PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Moarte şi ceai verde Text postat de Cristian Lisandru ... rămăseseră câteva minute până la impactul final, însă el nu ştia, nu avea de unde să ştie asta, chiar dacă se iluziona cu gândul că meandrele vieţii sale viitoare nu mai puteau ascunde taine printre cutele fiecărei zile, ar fi reuşit să vadă cu ochii minţii o moarte care venea plină de pofte, salivând abundent, numai dacă – să presupunem – ar fi putut citi viitorul în cana cu ceai verde pe care o ţinea între palme, moartea se apropia grăbită, impasibilă, indiferentă, implacabilă ca un verdict, pregătită să bea, să muşte, să rupă, să înghită, să smulgă, să macine ca o moară uriaşă, trenul/ gonea prosteşte înspre accidentul neprevăzut, neaşteptat, nedorit, evident, iar el sorbea tacticos din ceaiul verde, la intervale regulate de timp, ofta, plescăia satisfăcut şi gândea mulţumit pe de-a-ntregul că nu va muri niciodată, se hârjonea de multe ori cu această idee (surprinzătoare, iniţial, obişnuită mai apoi) în minte, „nu voi muri, nu voi muri, nu voi muri”, transmitea şi altora paradoxalul mesaj atunci când i se ivea ocazia – şi adevărul este că el făcea tot posibilul pentru ca ocaziile să se ivească foarte, foarte des –, zâmbea superior unor sceptici care îl priveau condescendent de fiecare dată, mai mult ca sigur plictisiţi teribil de o asemenea îndrăzneală declarativă, de o asemenea credulitate strigătoare la cer, din punctul lor de vedere, de o asemenea incapacitate evidentă de a înţelege că drumul vieţii nu este unul nesfârşit, ci doar o linie mai lungă sau mai scurtă – norocul fiecăruia joacă un rol important – între naştere şi dispariţia definitivă, „nu voi muri pentru că sunt parte integrantă a unui destin fericit, un destin miraculos, pot să spun acum, un destin din care teribilista moarte a fost condamnată la excludere, definitiv şi irevocabil, a fost expediată fără remuşcări pe uşa din dos a scenariului în care eu trăiesc veşnic”, îşi spunea asta în fiecare dimineaţă, încrezător ca un binecuvântat al soartei, atunci când se ridica din pat, încălţa papucii din piele neagră, mergea către baie şi fluiera vesel o melodie a Madonnei – Like a virgin, îi plăcuse de la bun început şi devenise, indiscutabil, un fel de laitmotiv personal al existenţei sale, cu toate că nu căutase vreodată să facă unele analogii sau să analizeze măcar versurile respective – în timp ce se bărbierea sârguincios, în timp ce punea câteva picături de after-shave în palme, apoi frecţiona atent obrajii recunoscători, fără să se grăbească, fluiera melodia şi desăvârşea liniştit un ritual masculin care îi provoca plăceri interioare depline, în pofida unei inevitabile usturimi trecătoare, „nu voi muri niciodată, sunt omul care poate trece pe lângă moarte salutând-o politicos, ca un gentleman, privind apoi în urma ei fără să-i pese”, uneori ridica surâzător o pălărie imaginară, în semn de salut, având certitudinea reconfortantă că moartea nu putea să facă altceva decât să accepte această stare de fapt, anormală, este drept, dar incontestabilă, nu era matematician, nici nu şi-ar fi dorit vreodată să fie, nici nu ar fi putut să fie, având în vedere înclinaţiile sale care erau de o cu totul altă natură, însă trăia convins că imortalitatea subzista nederanjată, ca o axiomă, nimeni nu ar fi putut să o conteste vreodată, cu atât mai puţin o moarte pe care o personifica în gânduri, lipsit de jenă, şi o trimitea la plimbare, „du-te la alţii, stimată doamnă în negru, poţi să iei şi coasa cu tine, eu nu pot fi decât viu, obişnuieşte-te cu această idee, nu ai de ales”, striga în unele seri, iar vecinii de palier deschideau uşile, se uitau unii la alţii şi apoi ridicau din umeri, retrăgându-se în indiferenţă, un nebun în plus nici nu mai conta în acea realitate a acelui bloc, a acelei lumi, a acelei planete, „iar s-a îmbătat vecinul”, chicotea câte o gospodină cu părul pe moaţe, numai că vecinul nu bea niciodată alcool, el bea doar ceai verde, imaginându-şi peripluri asiatice şi câmpii nesfârşite acoperite de camelia sinensis, aşa se întâmpla şi acum, în momentele în care trenul accelera şi străbătea ţinutul cu o viteză din ce în ce mai mare, îndreptându-se către dezastru, moartea era şi ea pe drum, venea din direcţia opusă, poate că venea pur şi simplu pentru a-şi bate joc de un personaj care îi contesta puterea incontrolabilă, un personaj infatuat care o lua zi de zi peste picior, ceea ce nu i se mai întâmplase până atunci, „creaturile acestea jalnice se tem de mine încă de la începutul lumii”, murmura moartea personificată în timp ce plana ca o pasăre cu aripi de umbră pe deasupra lumii, „oamenii ăştia sunt cuprinşi de friguri teribile atunci când apar în preajma lor, când intru încetul cu încetul în trupurile lor neputincioase şi anihilez rapid ultimele zbateri lipsite de noimă ale inimilor fragile, oamenii aceştia nu sunt altceva decât jucăriile mele, or ideea că unul nu vrea să moară sau nu acceptă să moară (mai ales!) este o absurditate”, da, moartea se apropia cuprinsă de exaltare, pătimaşă, iar bărbatul sorbea din ceaiul verde şi plescăia mulţumit, din când în când privea lichidul din cană şi se lăsa inundat în interior de apele acelea călduţe, binefăcătoare, care îi străbăteau venele, „sunt nemuritor şi nimeni nu-mi poate fura această delectare seculară, milenară şi cum o mai fi ea, sunt nemuritor ca ăla din serial, numai că nu vine nimeni să-mi taie capul cu vreo sabie pentru a prelua energia vitală, eu nici măcar aşa nu aş muri, aceasta este marea revelaţie, concluzia supremă, punctul pe i, fiindcă sunt şi rămân plin de viaţă, de viaţă pură, de viaţă pentru care verbul a muri nici nu există şi nici nu va fi inventat vreodată”, în jurul său muriseră mulţi oameni de-a lungul timpului, muriseră brusc, fără să-şi pună vreo întrebare, fără să conştientizeze că destinul lor ţinea în mâni o aţă pe care o rupea satisfăcut, ironic, dintr-o dată, încă din copilărie fusese captivul unor astfel de evenimente tragice, numai că se putea considera, privind retrospectiv, un captiv fericit, în şcoala generală plecase într-o excursie la munte, împreună cu clasa, era luna iulie, un iulie dogoritor, soarele transpira auriu şi se prelingea peste crengile brazilor înşiruiţi de-o parte şi de cealaltă a şoselei, profesoara de geografie vorbea despre peisaj în termeni preţioşi, didactici, cerându-le să facă linişte, dar copiii chiuiau, se zbenguiau, aruncau unii în alţii cu ambalajele de la bomboane sau ciocolate, el stătea pe un scaun din spatele autocarului, nici măcar nu era atent la explicaţiile docte ale profesoarei atunci când şoferul – nimeni nu putuse explica de ce, investigaţiile ulterioare nu duseseră la niciun rezultat – pierduse controlul volanului, iar hardughia metalică vopsită în roşu şi alb ajunsese, după rostogoliri nenumărate şi scrâşnete asurzitoare, pe fundul prăpastiei, îl scoseseră de acolo mai mult mort decât viu, dar îl scoseseră şi el trăise, patruzeci de morţi fuseseră număraţi, patruzeci de destine făcute una cu pământul, un adevărat festin morbid, numai el privise înfiorătorul carnagiu şi trăsese aer în piept cu nesaţ, spuseseră că „a avut noroc”, o astfel de replică este omniprezentă şi era omniprezentă în viaţa sa, sorbi încă o gură de ceai, ceaiul era bun, vagonul-restaurant era ticsit, oameni care mâncau, oameni care râdeau, oameni care citeau ziare sau priveau un film pe monitoarele prinse în partea de sus a vagonului, oameni care beau bere, vin sau chiar ceai, ca şi el, ceai verde, ceai negru, ceai din fructe de pădure, ceai (pur şi simplu), aripile lungi ale morţii nu se întinseseră încă deasupra trenului, îşi dăduse seama că nu putea să moară abia la al doilea accident, o tribună a stadionului din oraş se prăbuşise în timpul unui meci de fotbal, el mânca un hot-dog (Doamne, ce-i plăceau!), iar totul s-a transformat instantaneu în urlete, în fum, în praf şi în sânge, scaune amestecate, trupuri amestecate, contorsionate, ochi holbaţi, capete smulse, membre disparate, vieţi zdrobite fără vreun avertisment prealabil, el se ridicase dintre dărâmături chiar în clipa în care echipele de salvare încercau să salveze ceea ce nici nu mai putea fi salvat, strigase „eu n-am murit, bineînţeles”, ideea îi apăruse dintr-o dată în minte, ca o sclipire de far în mijlocul furtunii, ca o rezolvare fericită a unei ecuaţii ancestrale, iar un pompier îşi făcuse cruce şi îşi dăduse cascheta pe spate, „cum dracului ai scăpat din nenorocirea asta, băiete?”, întrebarea era firească, răspunsul său nu fusese firesc şi îi determinase să ridice sprâncenele a consternare nedisimulată, fiindcă nu nu voi muri niciodată, uite de-aia, îl trimiseseră imediat la un psiholog, răspunsese la o sumedenie de întrebări, completase formulare stupide, desenase animale şi copaci, identificase cifre ascunse printre alte cifre sau litere întoarse, nu reieşise că ar fi fost ceva anormal cu el, cu trupul său, cu mintea sa, plecase din clădirea spitalului în pas săltat, sorbind dintr-o doză cu suc de portocale, urmărit de priviri contrariate din care reieşea că „a avut noroc, a avut noroc omul ăsta, fantastic!”, oamenii din oraşul său îl priveau cu uimire, fusese implicat în tot felul de situaţii confuze, riscante, nu pentru că le-ar fi căutat cu lumânarea, nu, el ducea o viaţă absolut normală, numai că reuşea să iasă nevătămat din incidente sau accidente, iar unii puneau pariuri, amuzându-se, în vreme ce alţii îl invidiau fără să-şi ascundă cumva această invidie, şi acum mergea către o destinaţie pe care nici nu o considera importantă, nu era importantă pentru el, importantă era viaţa, important era jocul cu moartea, nu semăna nicidecum cu jocul de şah, însă era un joc de strategie, strategia de a trăi fără să-ţi pese că va veni o zi când vei fi obligat să te retragi de pe tablă, de la masă, din cameră, din casă, din cartier, din oraş, din ţară, din lume, era încântat şi trăia fiecare minut cu o exaltare aproape pasională, odată încercase chiar să se sinucidă, legându-şi o frânghie în jurul gâtului şi lăsându-se să cadă între etaje, dar nu se întâmplase nimic, nu simţise nimic, se trezise doar cu un etaj mai jos, agăţat de balustradă, fără să poată explica de ce nu i se frânsese gâtul, însă convins o dată în plus că moartea nu putea să ajungă la el pentru a-l lua în braţe şi pentru a-i şopti la ureche propriul necrolog, un ospătar îmbrăcat în frac se apropie pe nesimţite şi îl întrebă dacă mai doreşte ceva, „da, spuse, un ceai verde, un ceai verde este tot ceea ce îmi doresc în momentul de faţă”, ospătarul preluă comanda, se retrase, apoi reveni cu un ceai verde fierbinte, el mulţumi şi privi pe fereastră, soarele se pregătea să apună în spatele unei perdele de nori, cerul se înroşise, îşi imagină dintr-o dată obraji înbujoraţi de femeie îndrăgostită, pregătită să facă dragoste şi să se lasă iubită până la saturaţie, până la contopirea orgasmică, sorbi din ceai şi nu reuşi să îşi explice de ce îi apăruse o astfel de imagine în minte, nu fusese îndrăgostit de vreo femeie, fugise fără regrete de perspectiva unor iubiri fiindcă se simţea nemuritor şi nu ar fi putut suporta gândul obsedant că o femeie la care ar fi ţinut, într-un eventual scenariu (şi pentru care nu ar fi putut să-şi dea viaţa, ca în romanele de dragoste, ieftine sau nu, scrise bine sau scrise prost) s-ar fi îndepărtat de el, în fiecare zi, îndreptându-se conştientă către moarte, aşa că respinsese încă din faşă orice încercare de acest fel, orice tentativă sentimentală, mulţi îl priviseră din această cauză ca pe o adevărată anomalie a naturii, fuseseră lansate şi zvonuri răutăcioase conform cărora avea cu totul alte plăceri perverse, dar nimic nu era adevărat, el nu dorea să trăiască alături de cineva care urma să moară într-o bună zi (ce sintagmă aiurea, în astfel de condiţii!), aceasta era singura explicaţie, explicaţia pertinentă, însă nu dorise să o transmită nimănui, în primul rând pentru că nu ar fi fost crezut de nimeni şi în al doilea rând pentru că se simţea situat deasupra tuturor plăcerilor lumeşti, nu-l atrăgea viaţa sexuală, nu-l atrăgeau întâlnirile romantice sau discuţiile de familie, planurile de viitor sau şedinţele prelungite în timpul cărora sunt alese perdelele, mobila, culoarea parchetului sau lenjeria de pat, ceaiul verde era singura lui pasiune, atât şi nimic mai mult, nici măcar ţigările nu-l preocupau, cu toate că ar fi putut să fumeze şi cinci pachete cu ţigări pe zi, nimic rău nu i s-ar fi întâmplat, fireşte, asta credea, asta simţea, asta ştia, era o certitudine care venea de undeva din el, din adâncul fiinţei sale sau din altă parte, nu putea să îşi explice de unde, nu încerca să îşi explice nici cum sau dacă nu ar fi trebuit să fie cumva înspăimântat până la durere de o eventuală şi paradoxală nemurire, o nemurire pe care nu o ceruse, nu o implorase, nu o visase, nici nu o bănuise măcar, însă – iar când ajungea cu gândurile aici faţa i se lumina ca şi cum ar fi rezolvat toate misterele omenirii şi, suplimentar, ar fi descoperit absolut din întâmplare elixirul vieţii fără de moarte, al tinereţii fără bătrâneţe – o acceptase ca pe un cadou meritat primit din partea cuiva fără nume care, îşi imagina optimist, nici nu cerea ceva în schimb, de pildă un troc în care sufletul nemuritorului să ajungă în custodia diavolului, pentru totdeauna, astfel încât bucuriile dulci ale trecutului să devină torturile prelungite ale unui viitor agonizant, surâse din nou şi sorbi din ceai, lichidul i se împrăştie din nou prin tot corpul sau cel puţin aşa avu senzaţia, un copil îi făcu un semn de la o masă, îi făcu şi el cu ochiul, era un copil îmbrăcat într-o salopetă de blugi, capul unui Mickey Mouse zâmbăreţ fusese aplicat peste buzunarul de la piept, mama încerca să îi introducă în gură o linguriţă cu frişcă, el nu voia şi întorcea capul, mofturos, peisajul zbura năvalnic în sens invers, ca şi cum ar fi fugit din calea nenorocirii incipiente, iar moartea venea, venea, venea, venea ca o iubită, poate chiar acea iubită pe care bărbatul nu o avusese niciodată, de care nu avusese niciodată parte, de care nu avusese niciodată nevoie, amăgindu-se, păcălindu-se, condamnându-se la nemurire şi la singurătate, observă cu coada ochiului o pasăre care zbura paralel cu trenul, nu reuşi să îşi dea seama ce fel de pasăre era, înregistră doar viteza şi fu uimit pentru câteva secunde, puse cana pe masă şi privi cu atenţie pe fereastră, pasărea se ridică deodată şi dispăru din raza sa vizuală, iar două trenuri se ciocniră chiar atunci şi moartea trecu vijelioasă din vagon în vagon, ca un controlor atemporal al tuturor destinelor, atunci când ajunse în dreptul lui avea plete lungi, negre, ochi strălucitori cu gene nesfârşite şi un trup perfect înfăşurat în rochie de seară, bărbatul se ridică, o salută reverenţios, apoi o invită să danseze, oamenii mureau în măruntaiele metalice ale celor două trenuri, dar el şi ea dansau pe muzica lui Strauss care curgea din cer şi se priveau în ochi, ca doi îndrăgostiţi prinşi iremediabil în mirajul voluptăţii, în jurul lor ploua cu valsuri, cu vieţi încheiate, cu gemete şi sânge, cu oase şi bucăţi de carne, el îşi spuse fericit „n-am murit nici de această dată”, apoi o luă în braţe şi începu să fugă, ieşi din flăcări şi văzu în faţa sa o câmpie nesfârşită care unduia în bătaia vântului, ameţitoare precum o mare tulburată, ospătarul îi ajunse din urmă, avea fracul mânjit de sânge, jumătate din faţă dispăruse, însă încerca să zâmbească, „vă putem oferi încă un ceai, dacă doriţi, domnule”, dădu din cap în semn că era de acord, iar moartea se strânse şi mai tare la pieptul său, şoptindu-i la ureche „te iubesc şi nicio viaţă nu ne poate despărţi”, astfel că acele cuvinte pe care nu i le mai spusese vreodată vreo femeie deveniră pentru el, în acea clipă, un nou început... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Vă mulțumesc, domnule Florentin Sorescu. Voi face şi corectura necesară.   Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-30 13:22:39               Da! Această proză scrisă dintr-o suflare (o singură frază de la început până la sfârșit) este una care are toate ingredientele unei scrieri de valoare: ştiinţă a scrisului, atmosferă, fluenţă şi mai ales povestea. Este clar că avem de a face cu un prozator de forţă, unul cu adevărat dăruit. Găsești în ea cam orice ţi-ai dori, inclusiv poezie. Eu, unul, am citit-o cu sufletul la gură. O temă similară (dar tratată/conotată în mod diferit) regăsim în "Ruletistul" lui Cărtărescu. Felicitări, domnule! P.S. Remarc o singură scăpare: "vroia" este o variantă contaminată, forma corectă gramatical fiind "voia" sau "vrea", juxtapunerea celor două ducând la varianta alterată.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2016-07-30 12:50:22 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Da! Această proză scrisă dintr-o suflare (o singură frază de la început până la sfârșit) este una care are toate ingredientele unei scrieri de valoare: ştiinţă a scrisului, atmosferă, fluenţă şi mai ales povestea. Este clar că avem de a face cu un prozator de forţă, unul cu adevărat dăruit. Găsești în ea cam orice ţi-ai dori, inclusiv poezie. Eu, unul, am citit-o cu sufletul la gură. O temă similară (dar tratată/conotată în mod diferit) regăsim în "Ruletistul" lui Cărtărescu. Felicitări, domnule! P.S. Remarc o singură scăpare: "vroia" este o variantă contaminată, forma corectă gramatical fiind "voia" sau "vrea", juxtapunerea celor două ducând la varianta alterată.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2016-07-30 12:49:01	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23930 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE