Caietul cu  insomnii[1], primul volum tipărit al Teei Mirescu, reuneşte, se pare, poeme scrise de-a lungul timpului, într-o selecţie de autor, aşadar, mult mai subiectivă decât dacă ar fi facut-o cineva din afară. De aceea  poate se intrezăreşte mai pregnant o anume sensibilitate personalizabilă pe care, în fond, autoarea nu face nici un efort să o mascheze. Dimpotrivă, am putea spune, pare chiar a şi-o asuma firesc, oferindu-ne inima sa generoasă, cum se spune cu o expresie devenită clişeu, „în palmă”. „În general sunt anonima fără chip, puţin demodată / Câteodată mamă, câteodată femeie, câteodată fată, / În general sunt atât de matură şi atât de moderată.../”  Este posibil ca acest poem “exegetic” „Sunt, câteodată”, din care am citat versurile de mai sus,  să fie cheia întregului volum, un fel de „explanatio in libris” care ne introduce in universurile sale ontologice. Ad literam avem de-a face cu  anonima fără chip, puţin demodată, mamă femeie şi fată. Insă, atenţie, nu se excede niciuneia dintre dimensiunile invocate ci, asemeni înţelepciunii antice, cu măsură, adică părţi temporale “câteodată” cum spune autoarea, din toate aceste ipostaze cu alte cuvinte câte puţin din fiecare. În plus se percepe, axiologic vorbind, matură şi moderată adică un fel de înţelepciune in nuce am putea spune. Acesta este primul strat poetic devoalat cu sinceritate şi acuitate evaluativă, ex abrupto chiar de acătre autoare. Şi ne relevă starea existenţială curentă, diurnă am putea spune. Realitatea empirică. Ar putea fi şi o capcană pentru cititor.  Însă nu este. Dacă ar fi fost, poemul ar fi continuat în aceeaşi manieră care ar fi putut deveni  ipocrit descriptivistă şi uşor encomiastică.  Poemul continuă cu un constatativ  „doar câteodată” care vrea să sublinieze că ipostaza cotidiană, telurică, având diverse doze frustrante în dimensiunile ei, dimensiuni care nu sunt permanente, complete, devoţionale, ci se manifestă „câteodată”, la nevoie ori accidental, ei bine, această ipostază, departe de a reprezenta teorema sa de existenţă, ea se manifestă secvenţial, „doar câteodată”. Când este nevoie ? Sau doar dacă este nevoie ? Ori când situaţia o impune ?  Sau cine ştie în  ce alte situaţii. Acest tip de circumstanţiere urmat de misteriosul şi ameninţătorul „Ehei, câteodată” induce în universul de aşteptare al lectorului posibilitatea existenţei şi a uneia sau mai multor ipostaze care transcend  condiţiei telurice, diurne cum spuneam mai sus. Şi acum intrăm în teritoriul fascinant şi periculos al semnului, al semnificaţiei al simbolului. Al conştiinţei simbolului care „vede semnul în dimensiunea sa profundă, s-ar putea spune, geologică, deoarece , pentru ea, etajarea semnificatului şi a semnificantului constituie simbolul”[2] Pentru că, semn, alegorie, simbol reprezintă următoarele părţi ale poemului. Care pun în lumină ipostazele accentuate, creatoare, artistice, unele dintre ele excesive până la vis. Ipostazele insomniace,  alter ego-uri fascinante, puternice, demiurgice chiar „Sau se întâmplă să mă înalţ până la luna albă, pătată, /  Şi să plutesc peste lumea asta atât de imensă...”   Ipostazele care au „generat” „insomniile” din caiet. Şi care sunt un fel de vârfuri existenţiale, momente de sublim ale propriei conştiinţe ieşite din cotidian şi intrate într-o altă  lume în care „rodesc  în păr fragi şi perle de scoică sidefată”, „se preling cuvinte de apă albastră, sărată”, „creşte pe piele un muşchi verde de vată / Făcându-mă pădure şi atât de curată ...”  „se ivesc pe spate aripi mari de polei şi ciocolată” etc. Pare a fi o lume mirifică, o lume purificată, o lume morală, cel puţin ca spiraţie poetic-onirică,  în care „zboară guguştiuci şi porumbei din palma uscată / şi răsar ghiocei din carnea mea de femeie, mamă şi fată”. Imagini forţă, simboluri, sensuri noi într-un cuvânt poezie. În această zonă am putea gasi, în canoanele textuale ale Moyen Âge-ului, atât sensul tropologic, decelabil în, spre exemplu, „atât de pădure şi atât de curată” sau „răsar ghiocei din carnea mea ...” cât şi sensul anagogic («sovrasenso» care semnifică  lucrurile gloriei supreme ) „Câteodată, doar câteodată, mulţumesc îngenuncheată că sunt – chiar dacă doar câte puţin şi numai câteodată”. Aşadar „că sunt”, bucurie supremă şi sens necesar şi suficient pentru a exprima bucuria de „a fi”. De a fi pur şi simplu. Indiferent de circumstanţe, indiferent de aptitudinile cu care suntem sau am fost înzestraţi ori pe care le-am dobândit. Şi, să observăm, „mulţumesc îngenuncheată” spune autoarea, adică, într-o simbolistică de natură cristică, muţumesc într-o ipostază a supremei umilinţe. Ipostază care nu poate fi dată decăt de forţa, cu inflexiuni de fanatism, pe care numai credinţa în ceva sau cineva, în fapt, într-un  ideal, o poate da.  Ar mai trebui subliniată frumusţea metaforei „răsar ghiocei din carnea mea de femeie, de mamă şi fată” în care ghioceii, ca simbol pur al renaşterii, al reluării ciclurilor existenţiale, răsar din toate entităţile invocate, aşadar  o nouă rodire, un nou posibil început la acelaşi nivel structural, însă poate cu alţi determinanţi, deoarece, se presupune, cel puţin, că mulţumirea îngenucheată ar putea avea, în sens teleologic, o influenţă benefică asupra noii strucuri. Altfel ea, noua structură, în sens platonic, ca şansă de purificare printr-o nouă vieţuire, nu ar avea sens.

Am zăbovit mai mult asupra acestui poem deoarece, după părerea mea, el se constituie ca un pattern al „insomniilor”, insomnii care au o conotaţie de terapeutică poetică, în sensul că, odată spuse, materializate într-un semn, într-un text, într-un simbol, izbăvesc conştiinţa  auctorială şi, posibil, prin empatie, pe aceea a lectorului consonant.

                                       *

                                               *     *

Volumul cuprinde, cum remarcam mai sus, poeme care par a acoperi o perioadă temporală destul de lungă, de experienţe proprii ori ale altora, de fapte şi întâmplări de ficţiune şi relitate frustă, de reflecţii şi insomnii, relativ inegal transfigurate poetic. Nu ştim, şi în plan literar, este mai puţin interesant, câtă realitate şi câtă ficţiune poetică se află în aceste texte. La rigoare, folosind metode te tip analitic, psihanalitic, deductive, inductive, etc. putem, în anumite limite, „sonda” şi personalitatea autoarei, însă nu acesta este scopul acestui demers.  Interesant, ori poate cel puţin de dorit, ar fi faptul de a încerca descoperirea universalului, a valorii în sine, mai presus de valoarea strict personală, poate chiar comunicaţională a textelor, şi care este într-un fel explicit asumată de către autoare. Asumare care poate fi, în plan artistic, şi mimată în fapt,  fără ca aceasta sa scadă valoarea actului artistic şi fără ca , doamne fereşte, să incumbe cumva vreo nuanţă pejorativă în actul comprehensiv. În fond talentul, ori tot acest ansamblu de parametri care definesc noţiunea de talent, tocmai asta face. Transfigurează personalul de natura proprie sau nu, accidental sau nu, în act artistic semnificant. Şi etern. Sau mă rog aspirând către eternitate. Şi atunci, în principal gândindu-ne peste timp, „habet sua fatta libri” valoarea de adevăr particular nu mai contează. Pentru că, în plan diacronic şi axiologic, triada autor, text, lector  transcende semnificaţiilor individual-temporale ale celor trei entităţi componente şi, printr-un efect sinergetic sui generis, capătă o autonomie textuală multivocă. Astfel se „construieşte” perenitatea valorică a textului care se poate circumstanţia, conducând la o percepţie de tip artistic la care nici autorul, nici poate un lector „X”  dintre cei „n” lectori prezumaţi ori efectivi să  se fi gândit.

Pe de altă parte un poem este ori trebuie să fie un act creativ, adică o creaţie care să se diferenţieze, expresis verbis, de tot ceea ce s-a mai scris în acestă direcţie.

„Caietul cu insomnii” ca atmosferă generală, relevă  o percepţie a unei relităţi  funeste, frustrante şi dureroase însă asumate cu  demnitate, resemnare şi de cele mai multe ori fără regrete. Astfel în poemul „Poezie” versurile „mâncăm un străin / şi cu mine.”  denotă explicit starea de singurătate asumată.  În poemul „La templul jucătorului de go” subiectul veneraţiei este aşezat în „templul singurătăţii”. Poemul „Romanţă de Piteşti” ne relevă un oraş  perceput ca un „oraş-puşcărie”  Tot pe acestă direcţie se înscriu şi imaginile „Eu îţi vorbeam cu pietre revărsate / tu-mi răspundeai cu stânci de munte, reci / cuvintele sunau distant, fără-nţeles şi seci / şi nu puteau opri iubirea de la moarte /”  din poemul „Sterilitate” în care întâlnim o altă imagine şoc „anul condamnării sentimentelor la moarte” şi care ne menţine în acelaşi univers apăsător, straniu chiar, cu nuanţe elegiace. „Scrisoarea neagră” invocă „cenuşa şi bazaltul rămase din era iubirii”, iar în alt poem amintirile  revin dureros răscolite „În forme ce se –ntrepătrund la nesfârşit / Din câte-un amănunt cotidian, banal/ .   Şi aşa mai departe. Putem înscrie în acestă listă poemul „El” în care iubitul se personalizează într-o himeră „vântul”, poemul „Scisoare lichidă”în care ploaia, printr-o serie de purificări succesive, excelentă imagine poetică, duce mesajul iubirii sub forma  „a două picături de dragoste / cu gustul mării sărate / pe care însă destinatarul le şterge  „cu dosul palmei” şi trece „nepăsător, mai departe” precum şi poemele „În ziua morţii mele”şi „Poveste de dragoste, cu mort” în care întâlnim imagini de-a dreptul cutremurătoare, macabre „Priveam cadavru-mi reflectat în ochiul tău” respectiv  „Te voi îngropa în subsolul casei mele” ca să nu mai vorbim de inimaginabila ipostază cu conotaţii obsecvicioase „Apoi mă voi înapoia în camerele goale / şi-mi voi petrece restul veşniciei / ascultând cum se descompun / celulele iubirii / în subsolul casei mele/.  Imagine care depăşeşte în morbid celebrul vers bacovian „Sunt câţiva moţi în oraş iubito / Chiar pentru asta am venit să-ţi spun / pe catafalc de căldur-n oraş / încet cadavrele se descompun./" Şi celelalte poeme ale volumului, deşi au unele registre schimbate „Mai ştii”, „Adio, Amazonia”, „Visul femeii de piatră” etc. mai pregnat sau mai discret sugerează aceeaşi atmosferă dureroasă, frustrantă chiar dacă tonul este uneori mai „saltăreţ” şi poate mai detaşat ca în poemul „A fost mişto” în care „ am plâns, am implorat, m-am umilit! / Tu, ca un domn ce eşti, m-ai îmbrâncit afară / ( era să-mi rup şi gâtul prăvălindu-mă pe scară !) / În uşă, mi-ai şoptit, ca să mă simt mai bine / că-ţi pare rău ... / şi ai adăugat în alto: / „de timpul petrecut cu tine”/.

Un poem oarecum singular pare a fi „Poezie de dragoste” în care „câteodata femeie” se manifestă devoţional şi în totalitate, un fel de paroxism al iubirii: „Ţi-aş cutreiera sufletul, / în lung şi în lat / să nu las nimic, / nimic / nici un amănunt / neiubit./

În poemele „Pribegesc” şi „Vagabonzii” întâlnim reverberaţii ale frustrării produse de dezrădăcinare şi neîmplinire.   De remarcat „Pribegesc / exilată / şi goală / cu un dor maroniu / tatuat în carne / din greşeală” din primul poem, respectiv „Ai milă, aruncă ceva, o fărâmă de ieri / o coajă de mâine, un gând o privire / ai putea fi tu sufletul singur / pierdut într-o atât de mare iubire.../ frumos demers pentru solidaritate ideatică, remeber al fragilităţii fiecăruia dintre noi.

Dintre ultimele „insomnii”ale volumului se remarcă „Dacă vei spune”, în care autoarea prezintă într-un fel de pledoarie poetică pro domo argumentele pe care le-ar aduce în cazul acuzaţiilor prezumptive „ aceasta este femeia ce nu a iubit niciodată” şi „aceasta este femeia care nu a scris nici un poem”.  Pledoariile sunt relevante şi convingătoare, depoziţia, în situaţia poemului nescris, putând intra în antologia genului „poemul rămâne nescris / sub pleoapele puţin coborâte / şi în privirea / imperceptibil ferită/

„Apă rea” şi „Da, te-am iubit” sunt două peme dedicate forţei asumării conştiente a gesturilor şi faptelor proprii.

Insomniile, conţinute sub forma poemelor, în acest volum, sunt un fel de spovedanii care despovărează eul de posibilele suferinţe ale experienţelor nefericite, experienţe surprinse de autoare poate pe pielea altora sau, de ce nu ? pe propria-i  piele.

Straturile poetice se pot decela, cu puţin efort, în fiecare poem,  aparenţa reprezentând doar „pretextul” textual pentru halourile conotative pe care le conţine după cum am exemplificat în primul poem analizat.

 Gestul transfigurator poetic, prin asumare curajoasă, conştientă, publică sau nu, poate avea valenţa unei terapii valabile acum şi, poate, mult după ce condiţia telurică a fiecăruia dintre noi va fi fost depăşită.