păianjenul care-şi deapănă cu spatele împletitura şi-şi poate risca viaţa, se poate aventura fie să se prăbuşească, fie să se prindă de fire. Pe noi ce fire ne prind când ne prăbuşim? Propria noastră forţă? Sau vreun dumnezeu? Dumnezeu – oare asta este forţa care face copacul să crească şi pasărea să zboare – Dumnezeu este viaţa? Atunci, ce-i drept, ne prinde uneori în cădere, susţinându-ne – când noi o vrem. Când soarele şi-a retras degetele de pe gratiile ferestrei şi noaptea a început să se strecoare din unghere, ceva s-a apropiat de mine păşind din întuneric – şi am crezut că ar putea fi Dumnezeu. Deschisese cineva uşa? Nu mai eram singur? Simţeam că mai era ceva, şi respira, şi creştea. Celula devenise prea strâmtă – simţeam că zidurile trebuie să se dea în lături din faţa acestui ceva, care era aici şi pe care îl numeam Dumnezeu. Ascultă tu, care porţi numărul 432, omuleţule – nu te lăsa îmbătat de noapte! Cu tine, în celulă, se află numai propria ta frică, nimic altceva! Frica şi noaptea. Dar frica este un monstru hidos, şi noaptea poate deveni îngrozitoare ca un strigoi, dacă rămâi singur cu ea. Iată că luna începe să hoinărească peste acoperişuri şi să lumineze pereţii. Caraghiosule! Pereţii sunt tot atât de strâmţi ca de obicei, şi celula e goală ca o coajă de portocală. Dumnezeu, pe care îl numesc cel atoateiertător, nu este aici. Iar ceea ce era aici, ceea ce vorbea, se află în tine. Poate că era un dumnezeu în tine – tu erai acela! Fiindcă tu eşti şi dumnezeu, toate sunt dumnezeu, şi păianjenul, şi scrumbia. Dumnezeu este viaţa – în asta constă totul. Dar asta înseamnă atât de mult, că el nu mai poate exista. Încolo nu e nimic. Dar acest Nimic ne copleşeşte adesea. Uşa celulei era închisă ca o nucă – de parcă n-ar fi fost deschisă niciodată – şi despre care ştii că nu se deschide niciodată de la sine, că singura cale ar fi s-o spargi. Atât de închisă era uşa. Şi, lăsat cu mine însumi, m-am prăbuşit în hăul fără de fund al deznădejdii. Atunci, însă, păianjenul se răsti la mine ca un plutonier major: Papă-lapte! Vântul îi sfâşiase pânza şi cu hărnicie de furnică se apucase să ţeasă alta şi mă prinse, pe mine cel cântărind cincizeci şi cinci de kilograme, în firele puternice ale ţesăturii fine ca o adiere. I-am mulţumit, dar nu mi-a acordat nici cea mai mică atenţie. Aşa m-am obişnuit, încetul cu încetul, cu mine însumi. Pretindem cu atâta uşurinţă să fim suportaţi de alţi oameni, şi cu toate astea abia ne putem suporta noi înşine. Treptat însă mi-am dat seama că sunt încă destul de amuzant şi plăcut – zi şi noapte descopeream în mine cele mai ciudate însuşiri. Dar cu timpul, timp lung, am pierdut legătura cu toate, cu viaţa, cu lumea înconjurătoare. Zilele picurau din mine cu repeziciune şi neabătut. Simţeam cum, încetul cu încetul, lumea reală se scurgea din mine, lăsând un gol care se umplea cu mine însumi. Simţeam că mă depărtez mereu de această lume în care totuşi abia păşisem. Pereţii erau atât de reci şi de morţi, încât m-am îmbolnăvit de deznădejde şi apatie. Fără îndoială că poţi să-ţi strigi durerea vreme de câteva zile – dar când nu primeşti răspuns, te cuprinde curând oboseala. Fără îndoială poţi bate vreme de câteva ceasuri în perete şi în uşă – dar dacă lor nu le pasă, îţi răneşti pumnii, şi această uşoară durere devine singura mângâiere în pustiul ce te-nconjoară. Fără îndoială că pe lumea aceasta nimic nu e definitiv. Fiindcă şi uşa cea distantă s-a deschis, apoi multe altele, şi fiecare dintre ele a scuipat în afară câte un bărbat sfios, neras, într-un şir lung care porni către o curte cu iarbă verde la mijloc şi ziduri cenuşii împrejur. Aici izbucniră lătrături în jurul nostru şi spre noi – lătrăturile răguşite ale unor câini albaştri, cu burţile încinse în curele de piele. Aveau grijă să ne mişcăm şi se mişcau ei înşişi, iar lătratul lor ne vâra spaima în suflet. Şi când spaima nu mai avea loc în noi, ne linişteam, şi ne dădeam seama că erau oameni în uniforme albastre-spălăcite. Mărşăluiam în cerc. Reîntâlnirea cu cerul a fost zguduitoare şi când ochii ni se obişnuiră din nou cu soarele am putut distinge, printre pleoapele ce clipeau întruna, că eram mulţi cei care tropăiam descumpăniţi şi trăgând adânc aerul în piept – şaptezeci, poate optzeci de oameni. Şi mereu în cerc – în ritmul saboţilor noştri de lemn, descurajaţi, timoraţi şi totuşi pentru o jumătate de oră mai fericiţi decât înainte. Dacă n-ar fi existat uniformele albastre care ne lătrau în obraz, am fi fost în stare să tropăim aşa la infinit – fără trecut, fără viitor; un prezent destul de suportabil: să respiri, să priveşti, să umbli! Aşa a fost la început. Aproape o sărbătoare, o mică fericire. Dar cu timpul – când vreme de câteva luni te bucuri de ceva în mod pasiv – începi să baţi câmpii. Mica fericire nu-ţi mai ajunge – te saturi şi picăturile tulburi ale acestei lumi căreia îi suntem robi cad în paharul tău. Şi atunci soseşte şi ziua când tropăitul în cerc devine o tortură, când te simţi batjocorit sub cerul înalt, iar pe omul dinaintea ta şi pe cel de după tine nu-i mai socoţi fraţi şi tovarăşi de suferinţă, ci nişte cadavre ambulante, aflate aici numai ca să-ţi facă silă şi între care te simţi ca bătut în cuie, o scândură dintr-o îngrăditură fără de sfârşit, o scândură oarecare fără înfăţişare proprie, şi vai! ceilalţi îţi stârnesc mai degrabă greaţa decât altceva. Aşa se întâmplă când vreme de luni de zile te învârteşti în cerc, între ziduri cenuşii, şi uniformele albastre-spălăcite latră monoton la tine. Omul care mergea în faţa mea e mort de mult. Sau a scăpat din vitrina cu monştri a unei tarabe de bâlci, împins de un diavol pus pe glume care îl face să se poarte de parcă ar fi un om ca toţi oamenii – deşi nu încape îndoială că e mort de mult. Da! Căci chelia lui, înconjurată de o cunună încâlcită şi zdrenţuită de smocuri păroase cenuşii-murdare, nu are luciul acela lucios al cheliilor vii, în care soarele şi ploaia se mai pot oglindi tulbure – nu, e o chelie fără luciu, pufoasă şi mată ca postavul. Dacă acest tot din faţa mea, pe care nu îndrăznesc să-l numesc om, dacă această imitaţie de om nu s-ar mişca, ai putea crede că nu-i o chelie, ci o perucă. Şi nu peruca unui savant sau a unui beţiv înrăit – nu, cel mult a unui conţopist sau a unui clovn. Dar ce tenace e peruca asta – numai din răutate refuză să dispară din faţa mea, fiindcă simte că eu, omul-din-spatele-ei, o urăsc. Da, o urăsc. De ce trebuie ca această Perucă – aşa îl voi numi de acum înainte pe omul-din-faţa-mea, e mai simplu – de ce trebuie să păşească în faţa mea şi să trăiască, în timp ce vrăbiile tinere, care n-au învăţat încă să zboare şi n-au nici o vină, se aruncă din jgheabul streşinii şi mor? Urăsc Peruca asta, pentru că e laşă – îngrozitor de laşă! Îmi simte ura, în timp ce tropăie stupid înainte, mereu în cerc, un cerc foarte mic între ziduri cenuşii, iar zidurile sunt şi ele lipsite de inimă, altfel ar dispărea tainic într-o noapte, şi s-ar ridica în jurul palatului unde locuiesc miniştrii noştri. De câtăva vreme mă tot gândesc de ce-or fi închis Peruca – ce faptă putea ea săvârşi – ea, care e prea laşă să se întoarcă spre mine, în timp ce eu o chinuiesc necontenit. Fiindcă o chinuiesc: o calc mereu pe călcâie – cu intenţie, fireşte – şi din gură scot un zgomot greţos de parcă aş scuipa pe spinarea ei bucăţi de plămân tocat. De fiecare dată zvâcneşte rănită. Cu toate astea nu îndrăzneşte să-şi întoarcă faţa spre cel care o chinuieşte – nu, e prea laşă pentru asta. Se răsuceşte numai puţin spre spate, în direcţia mea, cu gâtul ţeapăn, dar nu îndrăzneşte să efectueze jumătatea de rotire necesară pentru ca ochii noştri să se întâlnească. Oare ce-o fi având de ispăşit? Poate că a delapidat sau a furat? Sau poate că într-un acces de aberaţie sexuală a stârnit indignarea publică? Da, cam asta trebuie să fie. Într-o bună zi, un Eros cocoşat a ameţit-o şi a scos-o din laşitatea ei, aruncând-o într-o desfrânare tâmpă – şi iată că acuma tropăie în faţa mea, mulţumită în sine şi speriată că a îndrăznit şi ea o dată ceva. Cred însă că pe ascuns tremură de frică, fiindcă ştie că în spate merg eu, ucigaşul ei! O, mi-ar fi