RUGA POETULUI

Se stinge asfinţitul în umbra lui. Încet
Coboară-n lungi ecouri un cântec de poet:

« Opriţi din ore timpul, tăiaţi-l în felii
Din ani şi luni, decenii, din noapte şi din zi

Săpaţi în munte ziduri, croiţi din pietre drum
Pentru copilul vremii şi-un alt copil, acum.

Nici dincolo de-oceane, nici dincoace de vânt
Nu am tăcut poeme, ci-am spulberat cuvânt

Ca să-mi petrec iar graiul din matca lui de plâns
Acolo unde-amarul în bucurie-i strâns

Si să presar iubire, minune şi mister,
Când urc pe-a mea spirală, pământ deschis spre cer »

GAND DE IARNA

Coboară seara-n ceaţă şi-n umbra ei, strigând,
O voce din ecouri se smulge dintr-un gând:

« Opriţi din ore timpul, tăiaţi-l în felii
De ani, de luni, decenii, de noapte şi de zi

Sculptaţi din pietre ziduri, croiţi-mi vieţii drum
Copilului de-atuncea, copilului de-acum

Iar dincolo de ceruri şi dincoace de nori
Spălaţi-mă-n cuvinte, vibraţii de viori,

Ca să îmi treceţi graiul din matca lui de plâns
Acolo unde-amarul în bucurie-i strâns

Şi-acolo unde iarna e sărbătoare-n ger,
Iubire şi căldură, minune şi mister…

Floarea Soarelui

Într-o zi de vară, cu nişte ani în urmă, pe când mergeam uitându-mă cu interes pe la vitrinele micului centru de cumpărături din cartierul meu, lângă Toronto, am văzut la florăria din colţ un vas cu câteva fire de floarea soarelui imense, cât o farfurie de mare. Frumuseţea lor m-a fascinat şi strălucirea lor aproape că mi-a tăiat răsuflarea. Mi-am desprins cu greu privirea de la ele. O clipă m-am gândit să-mi cumpăr un fir, dar pe urmă am renunţat şi am plecat gândindu-mă, cum era de aşteptat, la Van Gogh, la culoarea galben intensă a câmpurilor lui şi la siluetele viguroase ale florilor lui.

Era, de fapt, pentru prima oară în viată când vedeam floarea soarelui la florărie. Obişnuită din România să văd câmpuri pline de floarea soarelui, le-am dus dorul în Canada. În Quebec, care e destul de friguros, nu există nici floarea soarelui, nici maci, nici ghiocei, nici copaci de tei, nici multe din florile şi copacii care-mi erau atât de dragi şi familiari. Am fost plăcut surprinsă mutându-mă în Ontario care, fiind mai la sud, găzduieşte şi castanii, şi teii, şi trandafirii şi cireşii, şi, prin curţile oamenilor, floarea soarelui. Dar la florărie n-o mai văzusem. Iar dacă Van Gogh a pictat acel renumit vas cu floarea soarelui, înseamnă, mi-am spus, că în Europa există obiceiul ca floarea soarelui să fie utilizată ca floare decorativă şi că deci acolo, peste Ocean, se pot vedea aceste flori. Pe vremea mea însă, în România, floarea soarelui era o floare de întinderi imense, prin Dobrogea, pe care o admiram din tren când mă duceam vara la mare.

A doua zi după ce am observat acele splendori în vitrină, am poposit din nou la florărie ca să le revăd. Vasul nu mai era în vitrină, aşa că am intrat înăuntru, căutând cu insistenţă florile mele. Nu mai era însă decât una, ascunsă de florar, căci petalele galbene începuseră să-i cadă. Stătea singură şi tristă.
-Nu mai aveţi floarea soarelui?, îl întreb pe florar, un bărbat foarte subţire şi cu ochii extrem de mici, de origină asiatică. (Asta e frumuseţea Canadei, diversitatea etnică!)
-Nu, azi nu ne-a adus, îmi răspunde florarul în timp ce îşi îngrijea florile primite.
-Dar când vă aduce? insist eu naivă.
-Ehei, zice florarul cu un zâmbet de parcă ar fi ştiut el ce ştie. Cu floarea soarelui nu e aşa de simplu.
-De ce? continui eu, nu e la fel ca celelalte flori?
-Întâi că nu toate florile sunt la fel, mă pune el la punct. Fiecare are viata ei, personalitatea ei, durata ei şi gusturile ei. În fine, astea sunt amănunte pe care trebuie să le ştim noi, cei care ne ocupăm de ele, nu dumneavoastră, care le cumpăraţi.
S-a oprit din vorbă, ca să aranjeze nişte flori în vaze, după care, văzând că eu nu plec, mi-a zâmbit şi a continuat:
-Azi ne-au venit o mulţime de flori: trandafiri, gura leului, jerbera, dar floarea soarelui nu a venit. Nu ştim niciodată dinainte când vom primi floarea soarelui. Ea e complet diferită de toate celelalte flori şi are nevoie de condiţii speciale ca să devină frumoasă precum o cunoaşteţi.
-Deci nu ştiţi când le veţi primi?
-Nu, nu ştim.
Mi-a zâmbit din nou, cu acelaşi zâmbet atotştiutor, dar şi umil în acelaşi timp şi s-a reapucat de treburile lui cu celelalte flori.

Vorbele lui m-au pus pe gânduri. Am înţeles atunci că dacă doresc să fac loc florilor în viaţa mea, va trebui să accept nu numai particularităţile mele şi ale celor din jur, dar şi pe cele ale florilor.

Am ieşit din magazin, dar imaginea acelei unice flori rămasă într-un ascunziş a persistat în mintea mea. Nu-i de mirare că Van Gogh a fost fermecat de această floare. Şi eu sunt, mai ales acuma, de când am aflat că e altfel decât toate celelalte . Saint Exupéry ar fi rămas şi el pe gânduri, cred.



Din vol. "Miniaturi de dincolo de ocean", Buc. 1999

Despre aroganţă, politeţe şi agresivitate

Mi-aduc aminte că, la venirea mea în Canada, cineva mi-a atras atenţia să nu fiu “arogantă” la interviurile pentru găsirea unui job. Acel cineva, român aflat de mulţi ani în Canada, îmi spunea că noii veniţi afişează un fel de “aroganţă” în faţa canadienilor, pe care aceştia nu o apreciază. La vremea respectivă am negat existenţa unei asemenea “aroganţe”, neînţelegând-o pe atunci foarte exact.

După zece ani de viaţă canadiană, am fost cu fiul meu în România ca să-l vizitez pe tata. Am surprins o discuţie între tată şi nepot, care avea pe atunci 15 ani, în care fiul meu spunea: “Bunicule, nu ştiu cât de bine o să reuşesc în Canada pentru că acolo fiecare trebuie să-şi “vândă” calităţile, adică să se laude cu ceea ce face, iar eu nu pot asta!”

Fiul meu a reuşit fără să fi nevoie să se “laude”, iar eu am continuat ani de-a rândul sa observ comportarea celor din jurul meu şi să învăţ codul purtărilor pe acest continent. De altfel, cu cât progresul tehnic al comunicaţiilor creşte, noţiunea “pe acest continent” se diluează şi purtările au din ce în ce mai multe elemente comune în toate ţările globului.

Şi totuşi, aş spune ca în America de nord, datorita politeţii impuse de tranzacţiile de vânzare-cumpărare, agresivitatea şi aroganţa sunt mai puţin acute decât le-am întâlnit pe străzi în România sau în comentarii din diverse ziare româneşti.

Care ar fi diferenţa dintre lauda de sine şi aroganţă? Lauda de sine se poate face într-un context de vânzare: cel care vrea să-şi ofere serviciile sau produsele o face cu scopul exclusiv de a arăta că el sau obiectele pe care le vinde pot fi de folos şi nu atacă sau insultă o altă persoană ci se laudă “prietenos”, fără să violenteze verbal pe nimeni. Acest fel de a “se vinde” este încurajat pe continentul american. Spre deosebire de modul inofensiv şi chiar productiv de a se lăuda, există, în situaţiile de competiţie, dorinţa de “promovare” prin distrugerea celor din jur, când aroganţa, violenţa verbală, insultele şi calomniile sunt cele mai folosite arme.

Toate aceste gânduri, provocate, cum spuneam, de lectura unor comentarii din ziare sau chiar de pe un site literar românesc m-au făcut să-mi pun întrebarea: a ajuns atât de departe violenţa verbală şi aroganţa încât nu se mai poate dialoga civilizat? Citisem că lecţiile de politeţe sunt date vânzătorilor şi în România, dar, după ce aceştia sunt agresaţi verbal pe durata unei întregi zile de lucru, mai pot ei zâmbi sau fi politicoşi?

E drept că în ultima vreme, tehnologia avansată a făcut ca totul să se deruleze mult mai repede şi că suntem expuşi în permanenţă la o biciuire a nervilor chiar şi când vrem să ne relaxăm. Unul din exemple este emisiunea de televiziune americană “Entertainment Tonight” prezentată în fiecare seară. Felul în care este editată, în mici fragmente care se suprapun şi se reiau cu viteza unei avalanşe, demonstrează că tehnica emisiunilor calme şi lente a trecut, omul actual având nevoie de un dinamism ajuns la extremă. Dar, daca la emisiunile TV sau la filme sunt gata să accept această dinamizare, în viaţa de toate zilele, chiar la un ritm mai alert, calmul şi politeţea ar trebui să-şi găsească locul, nu să fie înlocuite de violenţă şi agresivitate.

Mă întreb: ce ar putea cauza fenomenul de agresivitate şi violenţă verbală de care m-am ciocnit? Îmi spun că, în primul rând, viteza dezvoltării tehnice nu e ceva de natură să calmeze oamenii, ci mai curând să-i agite. Cel mai vulnerabil la viteza exponenţială a progresului mijloacelor de comunicaţie este tineretul, care “înghite” şi “asimilează” noul cu mare uşurinţă. Din acest punct de vedere, tineretul de astăzi este la un cu totul alt nivel tehnologic decât cel la care erau, la aceeaşi vârsta, părinţii lor. Despre bunici nici nu mai vorbesc! Şi totuşi, daca tinerii pot utiliza cu uşurinţă aceste noi unelte ale tehnicii, de ce se simt ameninţaţi şi de ce sunt agresivi cu cei mai în vârstă?

Iată unde intervine, cred, ruptura. E vorba de acea lipsă de securitate pe care o manifestă oamenii lipsiţi de căldura dragostei şi/sau de nesiguranţa zilei de mâine. Noile mijloace de comunicaţie sunt rapide şi evoluate, dar…reci. Climatul de competiţie şi criza economica dezvolta agresivitatea celor care-şi caută job. Tinerii trebuie să-şi facă loc pe piaţa muncii nu prin mijloace delicate, ci, dimpotrivă, manifestând o insistenţa care, dusă la extreme, poate degenera în violenţă. Părinţii, timoraţi de noile mijloace de comunicaţie, nu mai au autoritate asupra tinerilor, iar aceştia, lipsiţi de “modelul” părintesc, îşi caută modele în alte părţi.

Poate că lumea se va replasa în echilibrul pe care în aparenţă l-a pierdut. Şi poate ca nici cei din generaţiile mai “coapte” nu vor mai fi, cum încă mai sunt unii, recalcitranţi la tot ce e modern. În fond, cum altfel să ne apropiem de tineri decât expunându-ne şi noi, odată cu ei, progresului neîntrerupt al tehnicii?

BUCURIA DE A REINCEPE

“Singura bucurie în lume este să reîncepi”. Acestea sunt cuvintele lui Cesare Pavese şi îmi vin în minte în zilele ce marchează trecerea de la un an la altul. Trăim reînceperea noului an care, pentru cei din generaţia mea, a venit mai repede decât cel de anul trecut care, la rândul lui, venise mai repede decât cel din anul precedent şi aşa mai departe. Ca fiecare început, şi acesta este, trebuie să recunoaştem, inseparabil legat de nostalgia inevitabilului trecut, fără de care reînceputul nu s-ar fi putut naşte. Urmărim an de an limbile orologiului misterios al trecerii timpului, privindu-l întâi cu ochii noştri de copil, apoi de adulţi şi mai târziu cu ochii celor ajunşi la vârsta la care înţelepciunile vieţii devin seva trăirii de zi cu zi.

Copiii sunt primii care încearcă să rezolve misterele timpului. Pentru ei anii sunt interminabili şi certitudinea fiecărui copil este că timpul trece pentru fiecare om în mod diferit. Mi-aduc aminte că atunci când eram mică mă întrebam cum se face că, deşi între vara trecută şi cea actuală a trecut multă vreme, pe care o aproximam cam la o sută de ani, acuma îi văd pe aceiaşi băieţi din vecini jucând fotbal pe stradă. Cum de n-au murit? Aşa credeam eu că ar fi fost normal după o sută de ani! De unde concluzia că pentru ei timpul trecea diferit decât pentru mine.

Adulţii, pe care ocupaţiile zilnice îi privează de binefacerea privirii orologiului al cărui mecanism misterios numai Dumnezeu îl cunoaşte, sunt aproape absenţi la trecerea timpului. Un proverb irlandez spune : “Când Dumnezeu a creat timpul, a creat…enorm”, iar altul, sanscrit, pe care îmi place sa-l citez, sună aşa: “Oamenii spun despre Timp că trece, Timpul spune despre Oameni că trec”. Câţi dintre noi nu gândesc că numai văzând cât de mari ni s-au făcut copiii realizăm timpul care a trecut pe lângă noi fără să-l fi simţit? Poate că, din când în când, dacă adulţii s-ar opri din viteza cu care încearcă să cucerească bunuri materiale, amintindu-şi vorbele lui Platon: “Timpul nu este altceva decât imaginea mobilă a eternităţii imobile”, poate că am trăi cu toţii într-o lume mai bună.

Cuceririle tehnologice ale comunicaţiei prin Internet din ultimele decenii au modificat şi ele percepţia despre timp. Ceea ce pe vremuri era considerat un timp rezonabil, o săptămână, de exemplu, cât dura călătoria unei scrisori prin avion din Canada în Europa, astăzi intervalul pare inacceptabil în comparaţie cu cele câteva secunde în care poate ajunge o scrisoare prin Internet.

În cele din urmă, la vârsta înţelepciunii, omul nu mai e grăbit. El este cel care stă pe loc şi timpul este cel care se învârteşte în jurul său, cu viteze diferite, în funcţie de împrejurări. Mai de mult am văzut un film francez din care am reţinut replica unui bătrân care stătea singur acasă: “Anii trec repede, numai zilele sunt interminabile!”

Iar acuma, aducându-mi aminte de aceasta replică, nu pot să nu menţionez câteva cuvinte despre mama mea, criticul de artă Amelia Pavel, care s-a stins cu câteva zile înainte de Crăciun, acum cinci ani, la 88 de ani. Dumnezeu a luat-o fără a-i pricinui suferinţe prea mari şi ultima oară când am vorbit cu ea la telefon, cu puţin înaintea decesului, mi-a spus: “stau în pat şi lucrez, înconjurată de dicţionare” (lucra la o traducere din germana, scrisese 350 de pagini care erau deja tehnoredactate şi mai avea vreo 100).

Mama a fost o femeie care nu s-a uitat la orologiul timpului nici când ar fi trebuit s-o facă. Planificasem s-o vizitez mai des, ca să mai “vorbim”, să recuperăm vremea când ne lipseau fie timpul, fie disponibilitatea, fie ambele. Visul de a o avea ca interlocutor “profesional” mi s-a împlinit numai când am început şi eu să scriu, ea fiind de fapt aceea care m-a îndemnat şi apoi încurajat s-o fac. Îi trimiteam în fiecare lună articolele şi poeziile scrise de mine iar ea, spre marea mea mirare, în ciuda exigenţei cu care am fost educată, mi le lăuda. Pentru mulţi, vitalitatea şi perseverenţa ei au fost un model de urmat. Pentru mine însă ea a fost doar “mama”. Ce-i drept, o altfel de “mamă”, una care, în ochii mei de copil, în loc să facă prăjituri, scria articole şi cărţi. I-am înţeles aspiraţiile târziu în viaţă şi în ultimii ani, când vorbeam cu ea, mă bucuram de replicile ei inteligente şi amuzante, rezultat al simţului umorului şi al spiritului acut de observaţie. Cum m-am deosebit foarte mult de ea -şi ca fire şi ca temperament - cred că se bucura, la rândul ei, să afle ideile mele sentimentale şi poetice.

Dar, aşa cum spune Jean Henri Fabre, “totul se sfârşeşte pentru ca totul să reînceapă, totul moare pentru ca totul să trăiască”, idee pe care o găsim şi la poetul a cărui venire pe lume o sărbătorim în fiecare început de an, la marele Eminescu:

“Din sînul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare.”

(Luceafărul)

POVESTEA CUVINTELOR

Când eram mică îmi plăcea să stau pe un scaun în faţa biroului lui tata (era jurist) şi să mă uit la el cum scrie. Tăceam, ca să nu-l deranjez şi îl priveam ore întregi.

Într-o zi, poate ghicind că în spatele tăcerii mele înflorea din când în când dorinţa de a rosti câte ceva, tata mi-a spus următoarele:

“Ştii tu, fetiţo? Când fiecare om se naşte, el primeşte de la Dumnezeu un număr fix de cuvinte. După ce omul îşi termină de spus toate cuvintele, el moare”.

Am fost foarte mirată:

“Cum, tată, dar unii oameni mor foarte bătrâni şi alţii foarte tineri. Cum vine asta?”

“Foarte simplu, mi-a spus tata. Dacă omul face economie de cuvinte şi nu spune decât esenţialul, atunci el trăieşte mai mult. Cei care fac risipă de vorbe mor mai repede. Dar, desigur, depinde şi de cantitatea de cuvinte cu care fiecare a fost înzestrat, pentru că nu toţi beneficiază de acelaşi număr de cuvinte! Dacă omul are multe cuvinte “în bagaj”, nu e nici un pericol să i se scurteze viaţa dacă le risipeşte. Singura problemă e că nici unul dintre noi nu ştie câte cuvinte i-au fost destinate, aşa că cel mai simplu este ca cine vrea să trăiască mult, să-şi economisească vorbele”.

Povestea lui tata mi s-a întipărit în memorie şi de atunci n-am mai risipit niciodată cuvinte ci, dimpotrivă, am căutat întotdeauna esenţa.

Azi, când tata nu mai este, îmi pun totuşi o întrebare: oare în numărul de cuvinte care-i sunt destinate omului la naştere sunt incluse şi cele din comentariile scrise, să zicem, pe Europeea? Bănuiesc că, dacă ar fi fost în viaţă, tata mi-ar fi răspuns:

“Da, sunt incluse, sunt ca şi cuvintele vorbite. Dar Dumnezeu, care ştie totul dinainte, a dat fiecăruia destule cuvinte ca să spună esenţialul; numai de vorbăria goală trebuie să facă economie ca să trăiască mai mult…".