portret de bărbat

el trimite îngerii la căpătâiul viilor
le aduce uneori pâine ca pentru ultima cină
şi tace la fiecare ieşire din ape
ca şi cum între oameni nu ar exista timp

el caută mereu secunde legate la ochi
se joacă de-a v-aţi ascunsa cu moartea
râzând în pumni înainte de a-şi adormi gândul

el nu are loc nici casă nici ţară
când îşi aminteşte liniştea descoperă o femeie
cu năframă prea albă să îl poată păstra
îi lasă un sărut orbitor şi o jumătate de dragoste
plecând mai departe într-o herghelie de lacrimi

el merge cu Dumnezeu în loc de inimă
îşi poartă ceasul la încheietura unui înger
nu se întoarce prin viaţă decât pentru o poezie
şi atât

portret de femeie

ea era albă şi bolnavă de aer
îşi acoperea faţa
să poată respira

ea era frumoasă ca o pânză de păianjăn
ţesută discret între o mie de secunde
cu ochii rotunzi căutând
nici măcar de sine nu-şi aducea aminte

ea locuia într-o casă cu păsări
nespus de înalte
îşi amintea că demult încălcase o singură poruncă
a iubit cu patimă un om bolnav de amintiri
plin de plăgi pe picioarele rupte

ea era atât de palidă şi desculţă în iarnă
îşi rupea memoria la fiecare trecere prin nisipuri
venele-i erau coloane transparente
prin care curgeau lacrimile târzii ale bolnavului

ea nu îndura moartea chema îngerii
făcea din gânduri culoare de-oglinzi şi ei treceau
ca printr-o pădure de oameni

ea purta liniştea ca pe un animal mut

semplice ma non troppo

e pur si muove nu mai îmi scrie îngerul astăzi sfârşitul
bună seara românia aici ploile se duc odată cu oamenii
nimic romantic nici măcar fm-ul pe care îl ascult
în loc de berlioz

acum ştiu el va veni îmi va trezi duminicile încă o dată
va izbi între ele cuvintele eu voi trage de timp
nu mai suport secundarul

mă irită acest fel de a te mişca în afara spaţiului tău
şi totuşi rămân fidelă
întâi răscolesc sensuri despic literele în lumini las neatinse
indigourile pe smalţul sidefiu al doamnei lună

înţelegi azi mă răzvrătesc nu mai iubesc astralul
mă deconectează de tot înţelesul
trec praguri spun stop

aici nu se mai scrie nimic e doar un aprilie maladiv
în care se moare uneori se aprind candele
şi se ridică o lespede
doar mama rămâne acolo iar eu tac întotdeauna prea mult

Pereţi oblici

locuiesc într-o linişte cu pereţi oblici
un oval de apă din care
uneori sar peşti
cred că sunt mâinile
cumva deformate
de când am spart ferestrele

nu mai pot ieşi din această linişte
aud vocea brună
mă acoperă până la gură încet
ca o moarte lichidă

merg cu încheieturile goale
ţin ascuns în pumn
somnul stins
trec mai departe
tăietura în zig-zag
nu mai am trup
o lumină
întreruptă de cuvinte

O viaţă între pagini

lui Mihai Leoveanu


sunt doar pereţi albi mihai nu are rost să privim
cum intră serul prin vineţiu mai lasă-ţi ochii vii
lumea are venele încă netăiate
şi azi mai curge lumină

te aşteaptă în copou o învăţătură de umblet
copiii fac un şotron din zile şi
îţi desenează chipul în roşu ca într-o fişă de viaţă

ai încă o carte de scris nu e nevoie de ultima corectură
spiritul îşi rosteşte vestirea în fiecare literă
nu ştiu la ce pagină va fi antologia zilei de astăzi
domnul va aşterne în ea

aici trăieşte poetul ce scrie în biserici
pentru ca fiecare om să primească
la intrare
un înger cu ceas auriu

e timp pentru încă mulţi paşi violet bătrâne prieten
tu care te miri şi
plângi o simplă apariţie în prag

fiecare chip îţi vorbeşte prin vitralii şi nu uiţi
niciodată nu uiţi să îi săruţi fruntea
la plecare

Iubim mereu în altă parte

Bărbaţii şi femeile se iubesc din totdeauna, bărbaţii şi femeile se urăsc din totdeauna. E simplu. Însă nu despre asta este vorba aici...

Iubim. Mereu. În altă parte. Întâi am ales să iubim cu ochii deschişi, nedesluşita lume de dincolo de noi, pe care, o vreme, a trebuit la început să o urâm fiindcă dădea buzna cu zgomotoasa ei viaţă. Şi atunci am iubit ce se auzea din noi.

Am iubit mâinile ce ne ţineau în braţe, într-o legănare, într-o adormire, cu un zâmbet de veghe sau de bucurie. Dar fiindcă în clipa următoare plecau, dispăreau, le-am urât, căci ne părăsiseră într-o înţepenire rece, uneori în plâns, alteori în foame şi mai ales în singurătate.

Am iubit apoi vocea demnă, fermă, legiuind mişcările, interdicţiile uşoare, sau nu, rosturile, privirea aceea stăpână sau cel puţin nezdruncinată care ne-a învăţat ce este verticalitatea. Dar într-o zi ne-a frânt poate cu o pedeapsă mai aspră, ori cu o neînţelegere, şi ne-am revoltat, ne-am opus cu vehemenţă, am zdruncinat orice limită şi ne-am scuturat de dreptăţi, nemaiubind.

Am iubit copacii, pământul, valurile, străzile, camera, primul cuvânt, înstelarea, răsăriturile, poemul, cartea, scrierea, imaginile, muzica, am iubit idelaurile, valorile, glasurile ce ne însoţeau, porţile, podurile, locurile necunoscute, scrisorile, amintirile, am iubit tot ce ne făcea să ne fim nouă înşine iubire, să creştem, să fim.

Am iubit apoi femeia, sau bărbatul, pentru prima dată, nebuneşte, ca şi cum ar fi fost unica fiinţă demnă de iubit, de păstrat, de urmat. Prima îndrăgostire. Şi s-a dus, fireşte, într-un fel s-a dus mai departe, ieşind din lumea noastră mai brutal sau mai fin, oricum suficient nouă ca să mai urâm puţin, să urâm încă o secundă intens.

Iubim locurile pe unde trecem şi pe care poate le vom lăsa pentru totdeauna în urmă, iubim clipele ştiind că nu se vor mai întoarce, ne iubim părinţi, prieteni, amoruri, copii, omul de lângă noi, idolii, dascălii, ne iubim pe noi. Şi totuşi, rămânem adesea fără iubiri, ca şi cum ele s-ar duce, uneori ar muri, s-ar îngropa pur şi simplu, sau ar dispărea precum iluziile, visele.

Iubim în joacă sau iubim sfânt, pasional sau tandru, cu voluptate sau molcom, în neştire, în taină, sau posesiv, devorant, făţiş, expus, iubim sacru, iubim cu disperare, iubim cu atâta devotament uneori, iubim parşiv şi şantajist alteori, iubim de nu se poate, iubim imposibil de cele mai multe ori.

Iubim până când nu mai ştim ce este iubirea, plângând sau râzând în hohote, iubim cu teamă sau cu groază, iubim în solitudine, iubim în şoaptă. Câteodată cu supunere, alteori înstăpânindu-l pe celălalt de parcă ar fi regatul nostru. Iubim feciorelnic şi curat, iubim nuanţat sau în alb-negru, iubim duios şi gingaş, iar alteori furtunos, sau cu neputinţă.

Iubim prea departe, o iubire apusă, o iubire smulsă, aparent uitată, rămasă în noi, în tainele noastre, deşi trecem pe alte străzi, pe altă bancă ne aşezăm, primim alte săruturi, facem în bune dimineţi altă dragoste, creştem acest copil, păstrăm un temei şi un legământ... Ochii uneori ne rămân căutând nu se mai ştie unde, de când, în cu totul altă parte.

Iubim. Mereu. Şi mereu în altă parte.