|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Mihaela Alexandru |
|
|
Cap. I- Un om obisnuit...
Era noapte... o asemenea noapte atat de intunecoasa incat nu puteai sa vezi nici la un metru in fata ta. Dor se plimba intr-o astfel de noapte... Tinea in mana umbrela pe care M. i-o daduse acum muuult timp.... In mana, cu toate ca ploua cu galeata. Dar nu conta. Lui ii placea in mod deosebit sa se plimbe asa... prin ploaie... cu toate ca ploua cu galeata... acum poate ar fi fost mai intelept sa fi ramas la Anna. Doua lacrimi mari ii cazura pe obraz... lacrimi pierdute printre ploaia cazuta trista pe asfalt. Pareri de rau.... La naiba, o merita! Nu ar fi trebuit nicodata sa ii telefoneze Annei si sa ii propuna acel lucru... Odios... Pe masura ce se apropia de casa lui, din intuneric parea ca se naste o silueta misterioasa,a unui om uitat de demult... C-ce...
- Stai pe loc ! ii porunci vocea, dar Dor inca nu reusea sa desluseasca cui ii apartinea acea silueta misterioasa.
- Stai pe loc, am poruncit ! Dor ingheta. Abia atunci cand monstrul deschise gura pt a 2a oara, barbatul isi dadu seama cine era el...
Dor sopti: "Maestre...", atat de incet, abia perceptibil, incat nici un om nu ar fi putut sa-l auda. Monstrul, insa, avand in vedere natura sa, il auzi. Un fior de gheata ii strabatu sira spinarii si Dor inghiti in sec. Monstrul continua "M-am intors... in sfarsit... in ciuda tuturor eforturilor tale de a ma tine inchis...Ha(rase el scurt) cine-ar fi crezut ca elevul va deveni, intr-o buna zi, mai bun decat insusi profesorul sau....Am asteptat aceasta zi de mult timp! Stii bine! De cand mi-ai luat-o! Nenorocitule.... ai facut cea mai mare greseala a vietii tale in ziua cand m-ai nesocotit si mi-ai luat-o pe M. si pentru asta iti vei ispasi pacatele chiar azi.... Da, azi. Azi ai sa fii doar tu! Doar frunzele adormite au sa povesteasca lumii despre noi, in ultima batalie data noua de blesteme ce nu ni le-am cunoscut niciodata. Azi, Dorule, voi termina cu tine odata pentru totdeauna.
Ai auzit vreodata de "rootworker"? Oho... baiete... am invatat multe cat timp am stat inchis... In acele beciuri intunecate ale mintii tale... Si acolo, L-am intalnit. Rootworker, ascuns, ca si mine.... numai ca el nu a fost vreodata eliberat de catre tine... nici macar o data, cu exceptia zilei de ieri, cand i-ai dat telefonul acela Annei.... Si ai decis, printr-o ironie a sortii, ca tocmai tu, cel care ti-ai jurat ca razbunarea va fi izgonita definitiv din sufletul tau, tocmai tu, sa te razbuni... .Inteleapta alegere, Dor. Si acum, prietenul meu Rootworker a vazut lumina zilei macar o singura data. Sa nu crezi ca nu am observat. Imediat cand ai iesit din acea casa(arata inspre directia padurii) ti-ai facut mustrari de constiinta si rootworker a fost pus la racoare iar.... Dar nu si eu.... "Inceteaza Maestre!" se revolta Dor si se intoarse cu fata catre monstru. Il privi drept in ochii sai monstruosi... negri, ca de altfel toata fiinta sa. Un gol negru se casca in fatza sa, un gol care il chema, il absorbea, ii deruta fiinta.... chemand la abandonare. "Nu!" urla el. "N-am sa te las, pentru numele lui Dumnezeu! Ramai acolo unde esti si nu ma mai deranja niciodata!" "Recunosc..... RECUNOSC, mi-e frica (spuse Dor aproape soptind) am invatat de la tine sa recunosc... Stiu ca te pot invinge, Frica, stiu... Dar nu acum.... Acum, lasa-ma!" O adiere de facu sa tremure ramurele copacilor amortiti. Noaptea avea sa soseasca in curand. Pasari... nu mai erau, si daca erau, dormeau zgribulite in colturi de... Sttt... Taci! Aerul sufera. L-am simtit. Taci, intra in casa....
Dor intra in casa, si un aer cald il izbi imediat. Probabil ca mama sa deschise soba. Isi dadu jos haina uda, isi desclesta mana de pe umbrela de un albastru inchis. Umbrela pe care ar fi vrut sa o stranga la piept... dar pentru ca ii intepenise mana (sau nu numai mana... poate) nu facuse acel gest. O tranti la cuier, ca pe un obiect oarecare, apoi ingenunche in fata ei. Dadu sa o atinga... insa... isi desfacu siretele de la pantofii negri. Curios lucru... nu mai purtase pantofi cu sireturi de mult...
- Dragul meu, cum a fost la Anna ?
- Nu-i pronunta numele, te rog! spuse Dor si ridica palma intinsa in semn ca nu mai dorea sa mai auda nimic.
- Nu ti-e foame?
Dor nu raspunse. Inchise usa la dormitorul sau si se tranti in pat. Simtea ca pieptul ii era un gigantic cazan, in care fierbeau toate sentimentele sale contradictorii. Ura pentru Anna, razbunare, neputinta, autocontrol, iubire, disperare, dorinta de a tipa, toate la un loc...
Nici nu observa ca era ud leoarca, pana nu isi duse mana la frunte si-si atinsese razlet parul.
Se ridica dintr-o miscare si apuca un prosop mare si alb, si se indrepta spre baie. Se dezbraca, simtind cum frigul ii patrunse pana in maduva oaselor si dadu drumul la dus. Apa fierbinte. In mod normal, acea temperatura l-ar fi ucis, cel mai probabil, insa Dor nu simtea nimic, decat o usoara incalzire superficiala...
Urma un dus rece, apoi iarasi un dus fierbinte, apoi se imbraca si se covrigi in pat, tragand plapuma peste el. In mai putin de un sfert de ora, perna avea sa-i fie asa de uda incat Dor avu impresia ca nu iesise din camera de baie niciodata. Se ridica in picioare si se duse la fereastra. Ironia facea ca fereastra lui sa dea inspre padurea din vale... si odata cu ea, inspre casa lui Anna. Nu...
Nu regreta... sau cel putin, nu regreta intru totul. Si-ar fi spus "Ce mai conteaza" insa mintea-i bolnava refuza sa creada ca se terminase totul, de atata timp... se incapatana sa creada ca acesta va fi sfarsitul unei minunate povesti... care se incheiase in mod tragic cu certuri si... cu aceste atitudini atat de lase si nedemne de ei.
Si totusi... Avusese vreodata... macar o secunda in minte posibilitatea sa-si aleaga alta soarta ?
Dar el? Amenintarile lui de a fi rece... se transformara in realitate... dintr-un stupid act de orgoliu. Amenintarile lui nu fusesera numai vorbe goale, el avand curajul(sau lasitatea) de a trece la fapte... Cu ajutorul Annei....O dispretuia pentru asta, dar si mai mult se despretuia pe sine pentru ca permisese sa iasa monstrul la suprafata...
However, dintr-un anumit punct de vedere nu-i parea rau. Ceea ce facuse o determinase pe M sa reactioneze si ea intr-un anumit fel, si el nu ar fi putut sa descopere acea latura a ei intr-un alt mod.
Pentru cine stie ce motiv, il dureau ochii, asa ca se repezi la intrerupator si il lovi, inchizand lumina.
In intuneric putea observa licuricii de deasupra baltii din stanga casei sale parintesti. Obisnuiau sa petreaca mult timp acolo... mai ales dupa ce se insera, pentru ca numai atunci micile fapturi luminoase puteau fi vazute. O tinea in brate si ii mangaia parul, ii simtea caldura trupului & a inimii iubitei sale, fosnetul frunzelor si adierea vantului. Impreuna privira apusul de atatea ori, insa de fiecare data apareau pe cer alte culori, de parca acesta ar fi prins viata si in fiecare seara "se culca" cu alte ganduri- exprimate de aceste culori. Mai incolo, mama lui se invartea pe langa casa cu treaba si-i privea uneori melancolica, exclamand "ce frumos... !".
Inchise ochii obositi se sprijini cu spatele de perete. Cum de.... Cum se facea ca lucrurile evoluasera in acel mod? Niciodata nu-si inchipuise ca acela va fi motivul.... despartirii. NU, NU, nu era o despartire, isi spuse, scuturand hotarat capul, impotrivindu-se, cu toate ca in adancul mintii sale, ratiunea ii spunea ca totul se terminase. Da, atunci, acolo, in seara aceea. Pentru unele lucruri nu exista cale de intoarcere...
Mereu se gandise la relatia lor cu o deosebita grija... sa nu se intample nimic care sa o strice... de parca ar fi fost un ou, fragil, dar totusi puternic, care daca s-ar fi spart, i-ar fi durut... si cioburi dure ar intra in carnea inimilor ambilor... Oul nu trebuia spart.. au discutat, s-au pus de acord asupra principalelor motive din care relatia lor ar putea esua si totusi o firmitura dintr-o problema a fost uitata...
Dar cum ar fi putut sa fie amintita... cand niciunul nu-si forase propriul suflet atat de adanc incat acea problema sa tzasneasca la suprafata! Au pornit amandoi la drum, increzatori, iubindu-se, adorandu-se, sperand tot ce-i mai bun pentru celalalt, insa...
Se lasa jos, langa fereastra si adormi. A doua zi dimineata se foi in cearsaful alb, mirosind a prospatime. Rasufla adanc. Nu asteptase zorii... nu asteptase nimic de la ziua ce urma, ori de la viitor... ca si cum acesta nici nu mai exista... Doar...
Se imbraca si iesi din casa salutandu-si mama. O plimbare, nimic mai mult, inainte de micul dejun, inainte de toate, simtea nevoia de o mica plimbare. Odata ce trecu pragul, lumina soarelui binevoitor il orbi. Isi acoperi ochii cu mana si se hotari sa o porneasca in directia opusa padurii, prin spatele casei parintesti, inspre camp. Mirosul de roua si de iarba proaspata il inviora iar florile de floarea soarelui, intoarse toate cu capul inspre soarele rasarit ii amintira cat de mult iubeste acest loc. Firavele flori de camp isi gaseau fericirea in aceasta dimineata, scaldate fiind in caldura soarelui si mangaiate de placuta adiere a vantului. Dor inainta cu pasi repezi, savurand toate acestea, plecand urechea la cantecul pasarilor. Se indrepta spre padurea unde se aflau ciuperci, in acea padure racoroasa in care nu intrase niciodata cu ea, un loc sacru, destinat numai lui, reflectiei si melancoliei. Abia astepta sa ajunga sub umbra batrânilor copaci trunchi neted, sa simta protectia coroanelor lor marete. Racoarea lor ii facu trupul sa tremure, asa ca Dor isi încheie bluza cu fermoar. Cauta acei doi copaci, stejarii, din fundul padurii cu ciuperci, unde era agatat hamacul bunicului sau. Aceasta padure fusese si locul lui special.... si acum, devenise locul special al lui Dor. Doar gândindu-se acest loc il folosise si bunicul sau pentru a cugeta la problemele importante ale vietii lui, ii dadea putere. Isi lasa rucsacul in care avea apa si câteva unelte de pescuit pe hamac si lua o dalta(?!) si se îndeparta. Dupa tufisul de maces si dupa alti trei stejari marcati usor cu cate o pata rosie la baza lor, urma acel copac... Ascunse in scoarta acestuia o cutie metalica, inscriptionata cu „Amare et sapere vix deo concediturâ€. Dor stia prea bine la ce se refereau acele cuvinte. „Pana si Dumnezeu gaseste greu sa iubeasca si sa fie întelept in acelasi timpâ€. ÃŽntâlni nenumarate ocazii care sa se potriveasca acelei vechi zicale, insa nu stia cum de ii iesise in cale tocmai lui acea cutie metalica. O gasise chiar aici, sub radacinile acestui stejar, îngropata in asa fel încât numai un colt stralucea uneori in rarele momente cand razele de soare reuseau sa razbeasca printre ramurile copacilor, intr-o zi de joi, dimineata, cand venise sa se odihneasca in hamac dupa un examen greu. Se îndeparta de hamac putin, dorind sa culeaga mai multe ciuperci pentru ca mama lui vroia sa faca o mâncare de ciuperci in acea zi. Uitându-se in jos si inspectând fiecare ciuperca in parte, adunând câteva in sacosa de un albastru închis pe care o avea atunci in mana(si care, de altfel, inca exista in posesia familiei lui, fiind o sacosa de pânza, destul de rezistenta, sacosa care se odihnea la momentul de fata in raftul de jos al debaralei, inpaturita frumos), zari ceva metalic îngropat in pamânt, sub radacinile unui copac. Curios, lasa sacosa alaturi si dadu pamantul umed la o parte, pana cand scoase obiectul de acolo. Nu era mare lucru, decât o cutie metalica obisnuita, prevazuta cu o încuietoare cu o cheie argintie. Pe una din laturile micului dreptunghi, curatand locul de urme de pamânt, se puteau deslusi cuvintele „Amare et sapere vix deo concediturâ€â€¦ Apoi zgudui cutia si auzi acel sunet specific, cum ca ceva se afla înauntru. Rasuci cheita care se afla deja in broasca si deschise cutia. ÃŽnauntru se afla o mica sticluta care avea o eticheta curata, alba: „Aer sub aqua†OK, aceasta era usoara: „aer sub apa†dar ce însemna cealalta propozitie? Deja începuse sa-l enerveze atâtea expresii in latina, asa ca se hotari sa se duca acasa dupa dictionarul de latina din liceu al mamei sale. Brusc isi dadu seama ca… poate ca… nu ar fi întelept sa ia cu el cele doua noi obiecte misterioase in casa, asa ca puse sticluta la loc in cutiuta, ridica sacosa si se ridica in picioare. ÃŽncercând sa gaseasca o solutie despre cum va memora locul, se gândi ca va tine minte, daca va lua in considerare ca stejarul cu pricina se afla dupa alti trei stejari pozitionati usor, si acestia trei dupa o tufa de maces. Apoi fugi înspre casa cu sacosa in care avea cam 5 ciuperci. Mama sa il saluta binevoitoare, întrebându-l:
- Unde te grabesti dragule?
- Aaa… auzi mami, unde ai pus dictionarul acela al tau vechi de latina?
- Cel cu coperta aurie?
- Da.
- E in pod, dragule, dar…
Dor o zbughi in pod, mai iute ca un copil, si gasi dictionarul cu pricina intr-un cufar vechi de cand lumea. Il sterse de praf, apoi, venindu-i o idee, insfaca o galeata de vopsea rosie si o pensula. Astfel înarmat, se reîntoarse la padurea sa. Gasi cu greu stejarul, insa atunci cand il gasi, avu grija sa deseneze cate o bulina rosie la baza fiecaruia dintre cei trei stejari, usor de recunoscut de câtre el, dar ascunse de restul persoanelor care ar putea trece pe aici. Facând aceasta, se îndrepta din nou înspre cutiuta sa si o dezgropa iar. O curata din nou, si scotând dictionarul, isi dezvalui secretele acelor cuvinte. „Pana si Dumnezeu gaseste greu sa iubeasca si sa fie întelept in acelasi timpâ€. Aceasta fraza avea sa-l insoteasca in experientele sale viitoare si il va fi ajutat mult de-a lungul anilor. La fel de mult ca si lichidul amar din acea sticluta. Preocupat de ascunderea obiectelor sale pretioase, sapa in scoarta stejarului o ascunzatoare unde puse cutia cu sticluta, apoi camufla scorbura cu crengi si frunze. Nu de multe ori fu tentat sa foloseasca lichidul amar din sticluta, asa ca se limita la folosirea acestuia numai in cazurile in care efectiv nu mai putea continua fara sa ia o înghititura. Pe cat de amar era gustul lichidului, pe atât de dulce era experienta pe care urma sa o traiasca. Aer sub aqua, aer sub apa. Considera ca era o situatie in care nu putea sa reziste fara sa ia o gura. Lua asadar o gura din lichidul amarui si o porni înspre lac. Se facuse caldut afara, numai bine pentru un înot, asa ca se dezbraca de haine si intra in lacul adânc. Scufundarile ii dadeau o ciudata stare de euforie, il calmau. In lumina difuza a soarelui zari algele unduindu-se mladios, înota cu pestii ai caror solzi sclipeau si ei reflectând razele care patrundeau pana acolo. Apoi înota si mai adânc, pana aproape de fundul lacului, unde lumina solara nu mai ajungea. In acele adâncuri isi gasea el linistea. Aer sub apa… Nu stia cine facuse acel amestec din sticluta care, odata baut, chiar si o înghititura mica, permitea supravietuirea sub apa timp de ore întregi, insa de fiecare data cand încerca sa-i gaseasca autorii se pierdea in inima istoriei. Cutia era de metal, neteda… deci fabricata in era noastra. Cel care o facuse fusese probabil bun cunoscator al limbii latine. Era posibil ca creatorul cutiei metalice sa fie si creatorul lichidului miraculos? Aparent, da. Pe ambele ambalaje erau cuvinte latinesti. Insa se putea la fel de bine ca cel care facuse amestecul sa fi gasit cutia din întâmplare si sa o desemneze ca salas demn de potiunea sa pretioasa. Poate chiar o folosea pentru a se scufunda in acelasi lac! Dor isi scutura capul, alungându-si aceste gânduri, nemaistiind ce sa creada. Nu acest lucru conta acum. Sticluta exista, ii era folositoare si acum chiar o folosea… ca sa se limpezeasca, in aceste adâncimi. Daca padurea era un loc unde vrând-nevrând mai intrau si alti oameni înafara de el, Dor era convins ca nimeni nu mai petrecuse asa de mult timp in lac, la aceasta adâncime. Sentimentul „acesta este locul meu†crestea de fiecare data cand cobora aici, cu toate ca motivele pentru care facea acest gest erau unele triste. Ca si acum, de altfel. Se lupta din rasputeri sa uite cele întâmplate in ultimele zile cu M.
Imaginea ei o chinuia.. ca un portret al unei fiinte-fantoma pe o panza, desenat cu un cutit. Difuz... Ca si cum chipul ei ar fi scaldat cu lacrimi... lacrimi pe care nu putuse niciodata sa le verse in fata lui... lacrimi care nu erau de fericire. Acelea erau singurele lacrimi care ii erau destinate sa le vada, celelalte, cele de tristete, teama, derutare erau ascunse mereu in spatele cortinei, in spatele fetei inexpresive pe care ea o adopta uneori. Il dureau cumplit acele momente.... insa nici nu-i putea cere sa se deschida... sa ii spuna ce o paraliza asa de tare incat nu putea nici sa planga, sa se elibereze. Atunci, plin de dragoste si de dorinta de a o alina, o lua in brate si o strangea la pieptul ei. Era convins ca ea stia semnificatia acestui gest si raspundea- in limitele fricii ce o cuprinse- rugandu-se sa-i treaca. Mai stia si ca ii parea rau ca nu poate spune ce dorea el sa auda... un fel de confesiune din inima... ceva sincer si nealterat, spus cu orice fel de cuvinte... dar SPUS... De aceea isi cerea scuze mereu.... i se citeau regretele pe fata... si el nu suporta sa ii vada fata strabatuta de aceste umbre fara sens, carora nu le putea ghici radacina si deci nu le putea omori. Panza se dizolva treptat, sub actiunea apei, in gandurile sale si linistea isi recapata locul pierdut. Ramase asa cateva ceasuri... inotand fara tinta, dand din maini si din picioare, insa nu ca un nebun, ca mai inainte, cautand din rasputeri pace, caci acum nu mai avea constiinta membrelor ci doar a multumirii de sine. Inota incet pana la suprafata, unde lumina jucausa a lunii dezmierda pestii care inotau in bancuri. Prinse un peste si sosi cu el la mal, ud si flamand, dar linistit. Mintea i se limpezise, in sfarsit, si acum nu mai era fixata pe nici un chip. Nici un vartej ucigator nu il tulbura. Prepara pestele pe un gratar improvizat si manca cu pofta din el, sub protectia stelelor. Oare chiar trebuia sa fuga si de ele? Oare chiar si ele, care au vegheat dintotdeauna asupra lui, trebuiau sa ii aminteasca de ea? De fapt... nu toate...
"Cer inalt...
de ce imi curg lacrimi pe obraji? Lacrimi pe care el nici macar nu poate sa le vada? Cum pot sa imi tin in frau acest tumult de sentimente... ca notele forte ale unui pian... ?
Stii... nu rezonam. Rezultatul e acelasi: distrugere. Insa pot sa simt detonarea... percep durerea constructiei atunci cand e detonata.... El insa, ar putea usor, foarte bine, sa se plimbe pe langa ea, ca din intamplare... Sa o atinga numai, ca vantul si aceasta sa se prabuseasca fara cel mai mic zgomot...
Cer inalt!
Cum pot scapa de calmul lui si cum de nu pot sa-i tin in frau furia lui hotarata! Usor... ca o pana... o atingere usoara... ceva mult prea crud decat insusi focul... mai subtil decat cea mai sofisticata otrava... Ma intoxic... dar nu strig dupa ajutor.... Sau ma prefac ca nu strig. Cum poti disimula un tipat? Toata fiinta mea striga... implora... cauta... Dar ajung printr-o fatalitate misterioasa la acelasi rezultat. Atat timp cat ratiunile mele imi vor servi crud acest rezultat, nu ma pot apropia de el... Nu-mi este permis."
O zi si o noapte. Atat statuse acolo. Nu era ceva atat de neobisnuit sa petreaca atat de mult timp departe de casa... departe de un pat calduros, confort si mancare gustoasa. Se rezuma adeseori la un peste-doi prinsi cu mana goala si facuti gratar, acolo, in mijlocul salbaticiei, ud leoarca, scaldat in lumina soarelui sau a lunii. Sau a stelelor... dar nu dorea sa se gandeasca la stele acum, nu in noaptea aceasta. Acum dorea doar sa fie el insusi, cu mintea curatata de ganduri otravite... departe de ea si de lume... departe insusi de viata sa, pe care o concepuse doar alaturi de ea, fara sa fi avut si alte alternative. Pestele se terminase si acum se intinsese pe iarba, asteptand sa adoarma, uitand sa inchida ochii. Clipi de cateva ori, ritmic si ciudat, dar avu impresia ca ceva il impiedica dinadins sa inchida ochii, ca sa nu adoarma. Statea culcat pe o parte, cu ochii tinta la umbrele padurii, cu mintea tinta inspre... nicaieri. Dorea sa doarma atat de mult... cum nu dorise in viata lui niciodata. Parea pustiu... Ganduri ciudate i se impleticeau in minte, despre fiinte ciudate, amintiri, lumini de diverse forme si voci suprapuse. Ultimul lucru pe care si-l aminti fu vocea mamei sale....
-Dor!!! Dor! Iesi din RV. Te cauta un domn.
Barbatul se ridica in picioare. Judecand dupa pozitia soarelui, trebuia sa fie cam 10 dimineata. Hainele i se uscasera pe el si stomacul isi cerea drepturile. Lua in mana aparatul de RV si il inchise. Padurea cu ciuperci, lacul, totul disparu, iar in locul lor aparu campul, proprietatea familiei sale. Il strabatu, ajungand in casa. Mama lui citea o revista.
- In sfarsit ai venit. Trebuie sa te duci sa mai cumperi un RV. Al meu s-a terminat.
prescurtari:
RV- Realitate Virtuala
M. - doar un nume |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Puteti adauga comentarii acestui text |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Hehehe...
Eu stiu cand cineva are potential ;). cel putin asa crez, muica...
Uite ca am reusit sa o conving sa se afirme singura...
Sa te vad si cu textele viitoare, Mih. |
|
|
|
Postat
de catre
Doru Alexandru la data de
2006-01-26 16:43:11 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Merci. Daca mai gasesti ceva in neregula, please let me know. |
|
|
|
Postat
de catre
Mihaela Alexandru la data de
2006-01-26 16:43:02 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Da, este mai bine acum. Ai usurat parcurgerea textului. Imi place si sfatuiesc amatorii de SF sa fie atenti mai ales la descrieri.
Spor mai departe!
|
|
|
|
Postat
de catre
Sorin Teodoriu la data de
2006-01-26 16:39:33 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|