foarte lesne s-o ucid, şi aş putea-o face fără să se observe. Ar fi destul să-i pun o piedică şi s-ar prăbuşi de pe picioroangele ei mult prea ţepene, şi de bună seamă că s-ar lovi găurindu-şi capul – iar pe urmă s-ar goli de aer cu un pfff... nepăsător, ca o cameră de bicicletă. I-ar plesni scăfârlia chiar la mijloc ca o ceară gălbuie şi puţinele picături de cerneală roşie care s-ar prelinge ar da impresia unui trucaj neîndemânatic şi caraghios, ca siropul de zmeură pe bluza de mătase albastră a unui comediant străpuns de pumnal. Aşa se manifesta ura mea faţă de Perucă, un individ căruia nu i-am văzut niciodată faţa, căruia nu i-am auzit niciodată vocea, căruia nu-i cunoşteam decât mirosul mucegăit, stătut, de naftalină. Cu siguranţă că vocea lui – adică a ei, a Perucii – era domoală, obosită, lipsită de orice patimă, tot atât de lipsită de vigoare ca şi degetele lui lăptoase. Cu siguranţă că avea ochi bulbucaţi de viţel şi buza inferioară groasă, lăsată în jos, buză de om care ar mânca tot timpul bomboane. E masca unui chefliu meschin, fără măreţie şi cu tot atâta curaj cât are un negustor de papetărie care stă la tejghea şi-şi petrece adesea o zi întreagă mângâind cu degetele lui de moaşă cei şaptesprezece bănuţi primiţi pe un caiet de dictando. Nu, nici un cuvânt mai mult despre Perucă! O urăsc într-adevăr atât de puternic, încât lesne m-aş putea lăsa târât într-un acces de furie care să dezvăluie tot ce simt. Ajunge. Gata. Niciodată n-am să mai vorbesc de ea, niciodată... dar când unul dintr-ăştia, al cărui nume nu vrei să-l pomeneşti, umblă mereu în faţa ta, cu genunchii îndoiţi şi în ritmul unei melodii de melodramă ieftină, nu mai scapi de el. Te întărâtă tot timpul să te gândeşti la el, să-i simţi prezenţa, să-l urăşti, ca o mâncărime pe pielea spinării, acolo unde nu poţi ajunge cu degetele. Cred că până la urmă o să fiu totuşi nevoit să ucid Peruca. Teamă mi-a însă că mortul o să-mi joace o festă macabră. Cu un râs vulgar o să-şi amintească deodată că pe vremuri a fost clovn şi, dându-se de-a dura în propriul lui sânge, o să răsară drept în faţa mea. Poate puţin cam stingherit că n-a putut să oprească sângele aşa cum alţii reţin urina. O să facă tumbe şi giumbuşlucuri prin manejul închisorii şi o să sară capra pe spinarea gardienilor, până o să-i înnebunească, pentru ca, la urmă, prefăcându-se cuprins de teamă, să sară până sus pe zid. Nici nu ne dăm seama câte s-ar putea întâmpla dacă fiecare şi-ar aminti pe neaşteptate ce este el de fapt. Să nu crezi că ura mea împotriva omului-din-faţă, împotriva Perucii, este lipsită de conţinut şi temei – ei bine, nu, fiindcă se întâmplă uneori să nimereşti într-o situaţie în care ura te copleşeşte şi valurile ei furioase te târăsc atât de departe de propriile tale ţărmuri, încât după aceea abia de mai poţi găsi calea înapoi către tine însuţi – atât de puternic te pustieşte ura. Ştiu că ţi-e greu să mă asculţi şi să simţi la unison cu mine. Dar n-ai decât să nu asculţi, procedează ca atunci când cineva îţi citeşte din Gottfried Keller sau din Dickens. Urmează-mă, să mergem alături în cercul strâmt dintre zidurile nemiloase. Fii lângă mine nu cu gândul – nu, ci trupeşte, fii omul-din-spatele-meu. Şi atunci ai să vezi ce repede vei învăţa să mă urăşti. Fiindcă atunci când ai să orbecăieşti împreună cu noi (spun „noi” deoarece aceasta ni se potriveşte tuturora) în cercul nostru deşălat, vei fi atât de golit de dragoste încât ura te va umple şi se va revărsa înspumată ca şampania. Şi o vei lăsa să spumege, numai ca să scapi de senzaţia asta îngrozitoare de gol. Şi nu cumva să crezi că vei fi în stare de frumoase pilde ale iubirii-faţă-de-aproapele-tău, când burta ţi-e goală şi inima ţi-e goală! Drept urmare, tu, cel care ai învăţat tot ce e bun şi frumos pe lume, ai să te legeni buimac în urma mea şi multe luni de zile ai să depinzi numai de mine, de spinarea mea îngustă, de ceafa mea mult prea moale şi de pantalonul gol care, dacă dăm crezare anatomiei, ar trebui să cuprindă ceva mai mult. Cel mai des va trebui însă să-mi priveşti picioarele. Fiecare om-din-spate priveşte picioarele omului-din-faţă, ritmul pasului său îi este impus, îl preia în chip obligatoriu, chiar dacă acest ritm îi este străin şi incomod. Ei, şi pe urmă o să te cotropească ura ca pe o muiere geloasă, când ai să observi că n-am un fel propriu de a merge. Nu, n-am un fel propriu de a merge. Există într-adevăr oameni care n-au un fel propriu de a merge – au mai multe stiluri care nu se pot împleti într-o melodie unică. Eu sunt unul dintre aceştia. De asta ai să mă urăşti, la fel de absurd şi de explicabil cum urăsc eu care sunt nevoit să detest Peruca numai fiindcă sunt omul-din-spatele ei. Şi tocmai când o să izbuteşti să-ţi potriveşti mersul după pasul meu cam şovăitor şi prost calculat ai să constaţi tresărind că am început deodată să calc foarte sigur şi energic. Abia ai reuşit să sesizezi acest nou fel al meu de a merge, şi iată că mai fac câţiva paşi clătinându-mă distrat şi descurajat. Nu, n-ai să te poţi gândi la mine cu plăcere şi cu prietenie. Trebuie să mă urăşti. Toţi oamenii-din-spate îi urăsc pe oamenii-din-faţă. Poate că totul s-ar schimba dacă oamenii-din-faţă s-ar întoarce o dată către oamenii-din-spate ca să se înţeleagă cu ei. Dar aşa e firea omului-din-spate – el nu-l vede decât pe omul din faţă şi-l urăşte. Dar pe omul-din-spatele său îl ignoră – căci despre partea lui el simte ca omul-din-faţă. Aşa stau lucrurile în cercul nostru dinlăuntrul zidurilor cenuşii – aşa stau lucrurile şi în alte părţi, poate că pretutindeni. Ar fi trebuit, totuşi, să ucid Peruca. Într-o zi m-a înfuriat atât de tare, încât sângele a început să-mi clocotească în vine. Asta s-a întâmplat când am făcut descoperirea. Nu era mare lucru. O descoperire mică de tot. Am amintit că în fiecare dimineaţă, vreme de o jumătate de oră, ne învârteam în jurul unui petic de iarbă de un verde murdar? În mijlocul arenei acestui circ ciudat se îngrămădeau, pălite, firele de iarbă, pălite şi fără înfăţişare proprie, ca şi noi, cei ţintuiţi în îngrăditura cumplită. Căutând ceva viu, ceva colorat, ochiul meu rătăcea la întâmplare şi fără prea mare nădejde peste cele câteva firicele care, simţindu-se privite, se strânseră laolaltă şi-mi făcură semne prietenoase – şi atunci am descoperit printre ele un punct galben, cu totul neînsemnat, o gheişă în miniatură, pe o pajişte mare. Eram atât de înspăimântat de descoperirea mea, încât credeam că toţi trebuie să mi-o fi citit pe faţă, că ochii mei căpătaseră o fixitate arzătoare în contemplarea acelui ceva galben, şi atunci m-am uitat repede şi atent la încălţările omului-din-faţă. Dar aşa cum nu te poţi stăpâni să priveşti mereu o pată de pe nasul celui cu care stai de vorbă, făcându-l astfel să nu se simtă în apele lui, tot aşa ochii mei tânjeau după punctul galben. Când am trecut din nou mai aproape de el, m-am prefăcut cât se poate de nepăsător. Mi-am dat seama că era o floare, o floare galbenă. Era o păpădie – o buruiană mică, galbenă. Se afla cam la o jumătate de metru în stânga drumului nostru, al cercului de-a lungul căruia înălţam în fiecare dimineaţă osanale aerului proaspăt. Hotărât, mi-era frică şi-mi închipuiam că vreuna dintre uniformele albastre urmăreşte, cu ochii bulbucaţi, direcţia privirii mele. Dar deşi câinii noştri de pază aveau o îndelungată obişnuinţă în a sesiza orice manifestare individuală a vreunuia dintre cei ţintuiţi în îngrăditură şi a răspunde cu lătrături furioase – nimeni nu şi-a dat seama de descoperirea mea. Deocamdată, mica păpădie îmi aparţinea numai mie. Dar nu m-am putut bucura cu adevărat de ea decât vreo câteva zile. Trebuia să fie cu totul a mea. De câte ori se sfârşea plimbarea în cerc, mă luptam cu mine însumi să mă pot smulge de lângă ea, şi mi-aş fi dat raţia mea zilnică de pâine (şi asta înseamnă ceva!) s-o pot lua cu mine. Dorinţa de a avea ceva viu în celulă deveni atât de puternică, încât floarea, mica şi sfioasa păpădie, dobândi curând în ochii mei valoarea unui om, a femeii iubite în taină: nu mai puteam trăi fără ea – acolo sus, între zidurile lipsite de viaţă. Şi pe urmă a intervenit întâmplarea cu peruca. Am ticluit totul cu multă viclenie. De fiecare dată când treceam pe lângă floarea mea, deviam pe nesimţite cu câte un pas spre peticul de iarbă. În fiecare dintre noi sălăşluieşte în bună măsură spiritul de turmă, şi pe asta mă bizuiam. Nu m-am înşelat. Omul-din-spatele meu, omul-din-spatele lui, omul-din-spatele acestuia din urmă – şi aşa mai departe – toţi se târau, cu încăpăţânare, ascultători, drept pe urma pasului meu. Aşa am izbutit ca, în patru zile, să deplasez drumul nostru aducându-l atât de aproape de păpădia mea, încât dacă m-aş fi aplecat aş fi putut s-o apuc cu mâna. Ce-i drept, în urma acestei acţiuni, vreo douăzeci dintre firele de iarbă au fost ucise în ţărâna de sub saboţii noştri – dar cine se mai gândeşte la câteva fire de iarbă, atunci când vrea să culeagă o floare! Mă apropiam de împlinirea dorinţei mele. Ca să fac o încercare, am lăsat de câteva ori să-mi cadă ciorapul stâng, aplecându-mă cu nevinovăţie şi supărat să-l trag iarăşi la loc. Nimeni n-a găsit ceva de obiectat. Aşadar, pe mâine! Nu trebuie să râdeţi de mine dacă vă mărturisesc că a doua zi, când am ieşit în curte, inima îmi bătea cu putere, iar mâinile îmi erau umede şi neliniştite. Fiindcă mi se părea cu totul de necrezut că aş putea dobândi, deodată, o iubită în celulă, după luni de singurătate, lipsite de orice mângâiere. Aproape că sfârşisem raţia noastră zilnică de cercuri desfăşurată în bocănitul monoton al saboţilor – la penultima rotire trebuia să se întâmple. Şi tocmai atunci a intervenit Peruca, în chipul cel mai perfid şi mai josnic cu putinţă. Tocmai intrasem în penultimul ocol, uniformele albastre zornăiau pline de importanţă legăturile de chei uriaşe, şi eu mă apropiam de locul faptei, de unde floarea mă întâmpina cu o privire plină de teamă. Cred că în viaţa mea nu mai fusesem atât de emoţionat ca în aceste clipe. Încă douăzeci de paşi. Încă cincisprezece, încă zece, cinci... Şi în clipa aceea se produse catastrofa! Peruca îşi aruncă pe neaşteptate braţele subţiri în aer, de parcă voia să danseze o tarantelă, îşi ridică graţios piciorul drept până în dreptul buricului iar pe piciorul stâng se răsuci către spate. N-am să pot înţelege niciodată cum de a găsit atâta curaj – căci m-a fulgerat triumfătoare cu privirea, de parcă ştia totul, ochii i s-au rostogolit în orbite până ce albul a prins să sticlească – apoi omul se prăbuşi ca o marionetă. Da, lucrurile se lămuriseră acum: înainte vreme trebuie să fi fost clovn, fiindcă toată lumea izbucni în hohote de râs! Pe urmă, însă, porniră să latre uniformele albastre, şi râsul pieri de parcă n-ar fi fost vreodată. Şi unul se apropie de cel căzut şi spuse tot atât de firesc de parcă ar fi spus: plouă – spuse: „E mort!” Trebuie să mai fac o mărturisire – din onestitate faţă de mine însumi. În clipa când omul căruia îi spuneam Peruca m-a privit drept în ochi şi când am simţit că e învins, nu de mine, ci de viaţă – în acea secundă ura mea pieri aşa cum piere un val pe nisipul plajei, şi nu mi-a rămas decât o senzaţie de gol. Se rupsese o scândură din îngrăditură – moartea trecuse pe lângă mine şuierându-mi în urechi – împrejurare în care omul se grăbeşte să devină bun. Iar Perucii nu-i port pică pentru biruinţa pe care a crezut că a dobândit-o asupra mea. În dimineaţa următoare, omul-din-faţa mea era un altul. El m-a făcut să uit numaidecât Peruca. Părea ipocrit ca un teolog, dar cred că iadul îl trimisese anume în concediu ca să împiedice o dată pentru totdeauna să-mi culeg floarea. Avea un fel plin de obrăznicie de a atrage atenţia asupra sa. Toţi îl socoteau un caraghios. Până şi câinii albaştri nu se puteau stăpâni să rânjească omeneşte, şi asta dădea naştere unui spectacol dintre cele mai ciudate. La fiecare pas se afla un gardian – dar feţele stupide ale militarilor de profesie se schimonosiseră, demnitatea lor primitivă se transformase într-o grimasă. Nu voiau să râdă. Doamne fereşte! dar n-aveau încotro. Cunoşti senzaţia aceea binefăcătoare când eşti certat cu cineva şi pe feţele amândurora s-a aşternut masca supărării definitive, şi apoi se întâmplă ceva hazliu care vă sileşte pe amândoi să râdeţi – nu vreţi să râdeţi, Doamne fereşte! dar pe urmă faţa se lăţeşte totuşi şi capătă expresia aceea cunoscută care poate fi desemnată în chipul cel mai nimerit prin cuvintele „zâmbet acru”. Aşa au păţit de data asta câinii albaştri, şi a fost singura pornire omenească pe care am observat-o vreodată la ei. Da, teologul ăsta era o figură. Era destul de isteţ ca să simuleze nebunia – dar nu chiar atât de nebun încât isteţimea lui să sufere de pe urma asta. Eram şaptezeci şi şapte de oameni în manej, şi în jurul nostru lătra o haită de douăsprezece uniforme purtătoare de revolvere. Poate că unii se aflau de douăzeci de ani şi chiar de mai multă vreme în slujba asta de câine lătrător, fiindcă, de-a lungul anilor, tot lătrând la mii de victime, gurile li se alungiseră ca boturile. Dar această asimilare cu lumea animalelor nu le răpise nimic din înfumurare. Fiecare dintre ei putea fi luat aşa cum se afla şi folosit ca o statuie cu inscripţia: „L’État c’est moi”. Teologul (mai târziu am aflat că de fapt era lăcătuş şi a murit într-un accident, în timp ce lucra la nişte reparaţii într-o biserică – Dumnezeu se îndurase de el!) era atât de nebun sau de isteţ, încât le respecta întru totul demnitatea. dar ce zic eu – respecta? Umfla demnitatea uniformelor albastre până la proporţiile unui imens balon, despre dimensiunile căruia nici măcar purtătorii demnităţii nu-şi mai dădeau seama. Şi chiar dacă râdeau de nerozia lui, o anumită mândrie le umfla totuşi burţile, făcând să se întindă hamurile de piele cu care erau încinşi. De câte ori teologul trecea pe lângă vreunul dintre câinii de pază, care îşi exercitau autoritatea stând cu picioarele depărtate şi nu scăpau nici un prilej să se repeadă cu furie la noi, de fiecare dată făcea o plecăciune care părea foarte sinceră şi spunea atât de politicos şi bine intenţionat: „Petrecere frumoasă, domnule gardian!” încât nici un dumnezeu de pe lume n-ar fi putut să-i poarte pică pentru asta, şi cu atât mai puţin orgolioasele uniforme albastre. În acelaşi timp îşi făcea plecăciunea cu atâta bună-cuviinţă, încât aveai de fiecare dată impresia că se fereşte să nu primească o palmă în obraz. Aşadar, diavolul îi dăduse acestui comediant-teolog rolul omului-din-faţa mea, iar nebunia lui radia atât de puternic şi mă copleşea, încât aproape am uitat de noua mea iubită, de mica mea păpădie. Cu greu am izbutit să-i arunc o scurtă privire afectuoasă, fiindcă spaima care mă cuprinsese şi lupta smintită cu proprii mei nervi făcea să-mi ţâşnească sudoarea prin toţi porii. De fiecare dată când teologul îşi făcea plecăciunea şi acel „Petrecere frumoasă, domnule gardian!” îi picura de pe limbă ca mierea – de fiecare dată trebuia să-mi încordez toţi muşchii ca să nu procedez întocmai ca el. Ispita era atât de puternică, încât de multe ori le-am zâmbit prietenos statuilor-gardieni şi abia în ultima clipă am reuşit să mă stăpânesc şi să nu fac o plecăciune sau să scot un cuvânt. Ne roteam zilnic vreo jumătate de oră în curte, timp în care făceam douăzeci de ocoluri, iar douăsprezece uniforme împresurau cercul nostru. Prin urmare, teologul făcea în orice caz două sute patruzeci de plecăciuni pe zi, şi eu trebuia să mă concentrez de două sute patruzeci de ori, străduindu-mă din răsputeri să nu înnebunesc. Ştiam că dacă, totuşi, aş fi făcut-o vreme de trei zile, aş fi căpătat circumstanţe atenuante – dar nu mă simţeam în stare de asemenea faptă. M-am întors în celulă cu totul istovit. Toată noaptea însă am visat că umblu de-a lungul unui şir nesfârşit de uniforme albastre, toate având înfăţişarea lui Bismarck – toată noaptea mi-am cocoşat spinarea în timp ce le uram acestor milioane de bismarci de un albastru-spălăcit: „Petrecere frumoasă, domnule gardian!” A doua zi am reuşit să potrivesc lucrurile aşa fel ca să-mi treacă rândul şi omul-din-faţa mea să fie un altul. Am pierdut un papuc, l-am pescuit cu multă grijă şi mi-am luat şontâc-şontâc locul în îngrăditură. Slavă Domnului! În faţa ochilor mei răsări soarele. Mai bine zis – se întunecă. Noul meu om-din-faţă era atât de neruşinat de înalt, încât deşi măsuram 1,80 m, dispăream cu totul în umbra lui. Aşadar exista totuşi o providenţă – ea trebuia doar puţin ajutată cu papucul. Mâinile şi picioarele lui, inuman de lungi, vâsleau care încotro, fără nici o noimă, şi ciudăţenia cea mare era că reuşea chiar să înainteze, deşi sunt sigur că n-avea o privire de ansamblu asupra picioarelor şi mâinilor. Aproape că-l iubeam – da, mă rugam să nu se prăbuşească deodată mort ca Peruca, sau să înnebunească şi să înceapă a face nişte laşe plecăciuni. Mă rugam să aibă viaţă îndelungată şi mintea să-i rămână întreagă. Mă simţeam atât de ocrotit de umbra lui, că privirile mele începură să îmbrăţişeze mai mult ca de obicei micuţa păpădie, fără să-mi mai fie teamă că mă voi trăda. Îi iertam acestui om-din-faţă trimis din cer până şi vocea îngrozitor de fonfăită, ba chiar mi-am stăpânit pornirea de a-i da tot felul de porecle ca: trâmbiţă, caracatiţă sau preoteasă fanatică. Nu mai vedeam decât floarea, iar omului-din-faţă îi îngăduiam să fie cât de înalt şi cât de stupid dorea! Era o zi ca toate celelalte. Se deosebea de ele numai prin aceea că pulsul deţinutului din celula 432 a prins, spre sfârşitul jumătăţii de oră, să bată nebuneşte şi ochii lui au căpătat o expresie de prefăcută nevinovăţie şi de nesiguranţă prost ascunsă. Am intrat în penultimul ocol – legăturile de chei se însufleţiră iar şi în îngrăditura moţăia în razele zgârcite de soare ca în spatele unor gratii veşnice. Dar ce-a fost asta? Una dintre scândurile îngrăditurii nu moţăia! Era cât se poate de trează şi de emoţie îşi schimba mersul la fiecare câţiva metri. Oare nimeni n-a observat acest fapt? Nu. Şi scândura 432 se aplecă pe neaşteptate, îşi făcu de lucru la ciorapul care-i alunecase, şi – cu iuţeala fulgerului – îşi repezi mâna spre o floricică speriată, o rupse, şi iată că şaptezeci şi şapte de scânduri ţintuite într-o îngrăditură bocăneau iarăşi, cu obişnuita indiferenţă, în ultimul ocol. Nu e deloc caraghios: un tânăr blazat şi plin de căinţă, din era plăcilor de gramofon şi a cercetării spaţiului cosmic, stă în celula 432 a unei închisori, sub ferestruica tăiată în partea de sus a peretelui şi, în fâşia îngustă de lumină, ţine în mâinile lui stinghere o floare mică şi galbenă – o păpădie cu totul obişnuită. Şi pe urmă, omul acesta, care fusese obişnuit să simtă mirosurile de praf de puşcă, parfum şi benzină, de gin şi ruj de buze, ridică păpădia spre nările lui flămânde, care vreme de multe luni n-au mirosit decât lemnul patului, praful şi sudoarea spaimei – şi suge cu lăcomie însăşi esenţa micului fagure galben, umplându-şi fiinţa care nu mai constă decât în nări. Atunci în sufletul lui se deschide ceva şi se revarsă ca lumina în încăperea cea îngustă, ceva despre care nici nu ştiuse până acum că ar exista: o duioşie, o nevoie de ocrotire şi căldură fără seamăn îl apropie de floare şi-i umple întreaga fiinţă. Spaţiul din jur îi devine de neîndurat şi închide ochii şi gândeşte cu mirare: „Miroşi a pământ. A soare, a apă de mare şi a miere, iubita mea vie!” Îi simte răceala sfioasă, aşa cum simţise demult vocea tatălui său, de care adesea nu ascultase şi care, mută acum, îi aduce atâta mângâiere – o simte aşa cum ar fi simţit umărul lucios al unei femei oacheşe. O ridică până la cana cu apă, cu multă grijă, aşa cum ridici o femeie iubită, puse înăuntru mica făptură vlăguită, şi pe urmă îi trebuiră mai multe minute ca să se aşeze cu faţa aproape de floarea lui – atât de încet se mişca. Era atât de descătuşat şi de fericit, încât lepăda şi îndepărta de el tot ce-l împovăra: captivitatea, singurătatea, foamea de dragoste, neajutorarea celor douăzeci şi doi de ani ai săi, ziua de astăzi şi cele ce vor veni, universul şi creştinismul – da, şi asta! Era un băştinaş din insula Bali, cu pielea oacheşă, un „sălbatic” dintr-un popor „sălbatic”, pe care oceanul, şi fulgerul, şi copacul îl înspăimântau şi el le diviniza. Pe care nuca de cocos, peştele afumat şi pasărea colibri îl umpleau de uimire şi el le adora, le mânca şi nu le înţelegea. Atât de descătuşat era, şi niciodată nu mai simţise o asemenea înclinare către bunătate ca atunci când îi şoptise florii „... să fiu ca tine...” Toată noaptea mâinile lui fericite s-au strâns în jurul metalului atât de bine cunoscut al cănii de apă, şi simţea în somn cum aruncau pământ peste el, pământ negru, bun, şi cum se obişnuia cu pământul şi devenea asemenea lui – şi cum ţâşneau din el flori: dediţei, piciorul cocoşului şi păpădii – stele mici, neînsemnate. Text postat de alex porc Date despre autor Data nasterii: 20-mai-1921 Locul nasterii: Hamburg/Germania Wolfgang Borchert s-a născut la 20 mai 1921 la Hamburg. Tatăl său, un om retras şi plin de sensibilitate, era învăţător la şcoala elementară din Hamburg-Eppendorf, iar mama scriitorului, Hertha Salchow, provenită din mediul rustic, aducea cu ea, în vâltoarea vieţii din marele port german, poezia nostalgică a lumii de care se despărţise. Rezervat şi tolerant, Fritz Borchert îşi educă fiul într-un spirit liberal, neîncercând să-i imprime nici un fel de convingeri religioase. Petrecându-şi copilăria în mijlocul fiilor de marinari, căpitani de vase şi negustori, Wolfgang Borchert, natură veselă prin excelenţă, rămâne totuşi în timpul anilor de şcoală un izolat, un tânăr ciudat şi excentric care nu arăta un interes deosebit pentru studiu. Nonconformismul adolescentin al lui Borchert începe să devină din ce în ce mai manifest. Ţinuta vestimentară frapantă, preferinţa pentru anumite spectacole de teatru şi opere expresioniste, afişarea dorinţei de realizare a unei libertăţi necondiţionate, toate acestea definesc fizionomia spirituală a tânărului care, terminându-şi studiile liceale în 1937, căuta cu o anumită febrilitate drumul spre care să se îndrepte. Dorinţa lui de a deveni actor nu are şanse imediate de realizare. O asemenea profesiune nu părea să se bucure de o înaltă apreciere în ochii părinţilor. Totuşi, ia pe ascuns lecţii de actorie şi step. În această perioadă, Wolfgang Borchert, tânărul naiv şi romantic care începuse să scrie versuri, face prima cunoştinţă cu Gestapo-ul. Îşi petrece o noapte în beciurile poliţiei, fără să ştie exact de ce. În 1940 reuşeşte la un concurs pentru teatru de cameră şi este angajat într-o echipă destinată satelor. La sfârşitul anului 1941 este trimis pe front. O împuşcătură într-un deget duce scrupuloasele autorităţi militare la bănuiala unei încercări de automutilare. La 20 de ani este în pragul condamnării la moarte. Trei luni aşteaptă într-o cumplită tensiune nervoasă împlinirea unei asemenea sentinţe sau achitarea. Achitat, îşi mai petrece 6 săptămâni în odioasa închisoare de la Nürnberg din cauza unor scrisori în care îşi exprima dispreţul faţă de „porcii de SS-işti”. Impresiile sale sunt magistral redate în „Păpădia”. În octombrie 1942 este trimis pentru o scurtă perioadă într-o garnizoană din Saalfeld. Cu sănătatea zdruncinată, câteva săptămâni mai târziu este trimis din nou pe front. Din nefericire, în momentul în care fusese declarat incapabil pentru armată, are ideea de a parodia în cazarma de la Jena un discurs al lui Goebbels şi este trimis la începutul anului 1944 în închisoarea de la Moabit. În septembrie 1944 pedeapsa cu închisoarea este convertită într-o nouă trimitere pe front. Luat prizonier de către francezi izbuteşte să evadeze în timpul transportului şi, cu mari greutăţi şi grav bolnav, reuşeşte să ajungă acasă, la Hamburg. Îşi reîncepe activitatea actoricească, dar în toamna lui 1945 îşi reîncepe odiseea internărilor în spitale reci şi neprietenoase, iar la 20 noiembrie 1947 murea într-un spital din Basel, istovit de o îndelungată suferinţă. Piesa sa de teatru „Afară, în faţa uşii”, radiodifuzată din Hamburg la 13 februarie 1947 s-a întâlnit cu premiera la o zi după moartea autorului. Moartea prematură a lui Wolfgang Borchert a retezat un talent excepţional în plină dezvoltare. Mesajul său a fost receptat de cunoscutul Grup 47, cât şi de alţi scriitori din diferite ţări, constituind şi astăzi un impresionant memento.                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE