FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Moarte și ceai verde
Text postat de Cristian Lisandru
... rămăseseră câteva minute până la impactul final, însă el nu știa, nu avea de unde să știe asta, chiar dacă se iluziona cu gândul că meandrele vieții sale viitoare nu mai puteau ascunde taine printre cutele fiecărei zile, ar fi reușit să vadă cu ochii minții o moarte care venea plină de pofte, salivând abundent, numai dac㠖 să presupunem – ar fi putut citi viitorul în cana cu ceai verde pe care o ținea între palme, moartea se apropia grăbită, impasibilă, indiferentă, implacabilă ca un verdict, pregătită să bea, să muște, să rupă, să înghită, să smulgă, să macine ca o moară uriașă, trenul/ gonea prostește înspre accidentul neprevăzut, neașteptat, nedorit, evident, iar el sorbea tacticos din ceaiul verde, la intervale regulate de timp, ofta, plescăia satisfăcut și gândea mulțumit pe de-a-ntregul că nu va muri niciodată, se hârjonea de multe ori cu această idee (surprinzătoare, inițial, obișnuită mai apoi) în minte, „nu voi muri, nu voi muri, nu voi muri”, transmitea și altora paradoxalul mesaj atunci când i se ivea ocazia – și adevărul este că el făcea tot posibilul pentru ca ocaziile să se ivească foarte, foarte des –, zâmbea superior unor sceptici care îl priveau condescendent de fiecare dată, mai mult ca sigur plictisiți teribil de o asemenea îndrăzneală declarativă, de o asemenea credulitate strigătoare la cer, din punctul lor de vedere, de o asemenea incapacitate evidentă de a înțelege că drumul vieții nu este unul nesfârșit, ci doar o linie mai lungă sau mai scurt㠖 norocul fiecăruia joacă un rol important – între naștere și dispariția definitivă, „nu voi muri pentru că sunt parte integrantă a unui destin fericit, un destin miraculos, pot să spun acum, un destin din care teribilista moarte a fost condamnată la excludere, definitiv și irevocabil, a fost expediată fără remușcări pe ușa din dos a scenariului în care eu trăiesc veșnic”, își spunea asta în fiecare dimineață, încrezător ca un binecuvântat al soartei, atunci când se ridica din pat, încălța papucii din piele neagră, mergea către baie și fluiera vesel o melodie a Madonnei – Like a virgin, îi plăcuse de la bun început și devenise, indiscutabil, un fel de laitmotiv personal al existenței sale, cu toate că nu căutase vreodată să facă unele analogii sau să analizeze măcar versurile respective – în timp ce se bărbierea sârguincios, în timp ce punea câteva picături de after-shave în palme, apoi frecționa atent obrajii recunoscători, fără să se grăbească, fluiera melodia și desăvârșea liniștit un ritual masculin care îi provoca plăceri interioare depline, în pofida unei inevitabile usturimi trecătoare, „nu voi muri niciodată, sunt omul care poate trece pe lângă moarte salutând-o politicos, ca un gentleman, privind apoi în urma ei fără să-i pese”, uneori ridica surâzător o pălărie imaginară, în semn de salut, având certitudinea reconfortantă că moartea nu putea să facă altceva decât să accepte această stare de fapt, anormală, este drept, dar incontestabilă, nu era matematician, nici nu și-ar fi dorit vreodată să fie, nici nu ar fi putut să fie, având în vedere înclinațiile sale care erau de o cu totul altă natură, însă trăia convins că imortalitatea subzista nederanjată, ca o axiomă, nimeni nu ar fi putut să o conteste vreodată, cu atât mai puțin o moarte pe care o personifica în gânduri, lipsit de jenă, și o trimitea la plimbare, „du-te la alții, stimată doamnă în negru, poți să iei și coasa cu tine, eu nu pot fi decât viu, obișnuiește-te cu această idee, nu ai de ales”, striga în unele seri, iar vecinii de palier deschideau ușile, se uitau unii la alții și apoi ridicau din umeri, retrăgându-se în indiferență, un nebun în plus nici nu mai conta în acea realitate a acelui bloc, a acelei lumi, a acelei planete, „iar s-a îmbătat vecinul”, chicotea câte o gospodină cu părul pe moațe, numai că vecinul nu bea niciodată alcool, el bea doar ceai verde, imaginându-și peripluri asiatice și câmpii nesfârșite acoperite de camelia sinensis, așa se întâmpla și acum, în momentele în care trenul accelera și străbătea ținutul cu o viteză din ce în ce mai mare, îndreptându-se către dezastru, moartea era și ea pe drum, venea din direcția opusă, poate că venea pur și simplu pentru a-și bate joc de un personaj care îi contesta puterea incontrolabilă, un personaj infatuat care o lua zi de zi peste picior, ceea ce nu i se mai întâmplase până atunci, „creaturile acestea jalnice se tem de mine încă de la începutul lumii”, murmura moartea personificată în timp ce plana ca o pasăre cu aripi de umbră pe deasupra lumii, „oamenii ăștia sunt cuprinși de friguri teribile atunci când apar în preajma lor, când intru încetul cu încetul în trupurile lor neputincioase și anihilez rapid ultimele zbateri lipsite de noimă ale inimilor fragile, oamenii aceștia nu sunt altceva decât jucăriile mele, or ideea că unul nu vrea să moară sau nu acceptă să moară (mai ales!) este o absurditate”, da, moartea se apropia cuprinsă de exaltare, pătimașă, iar bărbatul sorbea din ceaiul verde și plescăia mulțumit, din când în când privea lichidul din cană și se lăsa inundat în interior de apele acelea călduțe, binefăcătoare, care îi străbăteau venele, „sunt nemuritor și nimeni nu-mi poate fura această delectare seculară, milenară și cum o mai fi ea, sunt nemuritor ca ăla din serial, numai că nu vine nimeni să-mi taie capul cu vreo sabie pentru a prelua energia vitală, eu nici măcar așa nu aș muri, aceasta este marea revelație, concluzia supremă, punctul pe i, fiindcă sunt și rămân plin de viață, de viață pură, de viață pentru care verbul a muri nici nu există și nici nu va fi inventat vreodată”, în jurul său muriseră mulți oameni de-a lungul timpului, muriseră brusc, fără să-și pună vreo întrebare, fără să conștientizeze că destinul lor ținea în mâni o ață pe care o rupea satisfăcut, ironic, dintr-o dată, încă din copilărie fusese captivul unor astfel de evenimente tragice, numai că se putea considera, privind retrospectiv, un captiv fericit, în școala generală plecase într-o excursie la munte, împreună cu clasa, era luna iulie, un iulie dogoritor, soarele transpira auriu și se prelingea peste crengile brazilor înșiruiți de-o parte și de cealaltă a șoselei, profesoara de geografie vorbea despre peisaj în termeni prețioși, didactici, cerându-le să facă liniște, dar copiii chiuiau, se zbenguiau, aruncau unii în alții cu ambalajele de la bomboane sau ciocolate, el stătea pe un scaun din spatele autocarului, nici măcar nu era atent la explicațiile docte ale profesoarei atunci când șoferul – nimeni nu putuse explica de ce, investigațiile ulterioare nu duseseră la niciun rezultat – pierduse controlul volanului, iar hardughia metalică vopsită în roșu și alb ajunsese, după rostogoliri nenumărate și scrâșnete asurzitoare, pe fundul prăpastiei, îl scoseseră de acolo mai mult mort decât viu, dar îl scoseseră și el trăise, patruzeci de morți fuseseră numărați, patruzeci de destine făcute una cu pământul, un adevărat festin morbid, numai el privise înfiorătorul carnagiu și trăsese aer în piept cu nesaț, spuseseră c㠄a avut noroc”, o astfel de replică este omniprezentă și era omniprezentă în viața sa, sorbi încă o gură de ceai, ceaiul era bun, vagonul-restaurant era ticsit, oameni care mâncau, oameni care râdeau, oameni care citeau ziare sau priveau un film pe monitoarele prinse în partea de sus a vagonului, oameni care beau bere, vin sau chiar ceai, ca și el, ceai verde, ceai negru, ceai din fructe de pădure, ceai (pur și simplu), aripile lungi ale morții nu se întinseseră încă deasupra trenului, își dăduse seama că nu putea să moară abia la al doilea accident, o tribună a stadionului din oraș se prăbușise în timpul unui meci de fotbal, el mânca un hot-dog (Doamne, ce-i plăceau!), iar totul s-a transformat instantaneu în urlete, în fum, în praf și în sânge, scaune amestecate, trupuri amestecate, contorsionate, ochi holbați, capete smulse, membre disparate, vieți zdrobite fără vreun avertisment prealabil, el se ridicase dintre dărâmături chiar în clipa în care echipele de salvare încercau să salveze ceea ce nici nu mai putea fi salvat, strigase „eu n-am murit, bineînțeles”, ideea îi apăruse dintr-o dată în minte, ca o sclipire de far în mijlocul furtunii, ca o rezolvare fericită a unei ecuații ancestrale, iar un pompier își făcuse cruce și își dăduse cascheta pe spate, „cum dracului ai scăpat din nenorocirea asta, băiete?”, întrebarea era firească, răspunsul său nu fusese firesc și îi determinase să ridice sprâncenele a consternare nedisimulată, fiindcă nu nu voi muri niciodată, uite de-aia, îl trimiseseră imediat la un psiholog, răspunsese la o sumedenie de întrebări, completase formulare stupide, desenase animale și copaci, identificase cifre ascunse printre alte cifre sau litere întoarse, nu reieșise că ar fi fost ceva anormal cu el, cu trupul său, cu mintea sa, plecase din clădirea spitalului în pas săltat, sorbind dintr-o doză cu suc de portocale, urmărit de priviri contrariate din care reieșea c㠄a avut noroc, a avut noroc omul ăsta, fantastic!”, oamenii din orașul său îl priveau cu uimire, fusese implicat în tot felul de situații confuze, riscante, nu pentru că le-ar fi căutat cu lumânarea, nu, el ducea o viață absolut normală, numai că reușea să iasă nevătămat din incidente sau accidente, iar unii puneau pariuri, amuzându-se, în vreme ce alții îl invidiau fără să-și ascundă cumva această invidie, și acum mergea către o destinație pe care nici nu o considera importantă, nu era importantă pentru el, importantă era viața, important era jocul cu moartea, nu semăna nicidecum cu jocul de șah, însă era un joc de strategie, strategia de a trăi fără să-ți pese că va veni o zi când vei fi obligat să te retragi de pe tablă, de la masă, din cameră, din casă, din cartier, din oraș, din țară, din lume, era încântat și trăia fiecare minut cu o exaltare aproape pasională, odată încercase chiar să se sinucidă, legându-și o frânghie în jurul gâtului și lăsându-se să cadă între etaje, dar nu se întâmplase nimic, nu simțise nimic, se trezise doar cu un etaj mai jos, agățat de balustradă, fără să poată explica de ce nu i se frânsese gâtul, însă convins o dată în plus că moartea nu putea să ajungă la el pentru a-l lua în brațe și pentru a-i șopti la ureche propriul necrolog, un ospătar îmbrăcat în frac se apropie pe nesimțite și îl întrebă dacă mai dorește ceva, „da, spuse, un ceai verde, un ceai verde este tot ceea ce îmi doresc în momentul de față”, ospătarul preluă comanda, se retrase, apoi reveni cu un ceai verde fierbinte, el mulțumi și privi pe fereastră, soarele se pregătea să apună în spatele unei perdele de nori, cerul se înroșise, își imagină dintr-o dată obraji înbujorați de femeie îndrăgostită, pregătită să facă dragoste și să se lasă iubită până la saturație, până la contopirea orgasmică, sorbi din ceai și nu reuși să își explice de ce îi apăruse o astfel de imagine în minte, nu fusese îndrăgostit de vreo femeie, fugise fără regrete de perspectiva unor iubiri fiindcă se simțea nemuritor și nu ar fi putut suporta gândul obsedant că o femeie la care ar fi ținut, într-un eventual scenariu (și pentru care nu ar fi putut să-și dea viața, ca în romanele de dragoste, ieftine sau nu, scrise bine sau scrise prost) s-ar fi îndepărtat de el, în fiecare zi, îndreptându-se conștientă către moarte, așa că respinsese încă din fașă orice încercare de acest fel, orice tentativă sentimentală, mulți îl priviseră din această cauză ca pe o adevărată anomalie a naturii, fuseseră lansate și zvonuri răutăcioase conform cărora avea cu totul alte plăceri perverse, dar nimic nu era adevărat, el nu dorea să trăiască alături de cineva care urma să moară într-o bună zi (ce sintagmă aiurea, în astfel de condiții!), aceasta era singura explicație, explicația pertinentă, însă nu dorise să o transmită nimănui, în primul rând pentru că nu ar fi fost crezut de nimeni și în al doilea rând pentru că se simțea situat deasupra tuturor plăcerilor lumești, nu-l atrăgea viața sexuală, nu-l atrăgeau întâlnirile romantice sau discuțiile de familie, planurile de viitor sau ședințele prelungite în timpul cărora sunt alese perdelele, mobila, culoarea parchetului sau lenjeria de pat, ceaiul verde era singura lui pasiune, atât și nimic mai mult, nici măcar țigările nu-l preocupau, cu toate că ar fi putut să fumeze și cinci pachete cu țigări pe zi, nimic rău nu i s-ar fi întâmplat, firește, asta credea, asta simțea, asta știa, era o certitudine care venea de undeva din el, din adâncul ființei sale sau din altă parte, nu putea să își explice de unde, nu încerca să își explice nici cum sau dacă nu ar fi trebuit să fie cumva înspăimântat până la durere de o eventuală și paradoxală nemurire, o nemurire pe care nu o ceruse, nu o implorase, nu o visase, nici nu o bănuise măcar, îns㠖 iar când ajungea cu gândurile aici fața i se lumina ca și cum ar fi rezolvat toate misterele omenirii și, suplimentar, ar fi descoperit absolut din întâmplare elixirul vieții fără de moarte, al tinereții fără bătrânețe – o acceptase ca pe un cadou meritat primit din partea cuiva fără nume care, își imagina optimist, nici nu cerea ceva în schimb, de pildă un troc în care sufletul nemuritorului să ajungă în custodia diavolului, pentru totdeauna, astfel încât bucuriile dulci ale trecutului să devină torturile prelungite ale unui viitor agonizant, surâse din nou și sorbi din ceai, lichidul i se împrăștie din nou prin tot corpul sau cel puțin așa avu senzația, un copil îi făcu un semn de la o masă, îi făcu și el cu ochiul, era un copil îmbrăcat într-o salopetă de blugi, capul unui Mickey Mouse zâmbăreț fusese aplicat peste buzunarul de la piept, mama încerca să îi introducă în gură o linguriță cu frișcă, el nu voia și întorcea capul, mofturos, peisajul zbura năvalnic în sens invers, ca și cum ar fi fugit din calea nenorocirii incipiente, iar moartea venea, venea, venea, venea ca o iubită, poate chiar acea iubită pe care bărbatul nu o avusese niciodată, de care nu avusese niciodată parte, de care nu avusese niciodată nevoie, amăgindu-se, păcălindu-se, condamnându-se la nemurire și la singurătate, observă cu coada ochiului o pasăre care zbura paralel cu trenul, nu reuși să își dea seama ce fel de pasăre era, înregistră doar viteza și fu uimit pentru câteva secunde, puse cana pe masă și privi cu atenție pe fereastră, pasărea se ridică deodată și dispăru din raza sa vizuală, iar două trenuri se ciocniră chiar atunci și moartea trecu vijelioasă din vagon în vagon, ca un controlor atemporal al tuturor destinelor, atunci când ajunse în dreptul lui avea plete lungi, negre, ochi strălucitori cu gene nesfârșite și un trup perfect înfășurat în rochie de seară, bărbatul se ridică, o salută reverențios, apoi o invită să danseze, oamenii mureau în măruntaiele metalice ale celor două trenuri, dar el și ea dansau pe muzica lui Strauss care curgea din cer și se priveau în ochi, ca doi îndrăgostiți prinși iremediabil în mirajul voluptății, în jurul lor ploua cu valsuri, cu vieți încheiate, cu gemete și sânge, cu oase și bucăți de carne, el își spuse fericit „n-am murit nici de această dată”, apoi o luă în brațe și începu să fugă, ieși din flăcări și văzu în fața sa o câmpie nesfârșită care unduia în bătaia vântului, amețitoare precum o mare tulburată, ospătarul îi ajunse din urmă, avea fracul mânjit de sânge, jumătate din față dispăruse, însă încerca să zâmbească, „vă putem oferi încă un ceai, dacă doriți, domnule”, dădu din cap în semn că era de acord, iar moartea se strânse și mai tare la pieptul său, șoptindu-i la ureche „te iubesc și nicio viață nu ne poate despărți”, astfel că acele cuvinte pe care nu i le mai spusese vreodată vreo femeie deveniră pentru el, în acea clipă, un nou început...
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Vă mulțumesc, domnule Florentin Sorescu. Voi face și corectura necesară.
 
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-30 13:22:39
         
 
  Da! Această proză scrisă dintr-o suflare (o singură frază de la început până la sfârșit) este una care are toate ingredientele unei scrieri de valoare: știință a scrisului, atmosferă, fluență și mai ales povestea.
Este clar că avem de a face cu un prozator de forță, unul cu adevărat dăruit.
Găsești în ea cam orice ți-ai dori, inclusiv poezie. Eu, unul, am citit-o cu sufletul la gură.
O temă similară (dar tratată/conotată în mod diferit) regăsim în "Ruletistul" lui Cărtărescu.
Felicitări, domnule!
P.S. Remarc o singură scăpare: "vroia" este o variantă contaminată, forma corectă gramatical fiind "voia" sau "vrea", juxtapunerea celor două ducând la varianta alterată.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2016-07-30 12:50:22
         
 
  Da! Această proză scrisă dintr-o suflare (o singură frază de la început până la sfârșit) este una care are toate ingredientele unei scrieri de valoare: știință a scrisului, atmosferă, fluență și mai ales povestea.
Este clar că avem de a face cu un prozator de forță, unul cu adevărat dăruit.
Găsești în ea cam orice ți-ai dori, inclusiv poezie. Eu, unul, am citit-o cu sufletul la gură.
O temă similară (dar tratată/conotată în mod diferit) regăsim în "Ruletistul" lui Cărtărescu.
Felicitări, domnule!
P.S. Remarc o singură scăpare: "vroia" este o variantă contaminată, forma corectă gramatical fiind "voia" sau "vrea", juxtapunerea celor două ducând la varianta alterată.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2016-07-30 12:49:01
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23773
Comentarii: 120431
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE