Omul care aşteaptă la ceas

Ia, gura, stinge ţigarea, mucles, jos clanţa!

Eram singur cu don’ plotonier Sanchio Panza.

Se cam întunecase romanţa

Şi din ceas curgeau doar robinete de noapte, de frig şi de fier. 

Îmi vedeam de viaţa mea prin ochii lui don’ plotonier

Se cam alesese praful de puşcă din copilăria mea cu pietre 

bâlbâiam numai sărumâna şi sărumâini.

Traversam o pustietate de mucava, o butaforie de sentimente

dădeam din coate să ajung din urmă celuloza cu evenimente–

perle date la porci…

Mamă, mamă, din ce fire mă împleteşti sau mă torci

lângă ceas, la subsuoară cu ziarul de mâine, cu pantofii de                                                                                                             lac?

La satelit, prin punga de aurolac

păream infinit: un grăjdar şi birjam

nişte cai de căruţă, mă zvârcoleam între om şi maimuţă fără                                                                                                să am habar.

Eram o viaţă dată la zar

tricotată din cele mai mici amănunte de zdrenţe…

La ceasul oprit aşteptam –

purtam pe umăr parpalacul tocit al unei absenţe.

Last Night-Casino

Mă pândeai prin vitrine galeşă şi lihnită –

Îmi trăgeam sufletul pe-un scăunel de dinamită.

Băteam în tobe de piatră, ascuţeam saxofoane

visam să trag de burduful ţâţelor tale ca la edec, ca la                                                                                                         acordeoane.

Moldoveneam pre greceşte în tromboane de fier

eram liber, uitasem că sunt prizonier

al inimii tale – între zece la sută şi unu la mie –

plăteam chirie pe igrasie

ca să mă vezi pe nimicul ecran că sunt viu, că respir, că sunt                                                                                                                      eu.

Un fel de metalurgie cu Dumnezeu.

Mă înhăitasem cu braconierii salamului cu soia,

scriam pe ziduri străvechi regretând, dădeam cu carbid –

mă clătinam între grija de a nu avea griji şi „Cadavre în                                                                                                                 vid”.

Mă luptam să vină tramvaiul, urcam scările cu forţa, păream                                                                                                         realist –

destul de treaz ca să-mi port tricoul de metalist.

Călătoream şi eu din suflet în suflet şi-n tomberon

de singurătăţi şi de şoapte…

Un peron de gară unde îţi face semne de adio ultima noapte.

Legiunea franceză

Ningea peste noi cu chirie –

e şi ninsoarea asta o meserie;

stăteam tolăniţi într-o garsonieră de lacrimi şi amintire.

Voiam să latru la lună, să fiu, în sfârşit, patruped

numai bun de făcut din el tobe, mănuşi şi gulere tandre de                                                                                                   blană.

Mă prefăcusem prieten la cataramă

cu îngerul negru care îmi strălucea pe acoperişuri de                                                                                                                      epoleţi…

Trăiam şi iubeam din pereţi în pereţi.

Afară, în iarna de lacrimi, ningea peste noi cu chirie pe viaţă.

Ne lingea existenţa peste bot, peste faţă.

Ne lua cu frigul, ne umfla cu duba –

învăţasem – în germană, în rusă – să dăm sărumâna.

Mă dresaseră să dau locul bătrânelor în tramvai până                                                                                                                    surzeam:

nu mai silabiseam cuvintele între ham şi-ntre miau.

Zăceam înghesuit printre silabe, ştiuci şi stavrizi de cuvinte:

mori de nisip, mori de vânt şi de apă – la masă

când, haţ! a venit don’ plotonierul cu coasă…

Îl auzeam cum pedalează din glas, cum sapă şi sapă:

Auzi, bă, ăsta de ce nu patinează sau crapă!?

Antract

Din gura paiaţei sângele se scurgea cu jumătate de gură.

Secunda de-acum urla fără glas ori dantură.

Mă bâlbâiam şi eu după o sinecură

la ştirba de viaţă, la umplutura de pluş, la amintiri care                                                                                                                   muşcă

cu care mă legănaseră de mic între zgardă şi cuşcă.

Ah, moartea asta ordinară de lux –

fără chip, fără nume, fără adresă

pe care o purtăm noapte de noapte în lesă.

Celelalte cuvinte

Caligrafie dată din mână în mână –

ne chinuiam de o viaţă s-o descifrăm împreună.