FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Rodica Boitos

Ziua mult doritã

Am oroare de indivizii cãrora le e lene sã traverseze prin subpasaje ºi o iau direct, neaºteptat, printre maºini. Nu-mi place mie, de fapt, nu mi-a plãcut niciodatã, sã trec strada pe roºu sau pe altundeva decât pe zebrã, dar, din grabã, în dimineaþa aceea în care deja întârziasem la serviciu, m-am avântat în vâltoarea strãzii aglomerate ca sã prind tramvaiul.
Am auzit pocnetul ºi am simþit doar cã leºin iar. În ultima vreme aveam dese crize. De la anemie, spuneau doctorii. Mã lua brusc ameþeala ºi apoi nu mai ºtiam pentru o clipã nimic. Dar îmi reveneam repede. ªi mã mir cã mi s-a întâmplat ºi în dimineaþa asta, doar luam regulat tratamentul. Nu m-a durut nimic, doar m-am prãbuºit, cred.
Însã mi-a trecut, poate chiar destul de rapid, cã m-am pomenit imediat pe o stradã necunoscutã - ce naiba, acum am ºi pierderi de memorie? - printre puzderie de chipuri nefamiliare. Mã duc cu pasul meu veºnic grãbit, ºi în curând mã simt luatã în braþe de un domn. Îl numesc astfel, pentru cã n-am apucat sã-l vãd, aºa de repede mi-a îngropat faþa la pieptul lui ºi m-a strâns cu atâta putere, cã, pe moment, am crezut cã vrea sã-mi facã rãu. Pulsul mi s-a dublat instantaneu de ºoc sau de spaimã, mirosul binecunoscut plesnindu-mã peste simþuri. Clipa aceea de strânsoare la piept mi s-a pãrut dintr-odatã nesfârºitã. Mi-era teamã însã cã dacã mã lasã ºi o sã vãd chipul bãrbatului masiv, care avea destulã forþã pentru a mã strivi aºa, în braþele lui, mi-era teamã cã aº putea sã fiu tare dezamãgitã. Cum pot sã-þi treacã prin cap miliarde de gânduri doar într-o fracþiune de secundã? ªi totuºi el trebuia sã fie, numai el din toatã lumea asta miroase aºa. M-a îndepãrtat puþin ºi nu-mi venea sã cred ce vedeam. Era tata.

*

Cred foarte tare în puterile extrasenzoriale. De ani de zile visez sau „vãd” ce se va întâmpla în viitorul foarte apropiat, însã nu mã pot concentra cum trebuie asupra subiectului respectiv, aºa încât sã pot valorifica acest „dar”. Altfel e clar cã aº fi câºtigat la loto sau mãcar aº fi ºtiut sã mã pregãtesc pentru anumite momente nedorite pe care trebuia sã le trãiesc.
Pentru acesta nu prea aveam totuºi cum sã mã pregãtesc, îmi dau seama acum, când a trecut, când e definitiv.
Iar îmi aud lacrimile care picurã pe pernã. La fel ca în fiecare searã de când el a plecat, nu pot sã adorm fãrã sã fac, a mia oarã, recapitularea scenelor care s-au derulat din momentul în care telefonul a sunat cu mult înainte de rãsãritul soarelui ºi pânã când l-am lãsat pe el singur acolo. Vocea mamei îmi sunã încã dureros-obsesiv în creier: „A murit taicã-tãu!” Ca un trãsnet, din acela care îþi despicã þeasta cu creier cu tot, inima cu sufletul o datã ºi totuºi reziºti ºi mergi mai departe.
Încã le mai povestesc prietenilor, celor apropiaþi - cãci pe ceilalþi nu-i intereseazã, ba chiar îþi dau impresia cã-i deranjezi cu astfel de subiecte neplãcute - cum a fost întâlnirea cu tata mort. E teribil! Nu-þi poþi imagina! E cumplit sã ºtii cã e gata, definitiv. Sã ºtii cã ultima oarã l-ai vãzut în sicriu cu costumul cel mai bun pe el ºi cu cãmaºa care nu stã nicicum pe un gât rigid. ªi e aºa de rãu sã vrei sã-l strângi în braþe aºa cum eºti obiºnuit, dar rãmâi doar amintiri, cea mai recentã, aceea când el era întins pe pat, cu spume imense crescute din gura larg deschisã ºi tu, cu un ultim gest, o mângâiere sau ce-o fi fost, l-ai frecat uºor pe mâna care stãtea odihnindu-se deasupra celeilalte pe piept. Îi spui cu obidã: Tatã, ce faci? Îl cerþi prieteneºte, cã doar înþelegi, nu?, ce face. Dar sunteþi prea apropiaþi ca sã-l laºi fãrã o urmã de reproº. ªi el are încã mâna caldã, aceeaºi pe care o ºtii prea bine de zeci de ani, doar cã e în poziþia aceea, inertã.

*

Buimacã, speriatã ºi mutã de uimire, mã uit la el ºi nu-mi vine sã cred. La rândul sãu mã priveºte cu o dragoste infinitã. Îi strãluceºte chipul de bucurie ºi totuºi parcã îl doare ceva, parcã nu îi e bine. Ce are? Simt cã-mi plesneºte þeasta. Ce se întâmplã? Cum se poate? Doar e mort, e în cimitir, acolo. Ce s-a întâmplat? Mi-e ºi fricã sã mã gândesc la asta. A înviat? Deci toatã povestea aia din Biblie e realã?
În mod normal aº leºina de emoþie, dar uite, culmea!, cã acum nu am nici o problemã. Doar faptul cã el e lângã mine ºi cã, uite, mã mai ia o datã în braþe ºi apoi de mânã.
- Hai sã mergem!
- Unde? Stai! Eºti tu? Cum?
Nu cred cã pot face faþã întâmplãrii acesteia. Deºi, ce sã-þi spun! În fiecare searã îl simt pe lângã mine prin încãpere ºi întorc capul de-o mie de ori convinsã cã am sã-l vãd în hol sau chiar lângã patul meu. Dar acum chiar se întâmplã ºi toatã puterea mea de pricepere e devastatã, universul mi se pare dat peste cap. Dar de ce-mi pierd eu vremea cu tentative de a elucida mistere. Îl privesc din nou ºi e, pe cuvântul meu, chiar el. Mã duc de mânã cu tata, cu tatãl meu unic, cel mort ºi înviat acum ºi am o senzaþie de apãsare cumplitã. Nici mãcar în privirea lui nu gãsesc mare sprijin, cãci, repet, e destul de preocupat. Îmi vine sã-l întreb ºi o fac:
- Þi-e rãu? Vrei o nitroglicerinã?
- Nu, zâmbeºte el uºor amar, nu-mi mai trebuie mie nici un medicament, sunt bine acum.
- Dar ce e, ce ai?
- Hai sã mergem!
Îl ascult ºi trecem de încã o stradã, habar n-am care, n-am vãzut-o în viaþa mea. Sunt nãucã total ºi poate o sã-mi explodeze creierul sub presiunea gândurilor de tot felul. Dar mai bine sã nu mã mai gândesc la nimic.
Ne oprim lângã o clãdire, nici nu-mi dau seama bine ce e. A, ba da, e un restaurant. Intru ºi nu-mi vine sã cred! Sunt iar uluitã. A câta oarã într-o singurã zi? E restaurantul pe care mi l-am dorit atât de mult ºi la a cãrui decorare am lucrat cu gândul nopþi în ºir. E chiar restaurantul visurilor mele. Mã uit iarãºi spre el, ca ºi actriþele alea din filmele în care un el, ce-o fi, tatã, iubit, orice, îi face ei o mare-imensã surprizã. Zâmbeºte iarãºi aºa. Ca ºi cum ar ºti cã orice bucurie e efemerã ºi e urmatã obligatoriu de o durere cumplitã. „Aºa sunt legile firii. Dupã rãu vine binele ºi invers.” Ce rãspuns stupid ºi cât de îndepãrtat de adevãrata esenþã a lucrurilor.

*

Zilele trec, nesfârºite parcã ºi atât de asemãnãtoare în toate detaliile. Insomnie. Dar mãcar dacã ar fi doar o noapte albã obiºnuitã, fãrã gânduri chinuitoare ºi obsesii care-þi mototolesc bruma de psihic normal. Mã plimb cu precauþie prin casã, pentru cã iar îl simt acolo. Aud zgomote ciudate, pe care înainte nu le auzeam ºi doar e clar cã stau excelent cu auzul. Apoi întâmplãri ca ºi cea din noaptea asta, care mã uluiesc ºi mã obosesc într-atât încât nici nu mai am forþa de a cãuta vreo explicaþie. M-am trezit brusc din cauza presiunii ciudate din încãpere, ºtiu cã era acolo. Mã uit ºi când colo, lângã pat, la mai puþin de o jumãtate de metru stãtea îndreptat spre mine, scaunul în care ºed când lucrez la calculator. Cine putea sã-l punã acolo? Mira e prea micã sã-l poatã cãra, iar Victor e plecat în delegaþie. Aºa cã mã plimb ºi gata, trebuie sã iau o hotãrâre, pentru cã simt deja cã mã pierd în hãþiºul senzaþiilor ºi gândurilor din ce în ce mai confuze. Trebuie sã fac ceva, dar ce? ªi de altfel, dacã tot e pe-aºa, de ce nu vine o datã, ca sã încheiem povestea?! Poate cã… Da. Da. Cred cã asta e soluþia, sã ne întâlnim. Da! Da! Am gãsit! Numai aºa mã voi liniºti.
- O, Doamne, ajutã-mã sã-l revãd pe tata! Dumnezeule mare ºi bun, te rog, te implor, aº da orice pentru încã o zi cu tata! Doamne Dumnezeule, te rog! Te implor, mai dã-mi o zi cu tata…

*
- Hai spune-mi, e adevãrat cã mã bântuiai în fiecare zi sau aveam eu halucinaþii ca ºi acum probabil?
- Dar ce crezi, de unde ºtiam faza cu restaurantul?, încercã el o glumã, care nu-ºi atinse scopul, pentru cã mintea mea era în continuare paralizatã.
- Dar, ajutã-mã, fã-mã sã înþeleg, ce se întâmplã. Cum sunt posibile toate astea? De fapt visez, da? A, da, m-am liniºtit, e vis ºi eu care am crezut pentru o clipã cã e adevãrat totul. Cã Dumnezeu mi-a ascultat rugãciunile fierbinþi din fiecare searã ºi m-a lãsat sã mã întâlnesc cu tine. ªtii, atât de tare ajunsesem sã-mi doresc întâlnirea asta, încât am zis cã-mi dau ºi viaþa dacã trebuie. Eram cam nebunã.
El îmi zâmbi amar de tot. Sau nu era zâmbet?
- Dumnezeu ne ascultã întotdeauna, îmi spuse el suficient de misterios ca sã nu pricep mai nimic. Hai, pânã îþi revii un pic, mai bine spune-mi ce mai faci?
- Ce fac?
Am scormonit repede în minte, cãci nu ºtiam ce sã-i spun la repezealã.
- Ce fac… Uite, am început sã scriu o carte despre tine. Adicã nu eºti tu personajul central, dar apari ºi tu în ea.
Se uitã destul de încurcat la mine neºtiind ce sã-mi spunã ºi cum s-o facã, dar mai ales cum sã-mi abatã atenþia de la ceea ce se întâmpla de fapt. Dar eu am continuat, salvându-l pe moment.
- De fapt, poate nici nu va fi decât o povestire. Habar n-am! Dar ce conteazã acum? ªtii de ce m-am apucat sã scriu chestia asta? Pentru cã nu mai suportam sã te am în faþã tot timpul ºi cel mai adesea, iartã-mã, în poziþia aia de pe catafalc. Simþeam cã nu mai rezist la tortura asta. Ideea mi s-a pãrut salvatoare, pentru cã aºa puteam sã te reînvii ºi sã am un dialog cu tine. Cel puþin pe moment putea sã-mi facã foarte bine preocuparea aceasta. ªi apoi, revin, mereu mi-am dorit sã scriu. ªtiu cã sunt nestatornicã ºi cã nu mã þin de un lucru început. Dacã ar fi fost sã finalizez toate povestirile alea, eu cred cã eram altfel azi, aveam cu siguranþã altã traiectorie.
- Eu nu ºtiam cã tu scrii, zise el, deºi nu pãrea foarte interesat de ceea ce-i spuneam. Era mai degrabã atent la modul în care vorbesc ºi la câtã importanþã dãdeam subiectului. „Nici mãcar nu-ºi dã seama ce se petrece”, gândi îndeajuns de îngrijorat.
- Cum sã nu? Mai am o povestire cu tine, care mi-a venit în minte pe vremuri în camera bunicilor. În mânã cu o fotografie veche de la nunta lor, am început sã visez. Se fãcea cã sunt ºi eu la acea nuntã ºi, mergând mai departe pe firul poveºtii, am ajuns inclusiv fiu acolo la zãmislirea ta. A, ºi mai era una interesantã, când am întârziat la înmormântarea mea ºi mama m-a certat pentru prima datã în viaþã, cã alergând spre cimitir, mi-am stropit cu noroiul strãzilor rochia de mireasã.
- Ai tu o obsesie cu moartea…, îmi spuse destul de înnourat.

*

„E momentul hotãrî el, mã tem sã mai amân. Mã tem pentru ea ºi pentru mine, cã n-o sã ºtiu ce sã-i spun”, gândi tata ºi îmi fãcu semn sã mã uit în spatele meu. Nu-mi promitea nimic bun privirea lui plinã de îngrijorare. Aºa era el, întotdeauna când se întâmpla ceva cu vreunul din familie. Suferea ºi încerca sã facã orice ca sã fie bine. Ei, acum nu avea ce sã mai fie bine.
Pe un fel de ecran o vãd pe Mira acasã, cu ochii plânºi ºi stinºi stând îmbrãþiºatã cu bunica ei. O fi cãzut, mã sperii eu. S-o fi lovit, ce e cu ea? Mama e îmbrãcatã în negru, o fi venit de-afarã, de undeva, prin casã nu umblã ea în doliu. ªi oricum deºi a trecut mai bine de un an de când a murit tata, tot n-o pot lãmuri sã nu mai poarte doliu. De undeva apare ºi Victor, soþul meu. Ce se petrece acolo? De ce e ºi el îmbrãcat în negru?
- Hei, ce e acasã?, întreb retoric ºi-l privesc pe tata, care era parcã tot mai strãveziu. Nu-mi rãspunde sau nu-l aud, cãci mã întorc din nou spre ecranul magic. Mira plânge, mama plânge, Victor intrã în camera mea, unde eu stau nemiºcatã.


*

Uite, Mira nu poate dormi iarãºi. Se gândeºte la mine ca în fiecare searã de când am avut accidentul. Au trecut douãzeci ºi doi de ani ºi ea n-a uitat. Nu ºtie cum sã scape de obsesie ºi de nopþile în care se trezeºte ºi mã vede în încãpere, mã simte, exact la fel cum îl simþeam eu pe tata. De multe ori, de-a lungul timpului, m-a certat înfiorãtor, m-a alungat, a fãcut tot posibilul sã scape de mine. Nu m-am simþit foarte grozav ºtiind cã fiicã-mea mã urãºte pe mine, mama-fantomã.
Sã fac o pauzã, cã am scris destul azi! Mã duc sã vãd ce mai face Mira.

*

Victor o auzi din camera lui pe Mira:
- Doamne Dumnezeule, te rog, te implor, mai dã-mi o zi, o singurã zi cu mama. Simt cã altfel nu mai pot. Te rog, Doamne…

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Iti multumesc mult, Ina! Nici ca mi-as fi putut dori mai mult vreodata de la vreunul din textele mele, decat sa emotioneze!  
Postat de catre Rodica Boitos la data de 2004-06-13 12:50:09
         
 
  M-ai ametit, Rodica! Un text minunat, felicitari! Sunt aici,la finalul textului cu ochii umezi poate si pentru ca odata, am construit mintal o imagine asemanatoare cu cea pe care ai vazut-o pe acel ecran. Era cat pe ce sa se transforme in realitate...
Te astept!
 
Postat de catre Ina Cirlan la data de 2004-06-12 23:12:32
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE