FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Cireșe
Text postat de Cristian Lisandru
Visa în fiecare noapte că era un puștan ciufulit și pistruiat, atent mai mult la praștia din buzunar, pușca de lemn și țeava pentru cornete decât la ceea ce avea să urmeze în viitorul apropiat sau îndepărtat al vieții. Visele sale se desfășurau în alb-negru, uneori sepia, niciodată color. Se târa pe coate și pe genunchi, ca un neînfricat soldat antrenat în trupele speciale, ataca furibund și trimitea pe lumea cealaltă, fără scrupule sau regrete, nenumărați adversari ale căror strigăte nu se auzeau niciodată, iar între două asalturi nimicitoare își făcea timp pentru a fura cireșe din curtea unui vecin încruntat care avea pretenția absurdă că pomul său este centrul universului.
Copilăria din vise făcea notă discordantă cu maturitatea în care se reintegra mâhnit și resemnat în fiecare dimineață, devenind cetățeanul onorabil, cetățeanul îngrijorat de criza mondială, cetățeanul agasat de privirile întrebătoare ale vecinilor sau pur și simplu cetățeanul anonim decis să își ducă viața până la capăt fără complicații inutile, indiferent de natura lor.
După ce își prepara cafeaua, desfăcea pachetul de țigări și rememora visul abia încheiat, ofta satisfăcut și întocmea mental bilanțul. Atâția adversari executați cu sânge rece, atâtea orașe cucerite, atâtea asedii în desfășurare, atâtea sărituri peste gardul vecinului ciufut și zgârcit.
La început fusese uimit de faptul că visele se reluau exact din locul în care se încheiaseră. Căutase pe internet cazuri asemănătoare, însă rezultatele îl dezamăgiseră indiferent de motorul de căutare folosit. Mersese la biblioteca orașului și împrumutase cărți care analizau – mai mult sau mai puțin serios, mai mult sau mai puțin pe înțelesul său – rolul, însușirile, mesajele ascunse, apariția, dispariția, evoluția sau involuția viselor. Întrebase în stânga și în dreapta printre cunoscuții săi, dar răspunsurile pe care le primise nu-i satisfăcuseră curiozitatea înfometată. Exista o singură certitudine – oamenii visau. Că puneau sau nu preț pe visele lor era o cu totul altă problemă. Unii nu credeau în vise și aveau o părere foarte proastă despre cei care le luau în considerare. Cu această ocazie se văzu nevoit să șteargă din agenda telefonică unele numere, însă regretele nu-i tulburară decât câteva zeci de secunde insignifiante. Alții uitau ceea ce visaseră peste noapte și nici măcar nu încercau să își aducă aminte. Mulți trăiau vise în care întorceau banii cu lopata, dădeau autografe, pășeau pe covorul roșu de la Cannes sau erau dezmierdați de femei celebre. Totuși, descoperise și multe cazuri în care cei întrebați nici măcar nu doreau să discute despre așa ceva, ca și cum aventurile lor ireale trebuiau să rămână pentru totdeauna într-o intimitate neîntinată de imixtiuni străine. Nimeni însă nu avea acea continuitate a viselor pe care el o obținuse fără a o cere cuiva.

*

Stinse lumina, se așeză pe pat, trase pledul până sub bărbie și închise ochii. Apoi zâmbi mulțumit, încrezător în ceea ce urma să se întâmple dincolo de realitatea prinsă între cei patru pereți ai camerei, dincolo de barierele unui prezent construit în jurul unor infatuați parametri logici. Gustul cireșelor îi umplu gura, iar el adormi imediat și începu să viseze...
Merse tiptil până sub cireșul ale cărui frunze negre foșneau în bătaia vântului și începu să se cațere din creangă în creangă. Cerul alb era mângâiat de aripile unor păsări necunoscute, iar aventura îi injectă adrenalină în trupul plăpând. Ajunse aproape de vârf, se sprijini cu spatele de tulpină și începu să mănânce. Cireșele erau negre, însă el știa că totul se datora visului în care își trăia o altă existență. Una paralelă, smulsă dintr-o alta unde fiecare zi devenea din ce în ce mai plictisitoare. Dar acolo, în visul lui alb-negru, cireșele aveau un gust formidabil, iar vecinul zgârcit părea dispărut pentru totdeauna și sechestrat într-o rană temporală pe care cineva binevoitor o cususe la loc spre a-i demonstra prizonierului că poftele copilăriei nu ar trebui să fie cenzurate niciodată.
„Da, zgârcitule, nimeni nu poate avea tupeul să facă asta. Dar mai ales unul ca tine. Un căpcăun cu burtă care umblă prin curte îmbrăcat într-o salopetă murdară de ulei. Ai ceva de spus în apărarea dumitale? Îmi imaginam că nu, însă aceasta este procedura. Ești condamnat să împarți cireșe tuturor copiilor lumii, timp de o eternitate”.
Se adresa vecinului nevăzut din postura de judecător pistruiat și ciufulit, îl putea vedea cu ochii minții așezat în fața sa, tremurând, abia stăpându-și lacrimile, prins în căutătura oțelită a unor ochi de copil-bărbat furios și decis să pună lucrurile la punct. Chiar și în vis. Fără a oferi dreptul la recurs.
Chiui. Nu-și auzi chiuitul, bineînțeles, însă se obișnuise de atâta vreme cu liniștea netulburată a viselor sale încât reușea să se comporte absolut normal în anormalitatea care îl primea cu brațele deschise în fiecare noapte. Savura bucuria de a fi conștient în visele sale, accepta orice amănunt absurd ca pe o binefacere a unei alte lumi și nu încerca niciodată să își explice inexplicabilul. Chiar dacă vara era eternă pe tărâmul acela oniric, chiar dacă cireșele nu se terminau niciodată, chiar dacă vecinul apărea uneori și arunca înspre el pietre care nu își atingeau ținta. Pietre albe, pietre negre. Și înjurături pe care le citea de pe buzele individului, amuzându-se copios la ideea că în viața reală ar fi putut să întocmească un dicționar al expresiilor fără perdea scuipate de un bărbat care nu avea niciodată curajul să se cațere în cireș pentru a-l lua de urechi pe intrusul de vârsta a doua metamorfozat nocturn într-un țânc ciufulit, pistruiat, impertinent și nesătul.
După ce se sătură începu să-și umple buzunarele cu cireșe, imaginându-și mutra dezorientată a vecinului și neputința manifestată prin alte cuvinte obscene, ochi bulbucați și inevitabilele blesteme lipsite de noimă. La doar câțiva metri în spatele gardului se înălța orgolios un castel cu patru turnuri pe meterezele căruia vegheau câțiva soldați îmbrăcați în armuri strălucitoare și își spuse surâzător că un asediu prelungit era tocmai ceea ce îi lipsea pentru ca visul să fie unul extraordinar. Încă o dată.
Piatra colțuroasă îl lovi în tâmplă. Deși amețit, încercă să-și mențină echilibrul, însă picioarele nu reușiră să găsească punctul de sprijin, iar el strigă neauzit și căzu către pământ lovindu-se de crengile din ce în ce mai groase. Apoi auzi troznetul sec al propriilor oase rupte și gândi că scenariul atât de cunoscut suferea o schimbare bruscă. „Acum ai să te saturi pentru totdeauna, împielițatule!” Fusese vocea vecinului? Cu siguranță, da. Însă el n-o mai auzi. Rămase întins pe spate în iarba neagră, iar cerul se întunecă și se apropie cu viteză, ca o presă nesățioasă. Un geamăt stins i se strecură printre dinții încleștați și muri spunându-și că avea nevoie de cel puțin o săptămână de insomnie pentru a-și reveni din uimire.

*

După câteva zile în care încercaseră zadarnic să îl contacteze, vecinii sparseră ușa apartamentului. Bărbatul zăcea în pat, ambele picioare erau rupte de la genunchi, două coaste îi străpunseseră pieptul, iar rana de la tâmplă rânjea ca o gură cu buze crăpate și acoperite de sânge închegat. Părea că întinerise subit înainte de a muri și fața i se umpluse de pistrui. Părul blond care acoperea cutia craniană a vecinului lor chinuit altădată de calviție îi lăsă cu gurile căscate. În buzunarele pantalonilor scurți și în jurul cadavrului descoperiră stupefiați cireșe proaspete și frunze prin care seva pulsa ca și cum ar fi fost încă prinse de crengile unui pom invizibil.
În stradă, sub un cer de sticlă, o iarnă jucăușă se distra înfigând țurțuri în primele zile ale lui ianuarie...

(2013)
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Gaspadin, n-ai mai terminat sticla aia de vin? Văd că n(u ți-)ai mai revenit...
Puțin cam necoapte cireșele, aș zice.
Ceaiul verde mi s-a părut mult mai bine pregătit.
Dar, din 2013 și până acum, au avut tot timpul să se coacă.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2016-07-30 16:07:59
         
 
  Recunosc că am fost/sunt atras de astfel de texte în care se întrepătrund mai multe realități (și personaje contrastante puse în legătură unele cu altele) și încerc de fiecare dată (fără a reuși mereu) ca atmosfera să fie cât mai bine transmisă către cei care citesc.
Mulțumesc pentru lectură, răbdare și analiză, doamnă Elena Ștefan!
Gânduri bune tuturor!
 
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-24 15:19:49
         
 
  Proza fantastică reprezintă o zonă deosebit de utilă autorului pentru că îl scoate din spațiul convențiilor realității curente. Într-un astfel de spațiu poate exista omnicomunicare iar timpul și spațiul devin fluide.

Dacă am înțeles bine, planul visului, unui personaj, personajul principal, de fapt relevă, oarecum premonitoriu, planul realității celuilat personaj textual, respectiv, personajul ca simbol al răului.

Printr-un mecanism subtil de transgresare "realitatea" personajulului rău se metamorfozează ori sublimează în "realitatea de ordin secund", realitate virtuală, adică visul personajului principal. Realitate confirmată "după câteva zile" când "vecinii sparseră ușa apartamentului."

O proză bine scrisă.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-24 14:09:25
         
 
  Cum niciun sfat nu trebuie tratat cu indiferență, bineînțeles că voi ține cont de el.
Trezirea în realitate este întotdeauna de preferat trezirii la realitate. :)
 
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-23 22:23:21
         
 
  Mai nou, am văzut și filme în care ți se prezintă finalul și abia apoi toată intriga. Ca să fiu în ton cu cele afirmate mai înainte, este ca și cum, după ejacularea spontană, îți revii și mai faci o repriză cu mâna, în timp ce partenera este plecată să se spele. Dar cum acest tip de filme există, înseamnă că există și publicul pe măsura ei. Deci merge dezvoltată. Oricum eu prefer realitatea, chiar și când vine vorba de SF-uri. Dacă aș fi îl locul domniei tale aș căuta o întâmplare reală a cărei metaforă să devină povestirea.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-23 21:23:51
         
 
  Domnule Marian Tudorel Lazăr, vă mulțumesc. Și pentru aprecieri - adevărul este că n-am vrut să o lungesc (ceea ce se inscrie in contextul sugerat de dumneavoastra) și pentru sintagma "ejaculare spontană" care mi-a declanșat un râs spontan. Gânduri bune!  
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-23 21:09:39
         
 
  Mai nou se sună la 112... Povestirea este bună, chiar extrem de bună, are o singură hibă, căreia nu știu cum să-i spun, dar primul cuvânt care îmi vine în minte este... ejaculare spontană. Adică, nici n-am apucat să pricep bine despre ce-i vorba, că s-a și terminat!  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-23 21:02:00
         
 
  Adevărul e în vin. :) Vă aștept. O seară bună în continuare!  
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-23 20:21:10
         
 
  Am citit în diagonală, o să comentez mîine, sau poimîine, că se merită! Acu am băut un galon de vin și nu aș putea fi obiectiv,parol...  
Postat de catre latunski criticul la data de 2016-07-23 19:39:26
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE