PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
pe culmile disperarii (3) de  emil cioran   ETERNITATE SI MORALA Pîna astazi, înca nimeni n-a putut spune ce e bine si ce e rau. Si e sigur ca în viitor va fi tot asa. Faptul impresionant nu consista în aceasta relativitate, ci în imposibilitatea de a te dispensa de întrebuintarea acestor expresii. Nu stiu ce e bine si ce e rau, dar calific actiunile în bune si rele. Daca m-ar întreba cineva de ce numesc o actiune buna si alta rea, nu i-as putea raspunde. Este un proces instinctiv, care ma face sa apreciez sub prisma criteriilor morale; cînd ma gîndesc ulterior la acea apreciere, nu-i mai gasesc nici o justificare. Morala a devenit atît de complexa si de contradictorie deoarece valorile ei nu se mai constituie în ordinea vietii, ci s-au cristalizat într-o regiune transcendenta ei, pastrînd slabe legaturi cu tendintele irationale si vitale. Cum sa întemeiezi o morala? Mi-e atît de scîrba de acest cuvînt, «bine», este atît de fad si de inexpresiv! Morala spune: lucrati pentru triumful binelui! Dar cum? Prin împlinirea datoriei, prin respect, prin sacrificiu, modestie etc. Toate acestea îmi par simple vorbe, deoarece ele nu cuprind numai un vag formal, dar mai cu seama un vag în determinarile concrete de continuturi. Caci în fata faptului imediat toate principiile morale sînt atît de nule, încît te întrebi de ce n-ar fi mai acceptabila o viata fara criterii. As iubi o lume în care n-ar exista nici un criteriu, nici o forma si nici un principiu, o lume a absolutei indeterminari. Caci în lumea noastra toate criteriile, formele si principiile sînt atît de fade, încît semiprezenta lor este mai exasperanta decît cel mai groaznic absolutism normativ. Îmi închipui o lume de fantezie si vis, crescuta în lumini portocalii, si unde nu s-ar mai vorbi de bine si de rau, unde întreaga aceasta discutie în jurul valabilitatii normelor n-ar mai avea nici un sens. Si apoi, din moment ce realitatea este irationala în esenta sa, ce rost mai are sa cauti norme ca sa delimitezi binele de rau, ce rost are sa mai distingi ceva? Morala nu poate fi salvata, iar acei care sustin ca în fata eternitatii ea totusi poate fi salvata se însala enorm. Ce spun acestia? În lume triumfa temporar placerea, satisfactiile minore, pacatul etc., dar în fata eternitatii ramîne numai fapta buna, numai realizarea morala. Ce s-a ales din placerile acestei lumi? Neantul! Singura care triumfa este virtutea. Dupa toate mizeriile acestei lumi, apare triumful final al binelui si biruinta definitiva a virtutii. Decît, acestia n-au remarcat ca daca eternitatea înghite, anulîndu-le, toate placerile si satisfactiile superficiale, ea nu înghite mai putin tot ceea ce se numeste virtute, fapta buna, actiune morala. Eternitatea nu duce nici la triumful binelui si nici la triumful raului, ci anuleaza totul. Condamnarea epicureismului în numele eternitatii este un nonsens. Cu cît voi ramîne eu mai mult prin faptul ca sufar, decît altul prin faptul ca petrece? Obiectiv, ce semnificatie poate avea faptul ca unul se crispeaza în agonie, iar altul se destinde cu o femeie? Atît suferinta cît si placerea se consuma subiectiv în indivizii respectivi. Ori suferi, ori nu suferi, tot vei fi înghitit etern si iremediabil în neant. Nu se poate absolut deloc vorbi de un acces obiectiv al eternitatii, ci numai de o traire subiectiva a acestei eternitati, care nu se poate realiza decît prin discontinuitati în vietuirea timpului. Nimic din ceea ce creeaza omul nu poate atinge un triumf final, o victorie definitiva. De ce sa ne încîntam cu iluziile morale, cînd am putea gasi iluzii si mai frumoase? Toti acei care vorbesc de salvarea morala în fata eternitatii se gîndesc la ecoul indefinit în timp al actiunii morale, la rezonanta nelimitata si la perpetuarea ei durabila. Aceasta nu e deloc adevarat, deoarece oamenii asa-zisi virtuosi, care nu sînt în fond decît niste fricosi, dispar mai repede din constiinta lumii decît aceia care s-au epuizat în placeri. Dar chiar daca ar fi contrariul, ce înseamna supravietuirea cu cîteva zeci de ani? Nimic. Orice placere nesatisfacuta este o ocazie pierduta pentru viata. Nu voi veni, în numele suferintei, sa opresc lumea de la placeri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecintele placerilor. Dar consecintele durerii nu sînt si mai mari? Numai un om mediocru poate dori sa moara la batrînete. Deci suferiti, beti, sorbiti cupa placerii pîna la urma, plîngeti sau rîdeti, scoateti strigate de disperare sau de bucurie, cîntati de iubire sau de moarte, caci si asa nimic nu se alege de tot! Întreaga morala n-ar vrea sa faca din aceasta viata decît o suma de ocazii pierdute. MOMENT SI ETERNITATE Eternitatea nu e inteligibila decît daca e privita ca experienta, în functie de o traire subiectiva. Conceptul obiectiv al eternitatii n-are nici un sens pentru individ, deoarece finitatea lui temporala elimina posibilitatea de a trai o infinitate temporala, o vesnicie, ca durata infinita, ca proces nelimitat în timp. Experienta eternitatii depinde de intensitatea trairii subiective, iar nu de obiectivitatea substantiala sau de o durata continua. Intrarea în eternitate nu se poate realiza decît într-o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continua a clipelor una la alta. Este necesara o lupta dramatica si intensa cu timpul, pentru ca, odata depasit mirajul succesiunii momentelor, sa mai ramîna numai trairea exasperata a clipei, care sa te avînte de-a dreptul în vesnicie. În ce fel vietuirea absoluta în moment permite un acces al eternitatii? Simtul pentru devenire, pentru timp rezulta dintr-un sentiment al insuficientei clipelor, al relativitatii si conditionarilor lor. Acei care au o constiinta intensa a temporalitatii traiesc fiecare moment cu gîndul la cel urmator, la succesiune si la transformare. Decît, eternitatea nu e accesibila decît în eliminarea raportarilor, prin vietuirea clipei în mod absolut. În orice experienta a eternitatii este un salt si o transfigurare, deoarece se pretinde o astfel de încordare prealabila pentru a ajunge la împacarea senina din contemplatia eternitatii, încît putini sînt capabili de ea. Contemplatia aceasta nu este importanta prin cît dureaza, ci prin intensitatea ei. Revenirea la trairile obisnuite nu diminueaza nimic din fecunditatea acestei experiente intense. Ceea ce importa este frecventa acestei contemplatii. Numai prin experiente frecvente se poate ajunge la betia eternitatii, la starea de încîntare pura, în care transfigurarile se îmbraca în aureole sublime si imateriale, în care voluptatile au ceva suprapamîntesc, de o transcendenta luminoasa si fermecatoare. Izolarea momentului din succesiune îi atribuie acestuia un caracter absolut; nu în mod obiectiv, ci subiectiv. Un absolut pentru simtirea noastra, dar caruia nu i se poate atribui un element de irealitate si fantezie. Caci, din perspectiva eternitatii, timpul cu toata multiplicitatea lui de clipe individuale este, daca nu ireal, destul de irelevant pentru realitatile esentiale. În eternitate traiesti fara sa regreti si fara sa astepti ceva. Nu este, în structura momentului trait ca atare, o scoatere din relativitatea gustului si a categoriilor, o depasire a imanentei în care ne cuprinde temporalitatea vietii? Trairea imanenta în viata este imposibila fara trairea simultana în timp, deoarece viata ca activitate dinamica si progresiva are temporalitatea ca un atribut constitutiv. Caracterul dramatic al vietii este inconceptibil fara elementul temporal. Cu cît viata este mai intensa, cu atît timpul este mai esential si mai revelator. Si apoi, viata prezinta o multiplicitate de directiuni, de avînturi intentionale, care nu se pot desfasura decît în timp. Cînd vorbesti de viata spui clipe, iar cînd vorbesti de eternitate, clipa. Nu este un minus de viata în experienta eternitatii, în aceasta înfrîngere a timpului, în aceasta transcendere a momentelor? Este, în aceasta transfigurare, mai repede o deviere a vietii în alt plan, unde antinomismul si dialectica tendintelor vitale se purifica la mari înaltimi. Acei care au nativ în ei tendintele de contemplatie a eternitatii, cum sînt acei care se dezvolta în culturile orientale, nu cunosc lupta dramatica de transcendere a timpului si nici eforturile de interiorizare, asa cum le depunem noi, care sîntem infectati pîna în radacini de temporalitate. Dar si contemplatia eternitatii este pentru noi un prilej de viziuni cuceritoare si de încîntari stranii. Pentru cine are constiinta eternitatii totul e permis, fiindca pentru el dispar toate diferentierile într-o viziune de o monumentala seninatate, izvorîta ca dupa o mare renuntare. Eternitatea nu poate fi iubita cu pasiunea cu care iubesti o femeie, sau cu care-ti iubesti destinul tau sau disperarea ta proprie. Este însa în tendinta spre regiunile eternitatii o atractie ce seamana cu un zbor înspre un cer senin de vara, sau cu avîntarea înspre discretia unei lumini stelare. Azurul si lumina de stele sînt simboluri pentru aceasta eternitate, în care nu mai doresti si nu mai regreti nimic. ISTORIE SI ETERNITATE Nu înteleg ce rost mai are sa traiesc în istorie, sa am idealurile epocii, sa ma preocupe gîndul culturii sau problemele sociale. Sînt plictisit de cultura si de istorie; mi-e aproape imposibil sa mai particip la framîntarile lumii istorice, la idealuri si aspiratii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depasit. Si nu poti depasi istoria decît atunci cînd trecutul, prezentul si viitorul nu mai au pentru tine nici o importanta, cînd ti-e indiferent cînd si unde traiesti. Cu cît sînt mai avantajat daca traiesc astazi, decît daca as fi trait în Egiptul de acum patru mii de ani? Sîntem niste imbecili atunci cînd deplîngem soarta unora care au trait în epoci care nu ne convin noua, care n-au cunoscut crestinismul sau descoperirile si inventiile stiintei moderne. Daca timpul n-ar fi ireversibil, n-as regreta deloc sa traiesc în orice epoca a istoriei, fiindca nici una nu e mai buna decît cealalta. Neexistînd o ierarhie a atitudinilor si conceptiilor de viata, toti au dreptate si nici unul. Epocile istorice reprezinta forme închise de viata, care traiesc cu convingerea în valabilitatea lor definitiva, pentru ca dinamismul si dialectica vietii istorice sa ajunga la alte forme, insuficiente si limitate, si ele, ca tot ce traieste sub soare. Întreaga istorie îmi pare atît de nula, încît ma mir cum de exista oameni care toata viata se ocupa numai cu trecutul. Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credintele oamenilor sau zvîrcolirile cîtorva indivizi sifilitici? Vor fi mari creatiile oamenilor, dar pe mine nu ma intereseaza. Nu gasesc eu o împacare mai mare în contemplatia eternitatii? Nu A NU MAI FI OM Tot mai mult ma conving ca omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit sa-si gaseasca o modalitate proprie de viata, asa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma asa-zisei lui libertati, sufera mai mult decît dupa cel mai mare prizonierat posibil în existenta naturala. Si atunci nu ma mir de ce omul ajunge uneori sa invidieze o floare sau o alta planta. A voi sa traiesti ca o planta, sa cresti înradacinat, înflorind si uscîndu-te sub soare, în cea mai deplina inconstienta, a dori sa fii o parte intima din fecunditatea pamîntului, o expresie anonima a cursului vietii este a fi disperat de rosturile si sensul omenirii. Si de ce sa nu schimb cu o floare? Cunosc ce înseamna a fi om, a avea idealuri si a trai în istorie. Ce mai pot astepta de la asemenea realitati? Este desigur mare lucru a fi om; încerci una dintre cele mai serioase tragedii, o drama aproape monumentala, caci a fi om înseamna a vietui într-o ordine de existenta cu totul noua, mai complicata si mai dramatica decît cea naturala. Din ce scobori de la om înspre natura neanimata, intensitatea fenomenului dramatic scade treptat, pîna la a deveni nula. Omul tinde tot mai mult sa ia monopolul dramei si al suferintei din lume. De aceea mîntuirea este pentru el o problema atît de arzatoare si de insolubila. Nu pot avea mîndria ca sînt om, fiindca am trait acest fenomen pîna în radacini. Numai aceia care n-au vietuit cu mare intensitate acest fenomen se mai pot mîndri ca sînt oameni, deoarece ei tind sa devina. Astfel, încîntarea lor este fireasca. Între oameni exista unii care n-au depasit cu mult forma de existenta animala sau de planta. Este natural ca ei sa doreasca si sa admire fenomenul om. Dar acei care cunosc ce înseamna a fi om cauta sa devina orice, numai om nu. Daca ar fi posibil, m-as transforma în fiecare zi într-o forma particulara de viata animala si de planta. Sa fiu succesiv toate formele de flori, sa fiu buruiana, ghimpe, trandafir, sa fiu arbore de ecuator, cu crengi întortocheate, planta de mare, batuta de valuri, sau de munte, în prada vînturilor; sa fiu pasare cu glas melodios sau pasare croncanitoare si de prada, calatoare sau sedentara, sa fiu bestie de padure sau animal domestic. Toate speciile sa le traiesc cu o frenezie salbatica si inconstienta, sa parcurg seria întreaga a naturii, sa-mi schimb forma cu usurinta unei gratii naive, fara teatru, întocmai ca într-un proces natural. Cum as umbla prin cuiburi, prin grote, prin singuratati de munte si de mare, prin dealuri sau prin cîmpii! Numai aceasta aventura cosmica, traita în interiorul substantial al vietii, în intimitatea ei organica, urmînd arabescul formelor vitale si pitorescul naiv al plantelor, mi-ar mai putea destepta gustul sa redevin om. Caci daca diferenta dintre om si animal rezida în faptul ca animalul nu poate fi decît animal, pe cînd omul poate fi ne-om, adica altceva decît el însusi, - atunci eu sînt un ne-om. MAGIE SI FATALITATE Îmi vine greu sa-mi închipui bucuria oamenilor cu sensibilitate magica, a acestor oameni care simt ca pot totul, carora nici o rezistenta nu le pare prea mare si nici un obstacol insurmontabil. Magia presupune o astfel de comuniune cu viata, încît orice manifestare subiectiva este o expresie a pulsatiei totale a vietii. Este în ea toata plenitudinea integrarii în fluxul vietii, toata exuberanta activarii în sensul si directia imanenta a acestei vieti. Sensibilitatea magica nu poate duce decît la bucurie, deoarece pentru ea nu exista iremediabilul, ireductibilul si fatalul, ca elemente din structura interioara a existentei. A simti ca poti totul, ca absolutul e în mîna ta, ca exuberanta ta este exuberanta acestei lumi, ca ritmul universal palpita în tine frenetic si intens, ca tu esti lumea, ca existenta nu e conceptibila decît în masura în care trece prin tine, a gasi sensul lumii, actualizat în fiecare moment în expresia cea mai deplina, este desigur a realiza o forma de bucurie greu de banuit si care este un monopol al celor dotati cu sensibilitate magica. Pentru magie nu exista boli, sau, daca exista, viziunea magica le concepe în asa masura remediabile, încît caracterul lor de ireductibilitate dispare. Optimismul magic vede totul sub raporturi de echivalenta, de aceea, pentru el, orice încercare de individualizare a bolii si de aplicare a unui tratament specific este iluzorie. Magia contesta si neaga tot ceea ce e negativitate în viata, tot ceea ce e esenta demonica în dialectica vietii. A avea sensibilitate magica înseamna a nu pricepe nimic din marile realitati dureroase, nimic din ceea ce viata prezinta ca iremediabil si fatal, ca mizerie, destin si moarte. Iluziile magiei neaga ireparabilul din lume, neaga moartea ca realitate fatala si universala. Subiectiv, acest fenomen este plin de importanta, deoarece el creeaza o stare de beatitudine si de exaltare euforica omului. Caci el traieste ca si cum n-ar muri niciodata. Or, toata problema mortii, în fata omului, se reduce la constiinta subiectiva a mortii. Pentru cine n-are aceasta constiinta, faptul ca va intra prin moarte în neant n-are nici o importanta. A-ti da seama permanent de moarte este a realiza paroxismul constiintei. În magie, constiinta n-a cîstigat acea autonomie de viata care îi da caracterul unei forte centrifugale, ci pastreaza înca un caracter vital. Sînt infinit mai complicati aceia care au constiinta fatalitatii, pentru care exista în lume irezolvabilul, ireparabilul si iremediabilul, acei care simt ca uneori efortul e nul, iar regretul imposibil, care înteleg ca fatalitatea constituie un aspect al acestei lumi, un aspect esential. Caci toate realitatile esentiale se desfasoara sub semnul fatalitatii, care se bazeaza pe incapacitatea vietii de a-si depasi conditiile si limitele ei imanente. Magia realizeaza ceva efectiv în lucrurile de nimic, în aspectele usoare carora le lipseste esentialul si monumentalul, dar este nula în fata realitatilor de ordin metafizic, unde se cere de cele mai multe ori tacere, de care este incapabila sensibilitatea magica. A trai cu constiinta puternica a fatalitatii, a imposibilitatii si incapacitatii în fata marilor probleme, pe care nu le poti pune fara sa fi angajat dramatic în existenta, este a vietui subiectiv semnul de întrebare care domina peste aceasta lume si a carui ondulatie interogativa este ca un simbol al infinitului necunostibil si inaccesibil. Spuneti ca disperarea si agonia sînt valabile numai ca preliminarii, ca idealul este depasirea lor, ca vietuirea îndelungata în ele duce la automatizare? Vorbiti de drumul bucuriei ca de singurul salvator, iar pe celelalte le dispretuiti? Numiti vietuirea în momente agonice o stare de egoism si gasiti generozitate numai în bucurie? Ne propuneti bucuria: dar cum s-o primim din afara? Caci daca ea nu creste din noi, nu izvoraste din rezervele si ritmul nostru interior, orice interventie exterioara este sterila. Este atît de usor sa recomanzi bucuria celor ce nu se pot bucura! Si cum sa te poti bucura, cînd esti chinuit în fiecare moment de obsesia nebuniei! Îsi dau seama aceia care recomanda bucuria cu o facilitate excesiva ce înseamna a te teme de înnebunirea apropiata, ce înseamna a fi torturat în fiecare clipa de presentimentul unei groaznice nebunii? Cum sa te bucuri atunci cînd simti ca vei înnebuni? Si apoi, se adauga constiinta mortii, mai persistenta si mai sigura decît cea a nebuniei. Ce rost are sa-i vorbesti de bucurie unui om care se afla într-o imposibilitate organica de a se bucura? Bucuria va fi o stare paradiziaca, dar ea nu poate fi cîstigata decît printr-o evolutie fireasca, printr-un proces natural. S-ar putea foarte bine ca la un moment dat sa sfîrsim cu dramatismul momentelor agonice si sa intram într-o regiune de seninatate paradiziaca si de bucurie calma. Oare pentru mine portile paradisului sa fie închise pentru totdeauna? Pîna acum n-am putut gasi cheia fericirii, pentru a le deschide. Si cum nu ne putem bucura, ne mai ramîne doar drumul tuturor suferintelor, al unei exaltari nebune si nelimitate. Sa ducem vietuirea momentelor agonice pîna la ultima expresie, sa traim drama noastra launtrica la paroxism, în mod absolut. Nu ne mai ramîne decît suprema tensiune, dupa care se va mai vedea doar o dîra de fum… Caci focul din noi va arde totul. Bucuria nu trebuie justificata, deoarece ea este o stare atît de pura si de generoasa, încît orice elogiu este inutil. Justificarea ei este inutila chiar si în fata deznadajduitilor, întrucît acestia sau sînt organic deznadajduiti si atunci bucuria este o imposibilitate, sau nu sînt organic si atunci bucuria le ofera destule seductii pentru a face inutila orice justificare. Este de o mie de ori mai multa complexitate într-o disperare absoluta, decît într-o bucurie absoluta. Poate din acest motiv portile paradisului sînt prea înguste pentru acei care si-au pierdut speranta… Nu este absolut nimeni care în fondul sufletului sa nu aiba un regret - oricît de palid si de indecis - dupa durerea si boala de care a scapat. Acei care sufera intens si îndelungat, desi doresc sa se refaca, nu se poate sa nu se gîndeasca la o pierdere fatala prin însanatosirea lor probabila. Atunci cînd durerea face parte din fiinta ta, eventuala depasire a ei este imposibil sa nu echivaleze cu o pierdere, precum este imposibil sa nu provoace un regret. Ceea ce am mai bun în mine datoresc suferintei; dar si ceea ce am pierdut din viata nu mai putin ei se datoreste. Din acest motiv, suferinta nu poate fi nici blestemata, dar nici iubita. Pastrez fata de ea un sentiment particular, greu de definit, ciudat si insesizabil, de un farmec analog luminii crepusculare. Beatitudinea în suferinta este o simpla iluzie, caci placerea artificiala din suferinta rezulta din necesitatea de a gasi o împacare cu fatalitatea durerii, pentru a nu te distruge total prin ea. Ultimele rezerve de viata mocnesc în aceasta beatitudine iluzorie. Singurul asentiment dat suferintei este acela pe care-l exprima regretul eventualei vindecari. Dar regretul acesta este atît de impalpabil si de difuz, încît nu se poate cristaliza în constiinta nimanui. Toate durerile care se sting aduc cu ele un sentiment de tulburare, ca si cum intrarea într-un ritm echilibrat ti-ar închide calea pentru regiuni torturante si încîntatoare în acelasi timp, si de care nu te poti desparti fara sa întorci ochii înapoi. Desi suferinta nu ti-a revelat frumusetea, ce lumini îti mai pot fura privirea? Nu oare pentru ca luminile acestea tremura ca si cum s-ar stinge? Te mai atrage presimtirea noptii din suferinta? Poti nega un sens vietii din atîtea puncte de vedere, încît o enumerare a lor devine inutila. Disperarea, infinitul, moartea sînt numai cele mai evidente. Exista însa atîtea determinante intime care te pot duce la o negatie totala a sensului vietii! Caci în ce priveste atitudinea în fata vietii nu mai exista adevar sau neadevar, ci numai reactiunea spontana a intimitatii fiintei noastre. Subiectivism? Dar putin îmi pasa ca altii cred altcumva. Si apoi, o experienta subiectiva adînca te ridica în planul universalitatii, întocmai cum momentul te ridica în acela al eternitatii. A ti se reprosa ca disperarea e un fenomen cu totul personal si irelevant pentru altii este tot atît de absurd ca si atunci cînd ti s-ar spune ca, murind, se petrece în tine un fenomen pur individual si care, ca atare, nu angajeaza pe nimeni. Oamenii pretuiesc atît de putin singuratatea! Cum se petrece ceva în singuratate, se grabesc sa-i decreteze sterilitatea. Ei atribuie o valoare exclusiva produselor sociale, fiindca au iluzia ca au colaborat cu totii. Toti vor sa faca, sa realizeze ceva efectiv, sa supravietuiasca prin realizarile lor. Ca si cum de acestea nu s-ar alege praful! Si ce s-ar putea alege altceva? Ce se poate alege altceva decît nimicul? Sînt nemultumit de orice. Chiar daca as fi ales Dumnezeul acestei lumi, mi-as da imediat demisia, iar daca lumea întreaga s-ar rezuma la mine, daca lumea întreaga as fi eu, m-as risipi în bucati pîna la disparitie… Cum de pot avea momente cînd am impresia ca înteleg totul?! ENTUZIASMUL CA FORMA A IUBIRII Sînt oameni în care viata se realizeaza în forme de o puritate si de o limpezire greu de imaginat pentru acela ce traieste prins în contradictii dureroase si în avînturi haotice. A fi prins în lupte interioare, a te consuma într-un dramatism intim si a trai destinul tau sub semnul iremediabilului este a vietui în regiuni în care orice limpezire sau puritate devin iluzorii. Aceia în care viata se desfasoara într-o crestere fara obstacol, care traiesc într-un ritm lipsit de dramatism, ating o stare de multumire si încîntare, unde aspectele lumii sînt pline de farmec si de lumina. Si nu este entuziasmul o astfel de stare ce îmbraca aspectele lumii într-o stralucire plina de seductii si de bucurii? A descrie entuziasmul înseamna a remarca o forma cu totul particulara de iubire, înseamna a individualiza un mod de abandonare a omului în lume. Iubirea are atîtea fete, atîtea devieri si atîtea forme, încît este destul de greu sa gasesti un sîmbure central sau o forma tipica a iubirii. Este o problema esentiala a oricarei erotici de a arata care este manifestarea originara a iubirii, cum se realizeaza ea primordial. Vorbind de iubirea dintre sexe, de iubirea pentru Divinitate, de iubirea pentru natura sau arta, vorbim de entuziasm ca o forma de iubire etc. Care este, dintre aceste manifestari, cea mai organica, primordiala si structurala? Trebuie sa existe una, fata de care celelalte sa se mentina într-o dependenta, daca nu chiar derivare. Nu pot concepe multiplicitatea formelor erotice fara iradierea, fara fosforescenta si caldura centrala a uneia singure, care, întocmai ca un soare, împrastie razele sale indiferent de natura obiectelor sau de aspectul formelor. Teologii sustin ca forma primordiala de iubire este iubirea lui Dumnezeu. Toate celelalte manifestari n-ar fi decît reflexe palide ale acestei iubiri fundamentale. Unii panteisti cu tendinte estetizante sustin ca natura, iar unii esteti puri, arta. Pentru altii, bazati pe biologie, sexualitatea pura, fara afectivitate, sau pentru unii metafizicieni, sentimentul identitatii universale. Decît, nici unii dintre acestia nu vor putea dovedi ca aceasta forma este absolut constitutiva omului, deoarece în decursul vietii istorice a oscilat si variat în asa masura, încît nimeni astazi nu poate determina caracterul ei precis. Cred ca forma cea mai esentiala a iubirii este iubirea dintre barbat si femeie, care este nu numai sexualitate, ci implica un complex întreg de stari afective, a caror fecunditate este destul de sesizabila. Ma întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natura, pentru arta? Toate acestea sînt realitati prea abstracte pentru a putea fi iubite cu intensitate. Iubirea este cu atît mai intensa cu cît este legata cu ceva individual, concret si unic. Iubesti o femeie pentru ceea ce o diferentiaza în lume, pentru unicitatea ei. Nimic în lume nu o poate înlocui în momentele cînd iubirea este puternica. Toate celelalte forme de iubire participa la aceasta iubire centrala, desi tendinta lor este sa devina autonome. Astfel, entuziasmul e privit ca perfect autonom de sfera Erosului, cînd în realitate radacinile lui se adîncesc în substanta cea mai intima a iubirii, dînd nastere însa la o forma cu tendinte de emancipare din sfera eroticului. Este, în natura interna a oricarui om entuziast, o receptivitate cosmica, universala, o capacitate de a primi totul, de a se orienta, în orice directie, dintr-un impuls si un exces interior, de a nu pierde nimic si de a participa la orice actiune cu o vitalitate debordanta, ce se risipeste pentru voluptatea realizarii si pasiunea faptului, pentru gustul dezinteresat al framîntarii si pentru cultul dinamic al eficientei. Pentru omul entuziast nu exista criterii, perspective si calcul, ci numai abandonare, framîntare si daruire. Bucuria îndeplinirii si extazul efectivului sînt notele acestui om, pentru care viata este un elan din care conteaza numai fluiditatea vitalului, numai avîntul imaterial, care ridica viata la o înaltime de unde fortele distructive îsi pierd intensitatea si negativitatea. Fiecare avem stari de entuziasm, dar acestea sînt prea rare pentru a ne defini. Aici vorbim de acei oameni la care entuziasmul predomina, a carui frecventa este atît de mare, încît alcatuieste nota specifica a unei individualitati. Entuziastul nu cunoaste înfrîngeri, fiindca pe el nu-l intereseaza obiectele, ci initiativa si voluptatea activarii ca atare. El nu începe o actiune fiindca a reflectat asupra utilitatii si sensului ei, ci fiindca nu poate altcum. Succesul sau insuccesul, daca nu îi sînt indiferente, în nici un caz nu-l stimuleaza sau îl rateaza. Ultimul dintre oameni care rateaza în aceasta lume este entuziastul. Viata este mult mai mediocra si mai fragmentara, în esenta sa, decît banuiesc oamenii. Nu este aici explicatia faptului pentru ce decadem cu totii, pentru ce ne pierdem vioiciunea pulsatiilor interioare si ne închistam luînd forme, cristalizîndu-ne în dauna productivitatii si dinamismului interior? Pierderea fluiditatii vitale si debordante îti distruge receptivitatea si posibilitatea de a îmbratisa viata cu generozitate si elan. Entuziastul este singurul care se mentine viu pîna la batrînete. Toti ceilalti, cînd nu sînt nascuti morti, ca majoritatea oamenilor, mor înainte de vreme. Sînt atît de rari oamenii cu adevarat entuziasti! Ar fi greu sa ne închipuim o lume în care toti ar iubi totul. O lume de oameni entuziasti ofera o imagine mai cuceritoare decît imaginea paradisului, fiindca tensiunea sublima si generozitatea radicala întrec orice viziune paradiziaca. Posibilitatile de renastere continua, de transfigurare si intensificare a vietii fac din entuziast un om care este permanent dincolo de tentatiile demonice, de frica de neant si de chinurile momentelor agonice. Viata entuziastului nu cunoaste tragicul, fiindca entuziasmul este singura expresie de viata complet opaca pentru fenomenul mortii. Chiar si în gratie, o forma atît de apropiata de entuziasm, aceasta necunoastere, aceasta neglijare organica si ignorare irationala a mortii este mai putin vadita. Caci ondulatiile gratiei sînt uneori o aluzie îndepartata la caracterul de iluzie al vietii. Exista în gratie mult farmec melancolic; în entuziasm, nu exista deloc. Admiratia mea teribila pentru oamenii entuziasti deriva din faptul ca eu nu pot pricepe cum de exista astfel de oameni într-o lume în care moartea, neantul, tristetea si disperarea alcatuiesc un cor atît de sinistru, încît fac imposibile eforturile noastre de a mai auzi melodii sublime si transcendente. Ca sînt oameni care nu dispereaza niciodata, iata un fapt impresionant si care da de gîndit. Cum se poate ca în entuziasm specificarea obiectelor sa fie inexistenta? Cum se poate sa realizezi numai dintr-o plenitudine si un exces în mod permanent? La ce realizare ciudata si paradoxala a ajuns iubirea în entuziasm? Iubirea, cu cît e mai intensa, e mai individuala si mai legata de o specificare a obiectului. Barbatii care iubesc cu adevarat, cu o pasiune puternica, nu pot iubi în acelasi timp mai multe femei, ci numai una. Cu cît pasiunea este mai intensa, cu atît obiectul pasiunii capata o proeminenta mai mare. Sa ne închipuim o astfel de pasiune erotica, la un moment dat, lipsita de obiect, sa ne închipuim iubirea unui barbat fara femeia înspre care s-ar orienta iubirea lui. Ce am avea altceva decît o plenitudine de iubire? Nu sînt oameni cu mari virtualitati de iubire, dar care n-au iubit niciodata în sensul acelei iubiri tipice, originare? Entuziasmul este o iubire în care obiectul nu s-a specificat. Toate dispozitiile de iubire, în loc sa se orienteze direct spre femeie sau, la femeie, spre barbat, se revarsa în manifestari, în actiuni generoase si în receptivitatea universala pe care nu o întîlnim în iubirea realizata în mod natural. Caci entuziastul este un deviat superior al Erosului. Paradoxul lui este de a nu iubi o femeie, de a nu-si epuiza iubirea în cultul reciproc dintre sexe, ci de a o revarsa în acea abandonare dezinteresata, care face din orice entuziast o fiinta pura si inaccesibila. Poate fiindca iubirea lui are un acces atît de mare. Dintre toate formele iubirii, entuziasmul este cel mai purificat de sexualitate, mult mai purificat decît iubirea mistica, absolut incapabila sa se elibereze de simbolica sexuala sau de cultul naturist, în care intra, de asemenea, atîtea elemente ale acestei simbolici. Din acest motiv, lipseste în entuziasm nelinistea si vagul, care fac din sexualitate un determinant si un element în tragicul uman. Entuziastul este o fiinta eminamente neproblematica. El poate totusi sa înteleaga mult si multe, fara sa cunoasca însa incertitudinile dureroase, sensibilitatea haotica a spiritului problematic. A-ti pune probleme înseamna a fi pierdut, deoarece spiritele problematice nu pot rezolva nimic, fiindca nu le place nimic. Si apoi, unde este la ele capacitatea de a se abandona la orice, unde este acel paradox încîntator al iubirii ca stare pura, unde este acea actualitate permanenta si totala, care te face ca în fiecare moment sa te deschizi pentru tot, si, în fine, unde este irationalitatea naiva din entuziasm? Mitul biblic al cunoasterii ca pacat este cel mai profund mit din cîte au închipuit oamenii. Or, fericirea debordanta a entuziastilor este de a nu cunoaste tragedia cunoasterii. De ce nu am spune-o? Cunoasterea adevarata este cel mai mare întuneric. As renunta oricînd la toate problemele din lumea aceasta, care nu duc la nimic, pentru o naivitate dulce si inconstienta. Spiritul sfîsie, nu înalta. În entuziasm, ca si în gratie sau în magie, spiritul nu s-a separat de viata, nu reprezinta un element de antinomie în lume. Aici exista secretul fericirii, în indiviziunea initiala, care mentine o unitate inseparabila, o convergenta organica. A fi entuziast înseamna a fi incapabil de orice dualism. Si orice dualism este o otrava. De obicei, viata nu se mentine fecunda si productiva decît prin tensiuni si antinomii, care reprezinta un principiu de lupta si de încordare agonica. Entuziasmul depaseste acest principiu, realizînd viata fara dramatism, exprimînd un elan fara tragism si iubind fara sexualitate. LUMINA SI ÎNTUNERIC Cît de nule sînt toate interpretarile filozofice si istorice ale religiilor, nimic n-o poate ilustra mai bine decît absoluta neîntelegere a semnificatiei dualismului luminii si a întunericului în religiile orientale si în orice mistica. Aceste interpretari sustin ca ridicarea la rangul de principii metafizice a luminii si întunericului ar deriva din observarea alternantei regulate a zilei cu noaptea, prima reprezentînd un principiu de viata, iar a doua de mister si de moarte. Aparent, interpretarea este cum nu se poate mai fireasca. Dar pentru cine cauta determinante mai adînci, ea este complet insuficienta, ca toate explicarile exterioare. Problema luminii si a întunericului este legata de problema starilor extatice. Nimeni nu ajunge sa atribuie acestui dualism o valoare explicativa atît de mare, daca n-a cunoscut obsesia complicata si ciudata a prizonieratului simultan sau succesiv în fortele luminii sau ale întunericului. Starile extatice amesteca umbrele cu scînteile, care joaca într-un dans bizar în întuneric, combina într-o viziune dramatica sclipiri instantanee cu un mister de umbre fugitive, alcatuieste o adevarata scara de nuante între lumina si întuneric. Dar nu aceasta desfasurare este impresionanta, ci faptul ca esti dominat, esti cuprins si obsedat de ele. Culmea extazului o atingi în senzatia finala, în care parca mori din cauza luminii si a întunericului. Este infinit ciudat ca în viziunea extatica dispar toate obiectele înconjuratoare, toate formele curente prin care lumea se individueaza. Nu mai exista decît o proiectie monumentala de umbre si de lumini. Cum se face aceasta selectie si purificare e greu de explicat, precum tot atît de greu de explicat este compatibilitatea între puterea lor de fascinare, de dominare, si imaterialitatea lor. Este o demonie atît de curioasa în orice exaltare extatica! Si cînd, din tot ce are lumea aceasta în extaz, nu mai ramîne decît întunericul si lumina, cum sa nu le atribuim un caracter absolut? O constatare simpla, a alternantei exterioare a acestor doua aspecte, nu poate duce niciodata la o absolutizare în asa masura. Frecventa starilor extatice, în Orient si mistica tuturor veacurilor, este de natura a verifica presupunerea noastra. Nimeni nu gaseste un absolut în afara, ci numai înauntru. Or, extazul, acest paroxism al interioritatii, nu reveleaza decît sclipiri si umbre interioare. Fata de culoarea acestora, ziua si noaptea îsi pierd orice expresivitate, orice farmec deosebit. Starile extatice ating o astfel de esentialitate, încît accesul lor în zone profunde de existenta produce o impresie de orbire si halucinatie metafizica. Extazul nu prinde decît esente pure si, ca atare, imateriale. Dar imaterialitatea lor produce vertigii si obsesii de care nu poti scapa decît convertindu-le în principii metafizice. RENUNTAREA Ai vazut batrînetea, durerea si moartea, si ti-ai zis ca placerea este o iluzie, ca toti oamenii ce petrec nu înteleg nimic din instabilitatea lucrurilor, fiind prada celei mai mari iluzii. Si atunci ai fugit de lume, convins de vremelnicia frumusetii si a tuturor splendorilor. Spus-ai: Nu ma voi reîntoarce pîna ce nu voi scapa de nastere, de batrînete si de moarte. Mult orgoliu si suferinta sînt în orice renuntare. În loc sa te retragi cu cea mai mare discretie, fara revolta si fara ura, declari, cu patos si îngîmfare, ignoranta si iluzionarea celorlalti, condamni placerea si toate voluptatile în care traiesc oamenii. Toti cei care au renuntat si s-au dedat unei practici ascetice, traind în pustiu, au facut-o din convingerea ca ei au depasit în mod esential relativitatile omenesti. Accesul la sentimentul unei vesnicii subiective le-a dat iluzia unei eliberari totale. Decît, incapacitatea lor de eliberare efectiva o dovedesc condamnarea placerii si dispretul pentru oamenii care traiesc numai pentru a trai. Daca m-as retrage în cel mai groaznic desert, daca as renunta la tot si n-as mai cunoaste decît singuratatea absoluta, niciodata n-as avea îndrazneala de a dispretui placerea si pe oamenii care o împartasesc. Din moment ce eu prin renuntare si singuratate nu pot cîstiga efectiv eternitatea, ci mor ca absolut toti ceilalti, de ce sa dispretuiesc si de ce sa numesc calea mea cea adevarata? Oare nu sînt toti marii profeti lipsiti de discretie si de întelegere omeneasca? Vad durerea, batrînetea si moartea si îmi dau seama ca nu pot fi depasite. Dar de ce sa tulbur placerile altuia cu aceste constatari? Este foarte drept ca pe acela care a vazut în fata asemenea realitati si care le traieste convins de neînduplecata lor vesnicie, ce altceva îl mai poate tenta, decît renuntarea? Suferinta duce la renuntare. Dar daca lepra m-ar cuprinde, n-as condamna bucuria altuia. Caci în orice condamnare exista multa invidie. Budismul si crestinismul sînt o razbunare si o invidie a suferinzilor. Simt ca în agonie n-as putea face decît apologia orgiei. Nu recomand nimanui renuntarea, fiindca gîndul instabilitatii nu se poate depasi decît de putini, în pustie. În desert, ca si în societate, instabilitatea lucrurilor ti se ofera cu aceeasi aroma dureroasa. Cînd te gîndesti ca nimic nu s-a ales de marii singurateci si ca iluziile lor au fost mai mari decît ale celor naivi sau ignoranti! Gîndul renuntarii este atît de amar, încît este de mirare cum omul a ajuns sa-l conceapa. Cine n-a simtit în momentele de amaraciune si de tristete un fior rece prin tot corpul, o senzatie de parasire si de ineluctabil, de moarte cosmica si de neant individual, de vid subiectiv si neliniste inexplicabila, acela nu cunoaste preliminariile groaznice ale renuntarii, rezultate ale unei îndelungi dureri. Dar cum sa renunti? Unde sa te duci, pentru a nu renunta deodata, desi numai aceasta renuntare are valoare? În mediul si clima noastra, nu mai avem avantajul pustiului exterior, ci numai al unuia interior. Nu avem cadrul pentru renuntare. Neputînd sta liberi sub soare, fara alt gînd decît al eternitatii, cum o sa devenim sfinti sub acoperisuri? Este o drama specific moderna aceea de a nu putea renunta decît prin sinucidere. Dar daca desertul nostru launtric s-ar materializa, nu ne-ar coplesi imensitatea lui? Pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu ma risipesc în bucati, pentru ce nu curg ca un izvor de munte? Nu este în mine atîta energie pentru a cutremura lumea asta, nu este în mine atîta nebunie încît sa dispara orice urma de claritate? Nu este singura mea bucurie bucuria haosului si nu este placerea mea avîntul ce ma prabuseste? Nu sînt înaltarile mele caderi si nu este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi decît distrugîndu-ma? Cum de exista în iubirea mea atîta neliniste, teama si nesiguranta? Sa fiu închis complet pentru starile pure? Sa fie în iubirea mea atîta otrava? Trebuie sa ma abandonez complet tuturor starilor, sa nu ma mai gîndesc la ele si sa le traiesc cu cel mai deplin exces. Nu m-am luptat si nu ma lupt destul cu moartea, sa-mi mai fie si Eros un dusman? De ce cînd renaste iubirea în mine mi-e atît de frica, de ce îmi vine sa înghit întreaga aceasta lume, pentru a opri cresterea iubirii mele? Mizeria mea este de a voi sa fiu înselat în dragoste, pentru a avea motive în plus sa sufar. Numai în iubire poti vedea ce decazut esti. Caci acela care a privit moartea în fata mai poate iubi? Si-ar putea muri el din cauza iubirii? Precum în extaz se realizeaza purificarea de toate elementele individuale si contingente, ramînînd numai lumina si întunericul, ca elemente capitale si esentiale, tot asemenea, în noptile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu si divers, nu mai ramîne decît un motiv obsedant sau un element intim, cînd nu este prezenta evidenta a unei persoane. Cîta vraja ciudata este în acele melodii care izvorasc din tine în noptile fara somn, care se dezvolta asemenea unui flux, pentru a se stinge într-un reflux care nu este un simbol de parasire, ci seamana usurintei unui pas înapoi din nu stiu care dans! Ritmul si evolutia sinuoasa a unei melodii interioare pun atunci stapînire pe tine si te cuprind într-o încîntare ce nu poate fi extatica, fiindca este prea mult regret în aceasta talazuire melodica. Regret, dupa ce? Greu de spus, caci insomniile sînt atît de complicate, încît e imposibil sa-ti dai seama ce-ai pierdut. Poate fiindca pierderea e infinita… Obsesiile se individualizeaza numai în insomnii, deoarece numai în ele se poate realiza prizonieratul într-o forma de gîndire sau de simtire. În insomnii, prezenta unui gînd sau a unui sentiment este organica, este constitutiva, si se impune cu exclusivitate si imperialism. Tot ce apare în ele se realizeaza melodic, într-o forma de ondulatie misterioasa. Fiinta iubita se purifica într-o imaterialitate, întocmai cum s-ar risipi într-o melodie. Si atunci nu poti sti absolut deloc daca iubirea ta e vis sau realitate. Caracterul impalpabil ce-l împrumuta realitatii aceasta convertire în melodic a tot ceea ce se petrece în insomnii provoaca în sufletul omului o neliniste si o tulburare, care nu sînt atît de intense pentru a duce la o anxietate universala, ci pastreaza toate elementele unei nelinisti si tulburari de esenta muzicala. Moartea însasi, fara sa înceteze a fi hidoasa, se manifesta într-o universalitate de noapte, a carei impalpabila transparenta, desi e fructul iluziei, nu este mai putin muzicala. Dar tristetea acestei nopti universale este întocmai ca tristetea muzicii orientale, în care predomina mai mult misterul mortii decît al iubirii. Precum, în explicarea nasterii iubirii, fenomenul irationalitatii («iubirea e oarba») este revelator, tot asa, în senzatia iubirii, fenomenul topirii este nu mai putin revelator si semnificativ. Iubirea este o forma de comuniune si de intimitate. Or, ce poate exprima mai bine aceasta forma decît fenomenul subiectiv al topirii, al spargerii tuturor barierelor individuatiei? A te topi în iubire înseamna a încerca un fior organic, ce reduce toata viata din tine la o pulsatie si la o pîlpîire, greu de definit. Cu ce te pune în contact iubirea? Nu este ea universalul si specificul absolut în acelasi timp? Nu este paradoxul iubirii de a atinge un vag general, desi ea se orienteaza înspre o singura fiinta? Comuniunea mai adînca nu se realizeaza decît prin individual. Iubesc o fiinta; dar întrucît ea este un simbol al totului, eu particip ontologic la tot si la esenta, în mod inconstient si naiv. Participarea universala a iubirii presupune specificarea obiectului; caci nu poti avea un acces total fara accesul absolut al unei fiinte individuale. Exaltarea si vagul în iubire rasar dintr-o presimtire si dintr-o prezenta nereflectata în suflet, irationala, a vietii în genere, care creste în tine la paroxism. Orice iubire adevarata reprezinta o culme careia sexualitatea nu-i rapeste nimic din înaltimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge în ea un paroxism unic, extatic pîna dincolo de orice margini? Decît, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul constiintei sexualitatea, desi iubirea fara sexualitate nu se poate concepe. Fiinta iubita creste atunci în tine purificata si obsedanta, cu un nimb de transcendenta si intimitate simultan, în sclipirile si reflexele caruia sexualitatea devine periferica, daca nu în mod real si efectiv, în tot cazul subiectiv si imaginativ. Iubire spirituala între sexe nu exista, ci numai o transfigurare organica, prin care persoana iubita se fixeaza în tine, evoluînd în carnea ta pîna la a-ti da iluzia spiritualitatii. Numai în astfel de conditii este posibila o senzatie de topire, cînd carnea tremura de un fior total, cînd ea nu mai este un obstacol si o rezistenta materiala, ci arde de focuri launtrice si curge de fluiditati insesizabile. Sarutul nu e posibil decît într-o astfel de senzatie de topire, de comuniune imanenta si fecunda. Existential si ontologic, sarutul te apropie mai mult de esenta intima a vietii decît o reflexiune îndelungata si complicata. Caci nu prin forme si categorii se ajunge la realitatile esentiale. Si daca ajungi la acestea în mod inconstient si naiv, ai pierdut ceva? Numai cînd esti constient simti cît ai pierdut. Nu cred ca esenta si intimitatea vietii sa fi ramas un bun pierdut pentru aceia care nu s-au aventurat pe caile spiritului. Numai întîia iubire are valoare. Cine a dus-o pîna la capat, cine a trait toate formele si farmecele ei, acela poate sa afirme ca nu e certat cu Eros. Dar cînd dintr-o sovaiala si nesiguranta launtrica, dintr-o lipsa de curaj si avînt în prima tinerete, nu ti-ai manifestat iubirea, ci ai omorît în tine expansiunile erotice, te-ai refuzat unei abandonari integrale, ce mai poti spera, atunci, de la iubire? Vai de acei care n-au schimbat nici un cuvînt cu prima lor iubita! Cum vor mai gasi cuvinte pentru a doua? Si oare mai renaste iubirea? Depinde de om si de tristetile lui. Caci îndelungile întristari paralizeaza în asa masura elanul iubirii, încît te întrebi daca tristetea nu este un reflex al mortii, precum iubirea este al vietii. Acea senzatie de presiune interioara, cînd simti cum te aduni în tine, cum creierul e parca strîns si corpul apasat de greutati interne, cînd orice avîntare moare sub glasul obscur si nelamurit al unor chemari din adîncuri negre si coplesitoare, face din tristete o otrava care, picurînd în iubire, o întuneca si o stavileste. Iubirea este prin esenta deschisa, ca o floare de primavara. Si nu închide racoarea tristetii petalele acestei flori? Uneori învinge iubirea, alteori tristetea; cîteodata se amesteca într-un aliaj complex, provocînd o stare de neliniste, cînd atît viata cît si moartea îsi cer drepturile lor. Cum ataca tristetile radacinile lui Eros! Si oare de ce întristarile sînt numai de moarte? Sînt prea trist spre a fi nascut pentru iubire! Acel care a spus ca somnul este egal cu speranta a avut o intuitie admirabila a îngrozitoarei importante a somnului, precum si a nu mai putinei importante a nesomnului. Insomnia este o realitate atît de mare, încît îmi vine sa ma întreb daca omul nu este un animal ce nu poate dormi. De ce sa-i spui omului animal rational, cînd gasesti la unele animale ratiune cîta vrei? Nu exista însa în scara întregii vieti animale, în afara de om, un singur animal care sa vrea sa doarma si sa nu poata. În somn uiti drama vietii tale, uiti complicatiile si obsesiile, asa încît fiecare desteptare este un început nou de viata, este o speranta noua. Viata pastreaza astfel o discontinuitate placuta care da impresia unei continue regenerari, a unei renasteri permanente. Insomniile duc, dimpotriva, la un sentiment al agoniei, la o tristete eterna si iremediabila, la o disperare absoluta. Pentru un om sanatos, adica pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complacea în neseriozitati, fiindca el nu stie ca sînt unii care ar plati un somn cu o avere, carora le e frica de pat si care ar sacrifica o tara pentru inconstienta din somn, ce o rapesc în mod brutal amarnicele luciditati si haosul insomniei. Exista o mare, o infinita legatura între insomnie si disperare. Ma întreb daca poate exista disperarea fara insomnii, daca este posibila o pierdere totala a nadejdii fara concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad si rai nu poate fi decît aceasta: în rai poti dormi cînd vrei, în iad niciodata. N-a pedepsit Dumnezeu pe om luîndu-i somnul si dîndu-i cunoasterea? Si nu este în unele închisori pedeapsa cea mai groaznica atunci cînd nu te lasa sa te culci? Nebunii sufera mult de insomnii; de aceea depresiunile teribile în care traiesc, dezgustul de viata si înclinarea spre sinucidere. Este imposibil sa iubesti viata atunci cînd nu poti dormi. Si apoi, senzatia aceea de scufundare, de prabusire în adîncimi, de scafandru al neantului, care se naste în unele clipe de veghe absoluta, nu indica ea o forma de nebunie? Acei care se sinucid, aruncîndu-se în ape sau din etajele caselor, o fac desigur sub un impuls orb si o atractie nebuna înspre adîncimi. Cine nu s-a cutremurat la viziunea interioara a scufundarii lui în ape adînci, la senzatia unei imersiuni nelimitate, evoluînd înspre profunzimi marine, ca si cum ai vrea sa fugi de lumina spre a locui pe fundul oceanelor sau al marilor, cine n-a simtit launtric o împleticeala în aer, trasînd arabescuri de o absurda complexitate sau descriind vîrtejuri ca o pulbere cosmica, acela nu va pricepe niciodata substratul atractiei teribile înspre neant, ce îndeamna pe unii oameni la suprema renuntare. Ma simt un om fara sens si nu-mi pare rau ca n-am nici un sens. Si de ce mi-ar parea rau, cînd de haosul meu nu se poate alege decît haosul? În mine nu exista nici o vointa înspre forma, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este în dorinta mea de zbor o fuga de existenta? Si n-as fugi în acest zbor cu toata existenta, cu tot ce e fiinta? Simt în mine atîta fluiditate, încît ma mir cum de nu ma topesc si nu curg. As vrea ca fiinta mea sa se transforme într-un fluviu cu ape tulburi si navalnice, care sa poarte numele meu si care sa curga ca o amenintare apocaliptica. Oare va stinge aceasta apa focul din mine, si focul din mine va evapora aceasta apa? În mine sînt numai aburi si scîntei, inundatii de foc si incendii de apa. Este în mine atîta confuzie, zapaceala si haos, încît nu stiu cum un suflet omenesc poate sa le suporte. Tot ce vreti gasiti în mine, absolut tot. Sînt o fiinta ramasa de la începutul lumii, în care elementele nu s-au cristalizat si în care haosul initial îsi joaca înca nebunia si învolburarea lui. Eu sînt contradictia absoluta, paroxismul antinomiilor si limita încordarilor; în mine totul e posibil, caci eu sînt omul care voi rîde în clipa suprema, în fata neantului absolut, voi rîde în agonia finala, în clipa ultimei tristeti. Nu se poate anula timpul decît prin vietuirea absoluta în moment, în abandonarea totala la seductiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este decît un sentiment de prezenta eterna a lucrurilor. Sa nu-ti pese de timp, de devenire si de nimic. Eternul prezent este existenta, fiindca numai în trairea integrala a lui existenta capata o pozitivitate si o evidenta. Prezentul, scos în mod subiectiv din succesiunea clipelor, este fiintare, este depasire a nimicului, care nu poate aparea decît acolo unde temporalitatea devine constitutiva pentru existenta. Caci temporalitatea existentei introduce un element de neant în fiintare, deoarece tot ceea ce se consuma în timp îsi dovedeste implicit inconsistenta. Fericiti sînt aceia care pot trai în moment, care pot trai prezentul absolut, pe care nu-i intereseaza decît beatitudinea clipei si încîntarea pentru vesnica prezenta si eterna actualitate a lucrurilor. Si nu se atinge în iubire absolutul momentului? Nu este inconstienta din iubire adevarata traire a clipei? Nu depaseste adevarata iubire temporalitatea? Acei care nu pot iubi într-o abandonare spontana o fac nu numai din tristete si angoasa, dar si din cauza luptei dramatice cu timpul, din incapacitatea de a depasi esential temporalitatea. N-a sosit timpul cînd trebuie sa declaram razboi pe moarte si pe viata timpului? Si nu este timpul dusmanul nostru, al tuturora? Cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omeneasca este ideea de eliberare prin omorîrea dorintei. De ce sa pui frîne vietii, de ce sa o distrugi pentru un cîstig atît de putin fecund cum este acela al unei indiferente totale, al unei eliberari care nu înseamna nimic? Cu ce îndrazneala mai poti vorbi de viata, dupa ce ai nimicit-o complet în tine? Am mai multa stima pentru un om cu dorintele contrariate, nenorocit în dragoste si disperat, decît pentru un întelept rece, de o impasibilitate orgolioasa si respingatoare. Nu pot concepe o lume mai antipatica decît una de întelepti. Ar trebui distrusi iremediabil toti înteleptii acestui pamînt, pentru ca viata sa continue a exista mai departe asa cum e: oarba, irationala. Fiecare stat ar face bine sa aresteze pe toti înteleptii si sa-i închida într-un castel parasit, ca sa nu mai tulbure pe nimeni. Caci urasc întelepciunea acestor oameni pe care adevarurile nu-i dor, care nu sufera cu nervii, carnea si sîngele lor. Trebuie declarate nule toate adevarurile oamenilor uscati, care gîndesc fara sperma la creier, fara angoasa si fara disperare. Apreciez numai adevarurile vitale, organice si spermatice, fiindca stiu ca nu exista adevar, ci numai adevaruri vii, fructe ale nelinistii noastre. Toti oamenii care gîndesc viu au dreptate, deoarece nu exista argumente hotarîtoare împotriva lor. Si chiar daca ar fi, ele nu pot fi doborîte decît prin uzare. Ca mai sînt oameni care cauta adevarul, nu pot avea decît regrete. Sau înteleptii n-au înteles nici acum ca adevarul nu poate sa existe? FRUMUSETEA FLACARILOR Întregul farmec al flacarilor este de a cuceri printr-un joc ciudat, care este dincolo de armonie, de proportie si de masura. Nu simbolizeaza avîntul impalpabil al flacarilor gratia si tragedia, naivitatea si disperarea, voluptatea si tristetea? Nu este în transparenta lor consumatoare, în imaterialitatea lor arzatoare, usurinta si zborul care rezulta dupa marile purificari, dupa marile arderi launtrice? As vrea sa fiu ridicat de elanul si transcendenta flacarilor, sa fiu aruncat de impulsul lor insinuant si fin, sa plutesc într-o mare de flacari, sa ma consum într-o moarte eterica, într-o moarte de vis. Frumusetea stranie a flacarilor este de a da iluzia unei morti sublime, a unei morti pure, asemenea unui azur auroral. Nu este caracteristic ca vorbim de moartea în flacari numai la fiinte întraripate, usoare si gratioase? Moartea în flacari o vedem ca o ardere de aripi, o moarte imateriala. Oare numai fluturii mor în flacari? Dar aceia care mor de flacarile din ei? Adevaratele femei sînt acelea a caror prezenta te face sa uiti de probleme, idei, nelinisti universale si chinuri metafizice. Pentru cei tulburati adînc de o neliniste metafizica, intimitatea unei femei este un corectiv si o reconfortare. Prin femei se poate realiza temporar o inconstienta dulce, placuta si încîntatoare. Nascute aproape numai pentru iubire, ele îsi epuizeaza întreg continutul fiintei lor în avîntul erotic. Femeile iubesc mai mult decît barbatii si sufera mai mult decît ei. Dar pe cînd barbatul, din experienta iubirii sau dintr-o mare suferinta, dezvolta un gînd sau un sens de universalitate, pentru femeie ele ramîn strict individuale, fara o proiectie sau o adîncire în esential si etern. Femeia traieste voluptatile sau îndura durerile ca si cum acestea ar fi exclusiv individuale. Nu exista femei care în suferinta lor personala sa descopere esenta suferintei, fiindca femeile sînt opace pentru universal. Fiinte eminamente patice, ele nu transforma si nu transfigureaza experientele subiective, nu le traiesc cu acea intensitate ce purifica si exalta, ci se lasa dominate de ele. Starile sufletesti la femei nu sînt creatoare, fiindca se mentin într-o sfera pur individuala si accidentala si ca atare sînt lipsite de semnificatie si de o valoare simbolica, de un sens revelator. Femeia este un animal incapabil de cultura si de spirit, iar atunci cînd se explica sterilitatea ei prin conditii istorice se realizeaza un act de cea mai crasa ignoranta. Femeile n-au creat nimic în nici un domeniu. Si ceea ce e mai grav este ca în acele domenii în care ele au lucrat si activat mai mult au creat mai putin, cum e cazul cu muzica. Faptul ca în aceasta arta, în care femeile s-au exercitat mai mult decît barbatii, ele n-au produs nimic original ma face sa declar categoric si iremediabil ca femeia nu e o fiinta istorica. Sa mai amintim ca nu exista un gînd original de la o femeie, o singura creatie durabila în arta, ca aceste fiinte vizuale n-au creat nimic în pictura, ca, dimpotriva, s-au remarcat putin în unele stiinte cu care înclinarile feminine nu pot avea nici o afinitate? În esenta sa, femeia este o fiinta accesibila numai la valorile vitale ale Erosului si complet inaccesibila la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. Îmi place femeia fiindca alaturi de ea încetez sa gîndesc si pot cu deplinatate sa realizez, pentru scurt timp, experienta irationalului. Alaturi de femeie, uiti ca suferi din cauza spiritului, treci peste dualitatile chinuitoare si revii înspre un fond originar de viata, înspre continuturi primordiale si indivizibile, derivate, ca expresii organice, din esenta irationala a vietii. Pentru cavalerii neantului, contactul cu femeia nu poate fi decît un drum care, daca nu duce la salvare, nu este mai putin adevarat ca duce la împacare temporara, la o uitare reconfortanta. Gratia femeii tempereaza tragedia barbatului. Urasc înteleptii pentru ca sînt comozi, fricosi si rezervati. Iubesc infinit mai mult pe oamenii dominati de mari pasiuni care îi devora pîna la moarte, decît egalitatea de dispozitie a înteleptilor, ce îi face insensibili atît la placere, cît si la durere. Înteleptul nu cunoaste tragicul pasiunii, nu cunoaste frica de moarte, precum nu cunoaste avîntul si riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibreaza, este rece si înghetat. De aceea vorbeste în maxime si da sfaturi. Alura lui de transcendenta si superioritate îl face incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroica. Înteleptul nu traieste nimic si nu simte nimic, nu doreste si nu asteapta nimic. Stabilind toate continuturile vietii într-o echivalenta, el trage toate consecintele acestei anulari. Cît de complexa îmi pare însa o existenta care, stabilind aceasta echivalenta, nu înceteaza totusi sa se framînte, pîna la limita, în anumite continuturi. Existenta de întelept este sterila si goala, fiindca este complet lipsita de elemente contradictorii, de antinomii si deznadejdi, fiindca nu cunoaste tragismul marilor pasiuni. Sînt infinit mai fecunde acele existente care, tragînd toate consecintele, nu înceteaza de a se contrazice, nu înceteaza de a fi devorate de contradictii organice si insurmontabile. Resemnarea înteleptului rasare dintr-un gol interior, iar nu dintr-un foc launtric. Prefer sa mor de un foc interior decît de vidul si resemnarea înteleptului. ÎNTOARCEREA ÎN HAOS Înapoi înspre haosul initial, înspre haosul absolut! Sa desfasuram subiectiv un proces care sa reprezinte intrarea în confuzia primordiala, în vîrtejul de început al lumii. În noi sa creasca un avînt înspre învolburarea cosmica, înainte de aparitia formelor, înainte de individuatie. Simtirea noastra sa pîlpîie de acest efort si de aceasta nebunie, de aceste vapai si de aceste prapastii. În interiorul nostru sa dispara legile lumii, precum si toate consistentele ei, toate cristalizarile si toate structurile, pentru ca, în aceasta topire si dezechilibrare, accesul vîrtejului absolut sa fie deplin. Nemaiexistînd legi si fiinte individuale, putem reface subiectiv procesul de la cosmos înspre haos, de la natura înspre indiviziunea originara, de la forma înspre vîrtej. Destramarea lumii realizeaza un proces contrar evolutiei cosmice, un proces invers si retrospectiv. Un apocalips rasturnat, dar izvorît din aceeasi sensibilitate si aceleasi aspiratii. Caci nimeni nu poate dori întoarcerea în haos, fara sa fi suferit toate ametelile apocalipsului. Cîta groaza si cîta bucurie nu încerc la gîndul ca as fi prins deodata în vîrtejul haosului initial, în confuzia si în paradoxala lui simetrie. Simetria acestui vîrtej este singura simetrie haotica, lipsita de o excelenta formala si de un sens geometric. Dar exista în orice vîrtej o posibilitate viitoare de forma, precum în haos este o posibilitate de cosmos. As vrea sa traiesc la începutul lumii, în vîrtejurile demonice ale haosului originar. Sa existe în mine posibilitati de forme, dar nici una sa nu fie realizata si efectiva. Totul sa vibreze de o neliniste universala de început, ca o trezire din neant. Nu pot trai decît la începutul sau la sfîrsitul acestei lumi. IRONIE SI AUTOIRONIE Cînd ai negat totul, cu frenezie, si ai lichidat radical cu toate formele de existenta, cînd nimic n-a rezistat pornirii si excesului de negativitate, de cine te mai poti lega, decît de tine însuti, de cine sa mai rîzi sau sa plîngi, afara de tine? Dupa ce întreaga lume a cazut în ochii tai, cazi în mod iremediabil si tu. Nelimitatul din ironie anuleaza toate continuturile din viata. Nu vorbim de ironia eleganta, inteligenta si fina, nascuta dintr-un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni îsi marturisesc emfatic distanta lor de lume, ci de ironia tragica, de ironia infinit amara, de ironia din disperare. Singura ironie adevarata este aceea care suplineste o lacrima sau o crispatie, daca nu un rînjet grotesc si criminal. Exista o mare deosebire între ironia oamenilor care au suferit si ironia celor superficiali si comozi. Caci la întîii ea indica o imposibilitate de participare naiva la viata, legata de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe cînd la ceilalti aceasta imposibilitate de participare nu se reflecteaza dureros în constiinta, fiindca sentimentul unei pierderi ireparabile nu exista. Ironia indica o crispare interna, o adîncire de riduri, o lipsa de spontaneitate si iubire, de comuniune si întelegere umana! Ea este un dispret voalat, o transfigurare a unei realitati si a unor deficiente. Ironia dispretuieste gestul naiv si spontan, fiindca starea ironica este dincolo de irational si naiv. Este însa, în ironie, multa invidie fata de oamenii naivi. Ironicul, neputîndu-si manifesta admiratia lui pentru simplicitate, din cauza enormului sau orgoliu, invidiaza si învenineaza, dispretuieste si se crispeaza. Din acest motiv, îmi pare mult mai autentica ironia amara, ironia tragica si agonica, decît cea surîzatoare, ce izvoraste dintr-un scepticism usor, cu seninatati vagi si echivoce, cu pretentii de lumina si bunavointa. Cît de caracteristic este faptul ca în autoironie se întîlneste numai forma tragica de ironie, ca ironicul este în asemenea caz numai agonic! Nu se poate ajunge la autoironie prin zîmbete, ci numai prin suspine, care sînt suspine chiar daca sînt complet înabusite. Caci autoironia este o expresie a disperarii. Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut si pe tine. Si atunci un rîs negru, înveninat si sinistru, însoteste toate gesturile tale, ca o masca hidoasa, distruge toate iluziile de elan si pe ruina tuturor surîsurilor naive, dulci si mîngîietoare, apare surîsul agonic, mai crispat decît în mastile primitive si mai definitiv decît în cele egiptene. DESPRE MIZERIE Cînd ma gîndesc la faptul ca mizeria este strîns legata de existenta omeneasca, nu mai pot adera la nici o teorie si la nici o doctrina de reforma sociala. Toate îmi par egal de stupide si de inutile. Chiar si tacerea îmi pare un urlet. Animalele, care traiesc fiecare din silinta lor, nu cunosc mizeria, fiindca nu cunosc ierarhia si dependenta unora de altii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindca numai el a putut sa-si creeze din semen un supus. Nici un animal nu-si bate joc de altul, asemanator pîna la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispret. Toata caritatea din lume nu face decît sa evidentieze si mai mult mizeria, aratînd-o mai îngrozitoare si mai ininteligibila decît în parasirea absoluta. Ca si în fata ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul ca oamenii nu schimba esential ceea ce este în putinta lor de a schimba. De alta parte, acest sentiment se combina cu unul al imanentei si eternitatii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil si fatal, acolo unde exista viata omeneasca. Desi stii ca oamenii ar putea înlatura mizeria, îti dai totusi seama de vesnicia ei, dînd astfel nastere la un sentiment neobisnuit de neliniste amara, la o stare sufleteasca paradoxala si tulbure, în care omul apare în toata inconsistenta si mizeria lui. Caci mizeria obiectiva din viata sociala nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii launtrice. Cînd ma gîndesc la mizerie, îmi trece orice pofta de a mai trai. Ar trebui sa arunc tocul din mîna si sa ma duc într-un bordei, unde sprijinul adus saraciei ar însemna mai multa umanitate efectiva decît o carte, ce nu face altceva decît sa otraveasca si mai mult aceasta lume nenorocita si singura. Ma apuca o deznadejde mortala cînd ma gîndesc la mizeria îngrozitoare a omului, la putregaiul si cangrena sa. Acest animal rational - n-ar mai fi! - se apuca de constructii, de teorii, se pasioneaza de ideologii în fata mizeriei, în loc sa arunce tot ceea ce are pe el, într-un gest de întelegere înalta si de comuniune adînca. Desi nu se poate interveni în existenta nimanui si desi nu poti scoate pe nimeni efectiv din singurata Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23974 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE