PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Memoriile unei pietre Text postat de Ritta Cleopatra Coman Cineva mi-a spus că adâncul sufletului tău e făcut din piatră. Şi mă întreb…Oare pietrele nu iubesc, nu simt nimic? Te-ai întrebat vreodata de ce pietrele stau pe pământ şi nu în aer ? Pentru că ele cunosc glasul pământului,doar ele ştiu ce simte, numai ele îi cunosc taina. Ele iubesc pe cel care le-a dat viaţă chiar dacă sunt permanent aruncate, trântite, udate, călcate, prăfuite, arse sau zdrobite. Pietrele au suflet…Nu degeaba se zice că Prometeu, când a venit pe pământ, a creeat oamenii din pietre. Pur şi simplu le-a aruncat peste umăr şi sau transformat în oameni. Ei, analizează…Unele pietre nicicum nu s-au putut preschimba total în oameni şi ceea ce a rămas din ele stă în inima acelora. Tu eşti unul dintre ei. Ai avut ghinionul ca sufletul să-ţi rămână din piatră, încât nimic nu-l poate străpunge. Şi totuşi nu risc să încerc să străpung acest suflet fiindcă poţi rămâne fără el, fărâmiţat în mii de bucăţi. E mai uşor să ai “ grijă ” de un bloc de piatră decât de o mână de nisip. Am încetat de mult să mai bat la uşa ta, oricum stăpânul nu e acasă iar uşa e blocată pe dinăuntru. Deşi iniţial, văzând lumină în ochii tăi, am crezut că voi găsi pe cineva. M-am schimbat…Sunt foarte atentă, de atunci când merg pe stradă. Nu mai dau cu piciorul în pietre fiindcă ele găzduiesc un suflet pierdut. Aveam obiceiul ca mergând pe stradă să dau cu piciorul în pietricele şi să le urmăresc cursul pe asfalt…Acum când trec pe lângă ele nici nu vreau să-mi imaginez ce mi-ar zice dacă ar putea vorbi. Deci nu le mai bag în seamă, tac, le ignor şi le las să viseze acolo printre praf de cretă şi pulbere de stele. De ce se spune “că afară e un frig de crapă pietrele” ? Pentru că ele absorb răceala, indiferenţa şi iluziile îngheţate şi le ţin acolo în ele ; Le vor folosi în vieţile lor viitoare ca să devină cum eşti tu. Am luat într-o zi o piatră de pe stradă, am curăţat-o şi am pus-o la ureche. Ce crezi că am auzit ? Mi-a zis ceva piatra ? Nu, nu am auzit nimic. Pur şi simplu era rece şi tare şi nu-mi folosea la nimic. Atunci mi-am dat seama că nu mai merită să încerc. De-ai fi să te iei la întrecere cu Medusa, cu siguranţă ai învinge-o. De fiecare dată când îţi întâlnesc privirea pur şi simplu încremenesc, mi se opreşte sângele şi mi se face frig. Şi te simt ca pe un deşert în care nimic nu poate creşte. Te ascunzi de lumină, de fericire. Dacă m-ai lăsa să te privesc măcar o secundă fără să mă fulgeri de fiecare dată, iubirea noastră ar putea deschide cerul şi ar lăsa să cadă ploaia sfântă care ţi-ar înmuia sufletul. Câteodată am impresia că atât în Rai cât şi în Infern au fost angajaţi aceiaşi pictori. Dar renunţ. Eşecurile repetate în dragoste duc ori spre viciu ori spre marea poezie. În lupta cu infinitul, răutatea, dezamăgirea, am eu efemera, un aliat de nădejde – arta. Şi cine degustă o dată frumosul, nu mai iese uşor din pivniţele ei. Eu m-am uitat la tine, am gustat privirea ta, m-a fulgerat dar nu am mai putut ieşi. E, n-am mai putut…n-am mai vrut ! Şi e drept ce se spune-de la Adam încoace, cam tot ce ne place ni se opreşte în gât. Eu cred că prin tine nu am găsit iubirea ci doar statuia ei. Eşti ca o umbră, impalpabilă, imaterială, doar o iluzie. Oricum în iubire finalul stabileşte culoarea amintirilor. Ce culoare au pietrele…? Stai să mă gândesc. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE