Ion  CORBU

            „Trebuie să porneşti de la/ o clipă precisă” citează din Mircea ELIADE, Ioan IACOB în poemul „Toate au o limită” şi, citând la rându-ne acest vers, vom spune că, în cazul de faţă, clipa precisă are valoarea unui vector anentropic, de iniţializare a unei lumi poetice. O lume aflată sub semnul verticalităţii, decelabilă metaforic atât în sonoritatea aproape exotică a numelui, Nemira –  celebru vârf de munte –  cât şi în forţa „palelor elicopterelor civile ori în substanţa etică a poemelor: „Nimic nu este valabil fără o mare/ încercare, fără o mare suferinţă/ fără o mare încăpăţânare de a rezista/ în boarea de diamant/  a idealului tău/.

            Laitmotivul volumului, marcat generativ în titlu, este, explicitat sau nu, un fel de Olimp autohton, aceasta „frumoasă încă învăluită în/ furouri de ceaţă,/ casta Nemira”. Simbol al unei copilării genuine şi al unor valori etice emblematice „Nemira se dezbracă aerobic/ rămânând goală în carnea ei elegantă/ de piatră/”.

            Amintirile, remember al copilăriei unice şi irepetabile, uneori fulgurant „flash-back însiropat de memorie” alteori adevărat război, amintirile, ziceam, reportează ca o prelungire prin continuitate filiala, dragostea faţă „de aceşti munţi încăpăţânat de frumoşi/ vegheaţi de departe/ de marea umbră/ a Nemirei”.

            Hiperbolizând, poetul sugerează prezenţa mitică a acesteia, ca element referenţial, axiologic, al existenţei: „sus e ochiul imobil şi tăcut/ al Nemirei”. Prezenţa sintagmei „ochiul imobil şi tăcut” sugerează un fel de judecător imparţial, infailibil şi, deocamdată, martor pasiv, tăcut cum zice autorul, dar de fapt un ochi, poate ciclopic, poate nu, însă organ de percepţie vizuală, iar prin determinativul „sus” credem că referă o adevărată panpercepţie.

            Conştiinţa unei Nemire personificate revine aproape obsesiv în câteva poeme având valoarea unui monadic sistem de referinţă. „Soarele e undeva în ochiul tău albastru, Nemira” afirma poetul, Nemira copilăriei sale trecând deja în Univers, atribuindu-i-se o funcţie heliogenetică. „Naşte-l” zice poetul referindu-se la astrul care condiţionează existenţa, soarele nostru cel de toate zilele. Şi, aceste versuri, expresie a permanenţei, revin în mai multe poeme. Astfel în poemul „Reale lucruri postmoderniste” se invocă „ochiul netrecător/ al Nemirei”: „(Vă salut, toţi colegi ai unicei noastre copilării;/ ne mai întâlnim –  dar nu sub ochiul netrecător/ al Nemirei – )”. Aceste versuri par a sugera asumarea într-o deplină libertate („nu sub ochiul netrecător al Nemirei”) a fiecărei individualităţi, a propriei individualităţi. Finalul poemului însă, reiterând versurile din care se deduce condiţionarea solară a existenţei în spaţiul poetic ficţional propus, „Soarele e undeva în ochiul tău albastru, Nemiro/ Naste-1/ ”: Reafirmă permanenta prezenţă a Nemirei, adevărata stea polară a copilăriei şi sincerităţii devenirii.

            În poemul „Rescriu” reapare ca într-un racurssi omniprezentul şi devoratorul ochi albastru al Nemirei: „Ochiul Nemirei mă paşte, dorul fără de leac, prieteni, al timpului fraged (admirabilă sintagmă –  N.N.) (aluat binecuvântat) al copilăriei irepetabile… ”. Copilăria este înţeleasă ca preexistentă –  „marea chemare înapoi în timp”. Reverberaţiile peste ani ale acestei copilării sunt evidenţiate de „bisturiul ideii-rază” care disecă totul cu nedisimulată sinceritate. Cu o oarecare doză de ironie amară nu sunt cruţate nici imaginile standard, nici imaginile poate kitch, ale pozelor de familie cu, mama, tata şi copil, vara, sus, la cabană ca în poemul „Odinioară”. Însă toate poemele poartă ca un halou însemnul forţei pe care numai credinţa într-un ideal o poate conferi: „Sigur că da, viaţa –  lucrul cel mai important poate./ Nici o zi cu ploaie nu va fi cu adevărat/ zi cu ploaie dacă în tine/ mai ai credinţă/ într-o rază de soare.” sau, mai departe: „Până şi stâncile de diamant/ se pot sfărâma/ în carnea poeziei tale/ de acel necruţător ideal,/ în tine/ un ochi priveşte în irisul/ altui ochi albastru,/ (poate imaginea omniprezentă, adevărata coloană vertebrală, un fel de talisman ideatic –  ochiul albastru al Nemirei! N.N.) la nesfârşit;/ ochi în ochi,/ privire în privire,/ tăcere în tăcere”. Această credinţă, numai această credinţă îi permite poetului să afirme elegiac: „Un nou anotimp galactic/, va începe mâine” presupunând deci o nouă lume sau cel puţin o lume mai bună, aluziv sugerată de sintagma „zorii pământului”. Într-un alt poem se scria la scara planetei această credinţă: „planeta frumuseţilor pe care/ nici un vis nu poate fi ucis/ de gloatele tăcute,/ de cuvintele strălucitoare./”. Însă de data aceasta, ea, credinţa este exprimată disociativ, validată numai pentru jumătate de cer, cealaltă jumătate reprezentând antinomic contingentul, hiperrealul. Pietrele aruncate în lacul de munte, deşi neacceptate sunt însă o realitate, o realitate faţă de care nu există decât o şansă de salvare: „cealaltă jumătate, transparentă,/ lăsaţi-mi-o mie mereu.”.

            Între denotaţie absolută şi conotaţie absolută, cititorului versurilor lui Ioan Iacob i se relevă, gradual, numeroase piste de acces către substanţa poetică putându-se ajunge, printr-o lectură implicabilă şi printr-o adecvare la text, la, ceeace am putea numi, consubstanţialitate poetică.

            Dintre codurile de lectură posibile, lectorul poate alege pe acela care să-i servească cel mai bine demersului său receptiv.

            Evident, textul potenţează sau nu propria-şi valoare cât şi nivelul comprehensiv, în funcţie de parametrii sistemului autor, text, lector.

* Ioan IACOB: „Ochiul albastru al Nemirei”, Editura Eminescu, 1989