LEGENDA PĂSĂRII SPIN

Încerc, de prin cronici adînc ferecate,
Să scot la lumină, din sipetul plin,
Din file-nnegrite, de mult îngropate,
Frumoasa legendă a păsării spin.

Ce freamăt în zbateri de aripi măiastre,
Ce vis de lumină, ce dor de-a trăi,
În zborul-fantasmă sub palide astre,
În cîntecul-vrajă din zorii de zi.

Dar spaime născute de noaptea ce piere
O-ndeamnă, viclene, sub cerul de foc,
Să lase în juru-i pustiu şi tăcere...
E dansul din urmă. E ultimul joc...

Să fie doar teama că timpul se cerne,
Clepsidra că-i goală să fi intuit,
Nutrind oare gîndul că toate-s eterne
Aflat-a că-n toate există sfîrşit ?

Din cerul potrivnic în zbor se avîntă...
O cheamă pămîntul. O vrea negreşit.
În vîrful de spin se opreşte, înfrîntă.
Nu iartă ursita ce e de-mplinit.

Cu pana-nroşită de spinul ce nume
I-a dat preafrumoasei cu tragic destin,
În pragul de ziuă, la margini de lume,
S-a stins o fărîmă din harul divin...

BIBLIA ŞI CRUCEA


"Deturnarea actului de justitie a fost una dintre amenintarile la adresa sigurantei nationale in 2005, conform Raportului SRI pe anul trecut."
Aşa sună prima frază a unui articol dintr-un cotidian bucureştean. Probabil (n-am de ce să mă îndoiesc) aşa sună şi raportul cu pricina. Citind textul de mai sus, am început să derulez în minte un scenariu de film. Un gen de flashback despre care aş vrea să cred că nu poate fi întîlnit în realitate.
Cred cu tărie în actul de justiţie. Si mai cred că nu banii fac dreptatea. Cu unele excepţii...


*
* *

Sala de judecată. Solemnitatea momentului e contrazisă doar de atitudinea lejeră, mult prea lejeră a pîrîtului. Armani, Gucci, parfum fin dar mult prea mult pentru a nu deveni supărător. Rolex, ghiul... Tolănit neglijent în scaun, cu doi avocaţi alături.

Avocatul reclamantului vorbeşte de cel puţin un sfert de oră. Tînăr. "Poate prea tînăr", gîndeşte reclamantul, un ins la cincizeci de ani, arătînd de şaizeci, îmbrăcat cu 'hainele bune'. Nu înţelege aproape nimic din spusele avocatului său, dar ştie că îi apără drepturile cu bunăcredinţă. Aude ceva despre probe de netăgăduit, înscrisuri, depoziţii de martor. "Cu cîtă atenţie îl ascultă judecătorii" îşi spune în gînd, adăugînd: "Bun avocatul ăsta. Tînăr da' bun. L-am şi plătit.... Zece milioane, salarul meu pe o lună jumate. Da’ merită. După cum vorbeşte, n-am cum să nu mi se facă dreptate. Şi sala, parcă-i soarbe cuvintele..."

Avocatul a terminat. A terminat şi avocatul pîrîtului, în doar cîteva fraze. Reclamantul asistă nedumerit cum şuşotesc judecătorii, ascunzîndu-şi chipurile după cîte o copertă de dosar. În faţa lor, pe masă, o carte groasă şi pe ea aşezată crucea.
"Dacă au şi crucea pe masă, se cheamă că sunt credincioşi şi temători de Dumnezeu. Vor face dreptate." gîndeşte reclamantul, aproape sufocat de emoţie şi nerăbdare.

"Cauza rămîne în pronunţare". Cuvintele judecătorului cad solemn peste liniştea sălii.

Reclamantul nu pricepe nimic. "Am cîştigat?" îl întrabă pe tînărul avocat care îşi îndeasă grăbit hîrtiile în geantă. "A, încă nu s-a pronunţat? Şi cînd se pronunţă? Aha, la ora trei? Păi vin, cum să nu vin!"

"Trece repede vremea pînă la trei." îşi spune reclamantul. "Am umblat trei luni, mai pot aştepta trei ore." Simte foamea cum îi răscoleşte stomacul. Patiseria din colţ geme de lume. Cei doi covrigi se isprăvesc repede. Ar bea un suc, dar parcă nu se îndură. "Face cît două franzele..." Cu gîndul la dreptatea pe care o visează de atîta vreme, se pierde în rumoarea localului, indiferent la discuţiile aprinse dintre avocaţi sau la şuşotelile dintre aceştia şi clienţii lor...

Sala de judecată pare mai luminoasă acum. Soarele bate în geamuri, crucea sclipeşte pe masă, judecătorii sunt la fel de solemni, pîrîtul la fel de plictisit. Apoi, ca o ghilotină, cuvintele preşedintelui: "...respinge cererea reclamantului... cu drept de recurs... azi, douăzecişitrei... şedinţă publică..."

Reclamantul priveşte buimăcit, nu pricepe nimic, dar ceva îi spune că nu e bine... poate privirea avocatului său, aţintită în pămînt, poate rînjetul de satisfacţie al pîrîtului, cu scobitoarea atîrnîndu-i între dinţi... Simte că toată sala se învîrte în jurul lui, iar în minte îi răsună ca o morişcă vorbele preşedintelui "...respinge acţiunea... respinge acţiunea...". Îşi aruncă privirile neputincioase spre tînărul avocat, iar o durere surdă îi cuprinde întraga fiinţă. "Şi l-am plătit cu salariul meu pe o lună jumate... zece milioane... Mi-a spus că nu putem pierde, cu toate actele depuse şi martorii pe care i-am adus..." Se prăbuşeşte pe un scaun, incapabil să articuleze vreo vorbă, privind cu disperare cum judecătorii şi grefierul dispar pe rînd pe uşa din spatele biroului.

În spatele sălii, pîrîtul, cu gîndul la masa care îl aşteaptă la restaurantul de pe colină, jubilează. "Ăştia da avocaţi. I-am şi plătit, ce-i drept... Regeşte... Douăzeci de mii de parai nu e de colea. Ce mă interesează pe mine cît şi cui au dat?... M-am ales de pe urma lor cu un cîştig înzecit... Uite-l şi pe moşul ăsta, cu avocatul lui de doi bani... Auzi, probe de netăgăduit... Nişte amărîţi, dă-i în ...". Înjurătura groasă îl linişteşte, ba chiar îl amuză. Iese pe uşă cu pasul greu, plin de sine, lăsînd în urmă o dîră grea de parfum...

După o oră, din cadrul uşii, tanti Jeni, femeia de serviciu, priveşte cu ochii profesionistului pe care nimic nu-l mai miră mogîldeaţa prăbuşită în ea însăşi ca în faţa unui altar. Deasupra, pe masa somptuoasă la care se împarte dreptatea, stinghere, biblia şi crucea...

SURU’

Poteca şerpuia pe malul pîrîului, îngustă, strîmtorată de steiurile ascuţite ce albeau în lumina soarelui de dupăamiază. Deasupra, departe, către Piatra Dracului, pluteau vulturii cei mari. Cît priveai cu ochii, numai ţancuri neumblate şi iarbă aspră, foşnind prelung în unduirile vîntului. O linişte dureroasă, întreruptă doar de bocănitul rar al copitelor...

Bărbatul călca apăsat, cu fruntea în pămînt, parcă nepăsător la tot ce era în jur. Pornise de acasă hotărît, iar acum îl măcinau îndoielile. Auzea în urmă răsuflarea grea a calului bătrîn, tropăitul împiedicat al copitelor pe drumul de piatră...
Îşi pipăi din nou tăpărişca din cingătoare, îşi purtă palma aspră peste tăişul ascuţit, apoi peste coada lucioasă de atîta folosinţă şi simţi din nou acel fior rece pe şira spinării. Mormăi, mai mult pentru sine:
- Hai, Surule, hai… Hai, boală...

Se împlineau treizeci de ani de cînd îl avea pe Suru... Cu el îşi furase nevasta de la părinţi, cu mulţi, mulţi ani în urmă... Calistrat, tatăl fetei, nu voia în ruptul capului să i-o dea:
- Sărăntoc, rostise aspru cînd s-a dus să i-o ceară. Nu-i de nasul tău!
Şi i-a arătat poarta. În casă, după perdea, Ileana plîngea în pumni...

La o săptămînă, în miez de noapte, a şuierat-o din uliţă. A ridicat-o pe cal, a chiuit de a răsunat satul şi pe-aici ţi-e drumul... Suru îi purta ca vîntul, tropotind sub lumina lunii spre culmile Drăgotesei. Acolo-şi încropise Gheorghe sălaş. O colibă din bîrne, învelită în coajă de brad, să n-o străbată vîntul şi ploaia.
Calistrat şi cei doi feciori ai lui i-au urmat îndeaproape. Aveau însă cai obişnuiţi mai degrabă cu muncile grele decît cu alergatul. În faţa lor, Suru zbura de-a dreptul. Aşa că de la o vreme i-au pierdut...

Bărbatul îşi întoarse privirea către animalul care sufla greu în spatele lui. Urcau din nou acel drum, de asta asta fără grabă. Nu-i mai urmărea nimeni. Poate doar amintirile zilelor scurse în amarul de ani. O lumină tristă îi străbătu obrazul.

- Hai, Surule, hai…

Apoi se întunecă din nou la faţă. Pipăi iar ascuţişul toporului cu vîrful degetelor. Nu omorîse în viaţa lui, nici porcul nu-l înjunghia, chema cîte-un vecin priceput iar el îşi căuta de lucru prin spatele casei, chipurile să aducă paie...
Acum însă era altceva... Îi era milă de calul bătrîn, care se stingea pe picioare. I-l ceruseră nişte ţigani, să-i ia pielea. I-a înjurat cum n-o făcuse niciodată, de dumnezei, de anafură şi născătoare, de-au plecat tuciuriii nedumeriţi şi speriaţi.
Atunci s-a hotărît. Mai bine s-o facă el, cu mîinile lui, să-i curme suferinţa cu mîinile alea cu care-l hrănise şi ţesălase vreme de treizeci de ani...

De după cotul drumului le apăru în faţă o poiană strîmtorată între ţancurile albe. Coliba putrezise demult sub ploile şi zăpezile anilor. Bărbat şi cal se opriră. Fumegau amîndoi în răcoarea care începuse să se lase peste munte. Soarele se trăsese după culmea semeaţă a Drăgotesei, iar aerul devenise aspru sub vîntul care unduia smocurile rare de iarbă.
Gheorghe îşi pipăi, pentru a cîta oară, coada toporiştii. Apucă dîrlogii cu un gest blînd, iar Suru îşi întinse botul către pieptul stăpînului. Ochii mari, urduroşi, păreau fără lumină...
Pentru o clipă, bărbatul se simţi descumpănit. Privi peste creştetul calului la coama rară, la spinarea văduvită de păr, la crupa altădată lucioasă şi plină...
- Hai, Surule, hai…

Tîrziu, în lumina înserării, o umbră adusă de umeri cobora poteca abruptă.

Departe, sub culmea Drăgotesei, dădeau roată vulturii cei mari...

ISTORII ...

-Gheorghe Ghe Ion!
Din grupul de ţărani speriaţi se desprinse o umbră. Părul vîlvoi, privirea speriată căutînd parcă sprijin la cei dindărăt. Se opri în uşa postului, izbit de duhoarea de transpiraţie, sînge şi urină. Un pat de armă între omoplaţi îl lungi pe podea.
- Grijania şi închinarea mamii mătii!... Vrei pămînt, ha?...
Bocancul greu al şefului de post i se propti între coaste. Icni scurt, iar ploaia de lovituri îl năuci...
După un sfert de ceas, doi jandarmi cu chipurile congestionate l-au tîrît înapoi în curte. L-au lepădat ca pe un sac pe grămada de lemne. Viaţa se scursese din el. Doar din cămeşoiul plin de sînge mai urca în aerul rece un abur...
În uliţă, dincolo de gard, Maria, femeia lui, cu o mînă ţinîndu-şi basmaua la gură, cu pîntecul abia încăpîndu-i în zdreanţa cu care-şi înfăşurase şalele, bocea stins, cu gîndul la pruncul pe care avea să-l aducă pe lume.
Pe deal, ultimele flăcări de la conac lingeau cerul întunecat al acelui început de an 1907.

- Gheorghe Ghe Ion!
Cu căciula frămîntată în mîinile noduroase, omul ieşi agale din mulţime.
- Prezent...
Şeful de post îi arătă, cu o mişcare scurtă a capului, uşa. Intră ferit, cu capul plecat, în încăperea mică, duhnind a mahorcă.
- Semnează!
Privi la cel din faţa lui, aşezat la masa pe care, lîngă sticla de vin şi cîteva pahare soioase, zăcea un vraf de hîrtii. Îi întindea un toc pe care tocmai îl muiase în cerneală.
- Semnează! Că doar n-o să stau toată ziua în văgăuna asta de sat!
Omul se codi... Întinse mîna, apucă tocul cu degetele tremurînde, îşi roti privirile prin încăpere, căutînd parcă un sprijin...
- Păi eu... Pămîntul ăsta abia l-am căpătat... cu reforma... Am zis că nu l-aş da... că nu-l dau...
Apucă doar să mai audă icnetul şefului de post, ridicînd arma. Patul de puşcă îl izbi între omoplaţi. Se prăbuşi în genunchi, şi tocmai cînd dădu să se întoarcă, bocancul greu i se înfipse subsuoară.
- Grijania cui te-o făcut! Nu-l dai, ha?...
A semnat într-un sfîrşit, cînd a simţit că măruntaiele din el stau să se fărîme. A semnat cu mîna tremurîndă, fără să înţeleagă nimic din ceea ce i se întîmplă. A ieşit pe uşă împleticindu-se şi s-a prăbuşit în mijlocul curţii. Maria, femeia lui, cu burta la gură, plîngea tăcut. L-a ridicat, l-a sprijinit şi s-au strecurat amîndoi, ca două umbre, în josul uliţei.
Pe deal, zidurile afumate ale vechiului conac sclipeau stins sub soarele acelui început de an 1957...

- Gheorghe Ghe Ion!
Omul privi în jur, parcă nevenindu-i să creadă că şi-a auzit numele. Rosti un prezent timid şi se aşeză înapoi în bancă. În jurul lui, avocaţii îşi fîlfîiau robele, citeau din acte îngălbenite, vorbeau, vorbeau...
Se întrebă ce caută el acolo. A, pămîntul... Sigur că era al lui. Fusese al tatălui lui, Gheorghe Ghe Ion, mort în 1957... Fiul lui Gheorghe Ghe Ion, mort în război, pe Nistru, care la rîndul lui fusese fiul lui Gheorghe Ghe Ion, mort în 1907, în răscoala de pe moşia lui Marghiloman.
Marghiloman... Parcă aşa îl cheamă şi pe ăsta cu care se judecă...
În jur, avocaţii îşi fîlfîiau robele. Şi vorbeau...

Cînd a ieşit din sala de judecată, era năucit. Maria, femeia lui, îi căută privirile, dar el şi le feri. Nu voia să vadă în ele că pierduse. Pămîntul... Ce să mai facă cu el? Cui să-l lase? Pieriseră pentru el atîţia Gheorghe Ghe Ion... Iar el era ultimul.

Ajunse în sat la orele serii. Pe deal, umbrele zidurilor conacului de altădată zgîriau cerul acelui început de an 1997...

LOSTRIŢA

Tunetul apei era năucitor. Şuvoiul neîntrerupt se prăvălea de undeva din înălţimile ameţitoare, dintre colţii de stîncă ce se iveau sus, departe, prin pîcla fină născută din împreunarea apelor în învolburarea nebună din bulboana de dedesubt.

Urlătoarea. Mă făcea să mă simt mărunt pe întinderea de ape, pierdut în barca fragilă pe care curenţii o trăgeau necontenit spre puhoiul acela înspăimîntător, spre acea dezlănţuire de forţă brută capabilă să sfărîme totul în cale.

Era acolo. O simţeam cu fiecare fibră. Pîndea în vreun cotlon întunecat, gata să ţîşnească săgetînd adîncul cu zvîcnirea ei argintie, semănînd spaima morţii printre păstrăvii mai lungi de-o palmă ce răzbăteau prin spumegarea de ape în căutare de pradă.
Era acolo, ştia că-i caut fiece mişcare, cuprins de o patimă care-mi transfigura chipul, care mă făcea să uit de primejdia acelui loc în care sfîrşitul se putea ivi într-o clipă în vîltoarea aceea care sugea totul spre hăul fără fund. Ochii mei arzînd de patimă ca de o boală de nevindecat căutau ochii reci, sticloşi, ai nemaipomenitei fiare despre care poveştile ţesute în taina serilor din jurul focului spuneau că ar putea trage la fund o barcă cu pescar cu tot la fel de uşor cum apele Urlătoarei purtau spre adîncurile negre trunchiurile umflate ale brazilor purtaţi de torenţii înspumaţi ce coborau din munte în zilele de furtună.

Era acolo parcă de o viaţă întreagă, şi tot de o viaţă întreagă îmi bîntuia visele din scurtele nopţi ale verilor şi toamnelor petrecute pe malurile lacului, în acele locuri în care nu mai ştiai ce e vis şi ce e realitate, în care sălbăticia şi frumuseţea îţi tăiau respiraţia într-un suspin de uimire la fiecare pas.

O visam noapte de noapte, între noi se ducea o luptă neostenită, ne pîndeam fără încetare, fiecare cu armele lui. Eu cu nălucile pe care le făceam să lunece printre ape, cu sclipiri înşelătoare, cu cîrligele ascuţite cu răbdarea celui care nu are alt ţel în viaţă, ocnaş condamnat să trudească la zăbrelele care închid o fereastră care duce spre nicăieri, căci odată ajuns dincolo de zăbrele se deschid alte geamuri prinse în drugii groşi de fier, iar cazna trebuie luată de la capăt... Ea, cu şiretenia căpătată de-a lungul timpului, cu iuţeala cu care spinteca adîncurile negre, cu acel simţ care o făcea să-şi încoarde brusc spinarea înainte de a apuca înşelătoarea nălucă şi, deschizîndu-şi înotătoarele de sub branhii asemeni unor evantaie, să se oprească la un lat de palmă de ceea ce părea a fi o pradă ameţită de curenţi, pentru ca apoi să dispară în adînc cu o bătaie scurtă a cozii...

Veneau în cele din urmă zorii zilei, întîi o lumină palidă, mai palidă decît lumina stelelor care sclipeau pe boltă... Era semnul că trebuie să pornesc. Era ziua cea mare, ziua în care trebuia să se sfîrşească totul, ziua în care urma să răzbun toată aşteptarea de pînă atunci, cînd, cu varga tremurînd în mînă aveam să scot la lumină acel monstru al adîncurilor, bestia care îmi umplea nopţile de nelinişti şi insomnii, fiara depre care poveştile spuneau că e fără de moarte...
Era ziua mea, trebuia să fie ziua mea, trebuia să vină odată acel ceas al descătuşării... Mintea lucra febrilă, trupul îmi era cuprins de acea nerăbdare care face să vibreze fiecare fibră, începea căutare prin cotloanele cele mai ascunse, căutare plină de emoţia cea dintîi... Nimic nu era ca altădată, totul era nou şi necunoscut, chiar dacă barca mă purta prin aceleaşi şi aceleaşi locuri pline de primejdie din jurul bulboanelor Urlătorii... Iar cînd soarele se ridica deasupra coamelor muntelui, toată acea aşteptare plină de nebănuită taină se transforma încet, încet, într-o nouă dezamăgire...
Şi venea din nou seara, cu aceleaşi poveşti în jurul focului, şi apoi noaptea, plină de coşmarul întîlnirii cu nemaipomenita fiinţă a apelor acelui loc de taină, şi iar speranţele dimineţii, şi căutarea febrilă în lumina crudă a începutului de zi, cu nălucile înşelătoare jucate cînd deasupra, cînd în adînc, fără odihnă...

Apoi, cînd gîndul că totul e în zadar s-a înfipt în minte, cînd poveştile din jurul focului au început să-şi piardă farmecul, cînd căutările pe întinderea de apă au devenit povară, a venit clipa... Oglinda de apă sub care plimbam năluca s-a prefăcut în ţăndări, varga s-a încordat în mîna asudată şi o spaimă bruscă mi-a cuprins mintea... Aveam un singur gînd, să nu-mi scape, şi m-am luptat cu ea cu răbdarea îmbîcsită în mine în zilele lungi de aşteptare... Am lăsat-o să coboare în adîncuri, să-şi caute cotloanele cunoscute, să-şi făurească speranţa că poate să scape. Era în mine adunată toată neliniştea atîtor nopţi şi zile, şi acea nelinişte s-a transformat în exaltarea victoriei... Era a mea, nu era doar o poveste, nu mai era un vis care să-mi umple trupul de sudoare... Încet, încet, au început să o părăsească puterile... Şiretenia nu-i mai folosea la nimic, fusese deajuns o clipă în care, crezîndu-se de neînfrînt, sau poate prea sigură de prada care-i ieşise în cale, s-a avîntat fără grijă... Acum venea spre barcă, trasă de firul nevăzut, de o frumuseţe ireală, cu toate culorile strălucindu-i pe trup... Era a mea...

Fiorul bucuriei n-a ţinut mult. Ca un fulger m-a lovit gîndul... Ce va fi mîine? Ce vor fi de acum încolo nopţile fără drogul acelor vise? Ce vor fi de acum încolo zilele pe apele învolburate de sub Urlătoare decât ceasuri aride? Şi cee vor fi de acum încolo acele ape decît un adînc pustiu?

Am mai privit odată trupul acela ca un fus, plin de toate culorile curcubeului, ochii aceia sticloşi şi reci care îmi pîndiseră mişcările, gura imensă în care năluca stătea agăţată în cîrligul de atîtea ori ascuţit în timp ce poveştile din jurul focului îşi depănau farmecul...

Nu îmi aparţinea. Nu era drept să îmi aparţină. Era a acelor adîncuri, era de fapt una cu acele adîncuri, cu Urlătoarea care mă năucea cu tunetul apelor ei, cu frumuseţea acelor tainice locuri...

O mai caut cîteodată, în dimineţile răcoroase de vară, în dimineţile pline de neguri ale toamnelor lungi... O învolburare scurtă, o zvîcnire de argint sub apele învolburate sau goana înspăimîntată a păstrăvilor îmi spun că e acolo...

ZIUA CÎND BAT CLOPOTELE

Cocoşii cîntară pentru a doua oară în dimineaţa rece de noiembrie. O aripă sură de lumină răzbătea dinspre Dealul Negru, semn că soarele se străduia să înfrîngă întunericul nopţii.

Prin geamul murdar, Gheorghe privea umbra mărului chircit cum zgîrie cerul cu crengile descărnate. Gemu adînc, încercînd să se ridice dintre perne. Nu mai ştia a cîta noapte trecuse de cînd nu mai pusese geană pe geană. De dincolo, din încăperea scundă în care dormea cu cei doi copii, se ivi Ana, ca o umbră. Auzise geamătul surd al bărbatului şi veni să-l ajute să se ridice. La cei patruzeci de ani ai ei, purta pe chip toată durerea lumii. Avea privirea stinsă, de om care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă.

Doamne, şi cîtă lumină avea în ochi pînă mai ieri, gîndi Gheorghe...
Parcă o vedea în faţa popii Vichentie, cînd i-a cununat. Strălucea precum soarele dimineţii...
Nu i-a pierit lumina nici după ce i-a adus pe lume doi băieţi pe care abia de apucau să-i îmbrace şi să-i hrănească. Parcă sărăcia şi necazurile nu aveau nicio putere asupra ei, oricît ar fi fost de mari. Pînă l-a văzut pe Gheorghe la pat. Cînd doctorul i-a spus că nu mai are mult, s-a prăbuşit deodată în ea, s-a împuţinat la trup iar faţa i s-a vrîstat precum prunele uscate, şi toată lumina s-a stins din ochii ei mari şi negri, lăsînd loc unui gol întunecat...

De n-ar fi pruncii... gîndi Gheorghe... O durere seacă i se ridică în coşul pieptului, iar tusea îi năvăli în gîtlej. Scuipă cu greu resturi de sînge închegat în năframa pe care o ţinea în mîinile tremurînde... Apoi parcă se linişti, închise ochii şi adormi în sunetul tălăngilor turmei de vite care trecea pe uliţă spre păşunea de la poalele dealului...

* * *

De la păzitul turmei de vite i se trăgea. Păzea vitele satului de cînd se ştia. Întîi la ceapeu, unde-l trimisese mamă-sa de mic copil, după ce i se prăpădise bărbatul. Abia de apucase să-şi cunoască tatăl. Pleca dimineaţa devreme, cu trenul de cinci, la mină, şi se întorcea noaptea tîrziu, negru şi ostenit, mirosind a fum şi a cărbune. Apoi, într-o seară, nu s-a mai întors. Gheorghe a simţit foiala din casă, a auzit bocetul surd al mă-si, îmbrăcată în negru, dar n-a aflat decît tîrziu ce se întîmplase. Mina care-i hrănise pînă atunci pe toţi ai casei i-a lăsat muritori de foame. Orfani. Şi nu numai pe ei. Era plin satul de orfani şi de văduve... Şi de prapori negri la porţi...

Aşa a ajuns la vite. L-a luat un unchi de-al doilea, văr cu taică-său. Era brigadier la ceape, om cu stare pe vremea aia... Gheorghe avea abia nouă ani. A lăsat şcoala, a lăsat bucuriile copilăriei... Se scula dis de dimineaţă şi se înfăţişa la grajduri. Treaba lui începea după ce vitele erau mulse şi trebuiau mînate la păşune. Se întorcea seara, flămînd, după o zi de arşiţă, de ploaie, de frig, iar a doua zi o lua de la capăt... Bucuria lui cea mare era cînd venea iarna şi vitele nu mai puteau fi scoase la cîmp... Atunci dormea în voie şi visa mereu o casă mare şi îndestulată, cu o curte întinsă în care putea învîrti ziua întreagă căruţul cu roţile făcute din dovleac... Ajunsese aproape fecior şi visul îl mai bîntuia încă.

A venit apoi revoluţia, îi auzea pe toţi vorbind de schimbare, de pămînt, de bogăţia ce avea să urmeze după ce vitele şi pămînturile ceapeului vor fi fost împărţite... O vreme n-a priceput nimic. Pentru el zilele erau aceleaşi, poate doar mai pline de teama de ce va fi mîine. Cum adică să împartă vitele ceapeului? Atunci el ce va mai păzi? Şi de unde îşi va mai lua bruma de simbrie? Pînă s-a lămurit că şi dacă vor fi ale oamenilor, vitele tot vor trebui mînate la păşune şi păzite. N-avea să rămînă muritor de foame.

O vreme a sperat că din turma aia mare va căpăta şi el măcar vreo două capete. Doar o păzise atîta amar de ani. Mai apoi s-a dumirit. Avea să rămînă tot calic. Vitele au fost împărţite după cîte cornute adusese fiecare în ceape. Iar ai lui nu avuseseră vite. Trăiseră din salariul de adus de tatăl lor de la mină. Aşa că a rămas să păzească mai departe cireada care acum era a sătenilor. Simbria era aceeaşi, dar după doi ani banii nu mai făceau mare lucru. Abia de putea să-şi cumpere gazul de lampă şi carul de lemne pentru iarnă. Iar de mărit simbria, nici pomeneală. Cei care aveau vite o duceau la fel de greu ca şi el.

După doi ani de aşteptări, a început să se împartă şi pămîntul. Acuma Gheorghe avea de ce să se bucure. Maică-sa primise cînd se măritase o bucată bună de pămînt în luncă, în Valea Seacă. Pe vremea colectivei acolo erau grădinile de zarzavat. Pămînt gras, negru, făcut să rodească... Au făcut cerere la primărie, ca toţi ceilalţi. Adică, le-a făcut-o Calistrat, bătrînul învăţător, că ei nu ştiau scrie. Şi au aşteptat, cu nădejdea în suflet. Zvonuri fel de fel umpleau satul, cum că nimeni n-are voie să se apropie de pămînturi pînă vine comisia de la judeţ să facă măsurătorile şi să pună lumea în posesie. Cum o fi aia, să-i pună în posesie, lumea pricepea mai puţin. Dar vorba a prins, şi o rosteau toţi cu evlavie, ca şi cum de acele cuvinte atîrna toată bunăstarea lor de-acum încolo.
Primarul umbla plin de el pe hotar, socotind, măsurînd, cercetînd registrele, promiţînd în stînga şi dreapta... Se făceau prietenii peste noapte şi se desfăceau prietenii de-o viaţă, schimbate de foamea de pămînt în duşmănii de moarte...
Pe urmă au început nemulţumirile. Că unii nu au primit pămîntul, că alţii au luat unde nu avuseseră niciodată... Ba chiar s-au şi tăiat unii cu sapele, pentru cîte o brazdă de hotar...

Popa Vichentie nu mai contenea să predice împăcarea, să cheme lumea la linişte şi înţelegere. Slujbele de duminică deveniseră locul în care cei lăsaţi deoparte de la împărţire îşi strigau nemulţumirea şi căutau sprijinul părintelui. Aveau să afle nu peste multă vreme că se plîngeau la Iuda... Părintele îşi vînduse sufletul pentru o mînă de arginţi şi cîteva rînduri de vie, prostind lumea cu vorbe despre curăţenia sufletească, despre păcatul lăcomiei, încercînd să-i liniştească pe cei nemulţumiţi pentru ca primarul şi cei apropiaţi lui să poată fura în voie...

Gheorghe şi mă-sa nu s-au băgat. Au aşteptat cu încredere ca primarul să cheme comisia, să se facă toate în bună rînduială. Încă mai credeau în puterea acelor vorbe rostite de nenumărate ori. Să-i pună în posesie... Pînă într-o primăvară cînd au prins de veste că ai lu’ Bică ridică un zăgaz pe firul Văii Seci, ca să-şi facă o crescătorie de peşte. Ca un fulger s-a răspîndit zvonul. Vuia satul...
La început n-au crezut, deşi vedeau cu ochii lor cum scurmă buldozerele pămîntul, dezgolind lunca de huma neagră, grea ca o clisă şi scoţînd la iveală prundişul de dedesubt. Au dat din umeri, cum adică, ce să caute o baltă cu peşte pe pămîntul lor, cînd primarul doar ce le spusese că în primăvara aceea comisia avea să se oprească la ei în sat... Pe cînd s-au dumirit, balta era îngrădită şi cele patru-cinci hectare de apă sclipeau sub cerul de mai... Mihai a lu’ Bică, feciorul cel mare, plecat la oraş cu ani în urmă, cheltuise o avere cu balta. Pe malul apei răsăriseră nişte căsuţe cu acoperişuri de ţiglă verde şi strălucitoare, cu tărnaţ umbrit şi ferit de ploaie. Iar dincolo de gard, patru zdrahoni cu puştile la spinare, însoţiţi de cîinii negri şi mari cît viţeii, priveau încruntaţi la oricine îndrăznea să se apropie la mai puţin de o aruncătură de băţ de poteca ce înconjura locul.

Gheorghe s-a plîns primarului, s-a plîns şefului de post, ba chiar şi popii Vichentie. Fără folos însă. A lu’ Bică era mare la partid, cine se punea cu el se punea cu puterea, şi cu puterea nu te pui, că te trînteşte cînd ţi-e lumea mai dragă, obişnuia să spună primarul. L-au sfătuit unii să meargă la judecată, să-şi tocmească un avocat. Cînd a aflat cît îl costă, s-a luat cu mîinile de cap. Socotise că din banii ăia şi-ar fi putut rostui o casă nouă... Aşa că s-a dus iar la bătrînul Calistrat, să-i scrie, cum o şti el, cartea către judecătorie.
La judecată n-a priceput nimic. A bîiguit două vorbe despre pămîntul primit de mamă-sa de la părinţi, la măritiş, apoi a amuţit. Avocatul lui Bică vorbea parcă altă limbă, judecătorul la fel, aşa că, oricît l-au înghesuit cu întrebările, n-au mai scos de la el altceva decît că ăla era pămîntul lu’ mă-sa...
Cînd a primit plicul de la poştaş, a zburat către casa lui Calistrat. Apoi şi-a înecat amarul la crîşmă, pînă noaptea tîrziu. Bătea din cînd în cînd cu pumnul în masă şi mugea adînc: ‘mnezău’ mamii lor!...

După un an, s-a luat cu Ana. Să împartă sărăcia în doi. Ana era sufletul casei. Împrăştia lumină în jur, şi parcă toate erau mai uşor de răbdat... În doi ani i-a adus pe lume doi feciori. Două suflete la care ţinea ca la ochii din cap. A început să uite amărăciunea pierderii pămîntului...
Pînă într-o zi cînd, mînînd cireada către deal pe lîngă pescăria lui Bică, a zărit pe malul apei un chip cunoscut. Judecătorul de la proces tocmai scotea din apă un crap cît damigeana, iar lîngă el a’ lu’ Bică, cu două sticle de bere în mîini...
Gheorghe a văzut negru în faţa ochilor. S-ar fi repezit peste gard, să-i miruiască cu măciuca de care nu se despărţea niciodată. I-au răsărit în minte ochii Anei şi chipurile celor doi prunci, şi s-a strîns în el... Simţea că dacă trece gardul, face moarte de om. Şi-a înghiţit năduful, ca de atîtea ori, şi şi-a văzut de drum...
A’ lu’ Bică i-a văzut privirea. S-a aplecat către judecător şoptindu-i cîteva vorbe, apoi şi-a semeţit capul către Gheorghe, să se vadă că el e stăpînul, şi l-a înjurat gros de dumnezei şi de născătoare, în timp ce judecătorul îl trăgea uşor de mînecă...

La cîteva săptămîni, Gheorghe a aflat de pe la unii din sat că Bică îi caută pricină. Cică vaca lui cea mai scumpă, cumpărată în primăvară, vine seara de la cireadă cu tot mai puţin lapte. Şi că vinovat era văcarul, care-i mulgea vaca peste zi ca să-şi îndestuleze plozii.
Gheorghe n-a băgat în seamă cele auzite. Nu luase, de cînd se ştia pe lume, nici măcar un capăt de aţă din ce nu era al lui, aşa că n-avea teamă. Se ştia cu sufletul curat. Din asta i s-a tras. Din încrederea că adevărul e mereu deasupra...
Nu s-a ferit. Nici nu a încercat să se apere. Nu credea să i se întîmple ceva de la nişte vorbe nesăbuite.
Ai lu’ Bică l-au aşteptat într-o seară pe drumul de lîngă viroagă. Doi dintre feciorii mai mici şi doi paznici de la pescărie, cu cîinii după ei. Gheorghe avea şi el cîine, un ciobănesc flocos şi aprig, care s-a repezit deîndată între namilele care lătrau făcînd spume la gură. L-au încolţit şi l-au dat gata, zmulgînd din el bucăţi de blană însîngerată.
Pe Gheorghe l-au înconjurat pe tăcute şi tot pe tăcute l-au bătut mărunt, cu bîtele, cu pumnii, cu picioarele, pînă l-au fărîmat tot, lăsîndu-l aproape fără suflare în colbul gros al drumului.
L-a găsit tîrziu în noapte un sătean care se întorcea din deal cu căruţa. Ana l-a spălat, l-a oblojit cum s-a priceput mai bine şi a doua zi a chemat doctorul, care a clătinat mărunt din cap... Doar Dumnezeu mai putea să-l întoarcă între vii...
La vreo două zile a deschis ochii. L-a căutat şeful de post, l-a întrebat dacă-i ştie pe cei care l-au lăsat lat. Gheorghe a dat doar din cap că nu...

* * *

Era deja lumină plină cînd Gheorghe se trezi din somn. Îşi aruncă ochii împrejur şi o zări pe Ana, chircită pe laviţa de lîngă perete. Ţinea la gură, cu mîna tremurîndă, un colţ de broboadă, cu privirea pustiită aţintită în podea. Îl cuprinse o milă adîncă...

Aerul se umplu apoi de dangănul clopotelor bisericii. Clopotele mîntuirii, suspină Gheorghe, închizînd uşor ochii. Simţi că-l învăluie o lumină albă, strălucitoare, prin care zări ca printr-un abur o curte întinsă, curată. Un prunc bălai, cu ochii strălucind de bucurie, dădea ocol, trăgînd după el un căruţ cu roţile tocmite din doi bostani aurii...