FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Nina Carp
Frumoase vor fi fost þinuturile Covurluilui, ale Bârladului ºi ale Fãlciului ºi-n vremile cele de demult, când Þara Moldovei încã nu se închegase ca þarã de sine stãtãtoare ºi era numai o înºiruire de plaiuri, fiecare cu cãpitanul lui, învãluite de codrii merei care astupau zãrile lumii pânã hãt încolo, pânã pe locurile unde a crescut târgul ieºilor mai pe urmã, ori poate ºi mai departe încã, dar ºi mai frumoase sunt acum, când peste tot se vãd urmele înfloritoare ale mâinii omului cel afinþitor de locuri. ªi dacã te încumeþi sã porneºti la drumeþie prin poarta dunãreanã a Moldovei – Galaþiul – urmând drumul cel vechi, care urcã agale de-a lungul Prutului, cu popasuri statornicite din moºi-strãmoºi, ori o apuci pe cel mai nou, peste dealuri, prin satul Cuca - unde zice urãtura cã se fãcea mãmãliga cât nuca ºi o pãzeau doisprezece inºi cu mãciuca – ai cu ce-þi încâta privirea ºi n-ai sã te cãieºti niciodatã, drumeþuþe, cã ai pornit-o hai-hui pe ºleaurile Moldovei cea plinã cu frumuseþi, ºi cu oameni sfãtoºi, primitori ºi molcomi la vorbã, „cã doar nu dau turcii nãvalã”! Mai cu seamã dacã drumeþia aceea se va sãvârºi cam spre sfârºitul primãverii, când livezile sunt tot o mare de flori ºi covoare roºii ca sângele proaspãt vãrsat , acoperã dealul Roºcanilor ºi împrejurimile lor, care mai aburesc încã de amintirea acelui viteaz cutezãtor numit Ioan Vodã cumplitul. Atunci locurile acelea hãulesc de veselia petrecerii florii de bujor, care-ºi are ºi ea legenda ei, ajunsã pânã la noi prin neguri de vremi, din generaþie în generaþie, aºa cum ne strãduim ºi noi sã þi-o povestim.
***
Gemeau codrii de atâta forfotã câtã se stârnise ºi cãrãrile ce se pirdeau în umbra lui deasã erau pline de lumea care fugea cu ce apucase mai la îndemânã. Unii îºi duceau bruma de strânsurã în spinare, alþii în câte o teleguþã trasã cu mãgari, iar pe aici, pe colo, mai apãrea ºi câte un cotiugar din cele cu douã proþapuri, bun de umlat în locuri strâmte, unde n-ai cum sã-l întorci. Numai o babã uscatã ca o coarnã se muncea de una singurã sã vârre în codru un cârdiºor de gâºte odolene, cãrora nu le prea surâdea întunericul ºi taina cam amirosind a vulpe de sub stejarii cei seculari, dãinuind poate încã de pe vremea lui Decebal – rege. ªi dacã vãzu baba cã urmaºele capitolinelor o þin tot pe-a lor ºi nu se dau intrate în codru, de necaz se puse cu gura pe un moºnegel care se necãjea sã tragã dupã el o pereche de bouleni porumbi, încãpãþânaþi ca ºi gâºtele.
În cele din urmã, sãtul de hãrþuielile boulenilor – dar ºi de ale babei, care se dovedi a fi mai abraºã decât arãta, izbucni ºi moºul:
- Da’ mai tacã-þi fleanca ceea, fã Savetî, cã mi-ai fãcut capu’ cãlindar de când mã tot tolocãneºti: ba cã ceia de ce-i aºa, ba cã ceilaltã de ce nu-i altminteri! Lasã-le boalii e galiþe, dacã nu vor sã intre în pãdure ºi vin’ de pune mâna sã mistuim mai repede la dos mânzãþãii iºtia, cã amuº dau pãgânii peste noi ºi ne apucã cu ttreaba ne gata.
- Ce-ai zâs??!! Sãri baba ca friptã. Sã las eu asemenea odoare de gâºte, cum n-are nimeni în tãt plaiul?! Ba sã deie boala-n ei de pãgâni, sã-i apuce gâlca ºi sã-i mãnânce buba ceia neagrã, cum mânâncã omida frunza, cã nu i-a chemat nimeni în ospecþie la noi.
- Ce-a da peste ei, ce n-a da, om vide noi mai târziu, dacã om mai apuca ºi zâua ceea. Dacã nu... cum a vrea Dumnezãu! Pânã actunci, însã, pune mâna colea, cã altminterii mã mânii di tãt ºi numai ghine n-are sã cie di tine ºi di galiþelâle tãle, mâncale-ar hulpea sã le mânânce!
Ceva mai departe de harþa lor, sub un stejar pe care nici patru bãrbaþi zdraveni nu –ar fi putut cuprinde cu braþele, poposise o pereche de tineri. El, bãrbat în puterea cuvântului – cu cont㺠gãitãnat roºu peste cãmaºa de zale lungã pânã la genunchi, cãptuºitã la piept cu plãcuþe de oþel, cu calpac din blanã de samur ºi panã de cocor prinsã în agrafã derubin, cu poturi albi vârâþi în ciubote de saftian roºu – nu arãta a fi om de rând. Rangul fiindu-i întãrit ºi de sabia latã, în teacã cu ferecãturi de argint, pe care o purta la ºold, dar ºi de topuzul cu patru creste care se iþea din brâul lat ºi roºu.
Ea, bãlaie, subþiricã ºi mlãdie, ca un lujer de iderã sãdit lângã un stejar flnic, pãrea supãratã tare. Lacrimile care tot dãdeau sã izvorascã din ochii ca vioreaua ºi ºe ºtergea cu mâneca iei înflocatã cu fir de argint ºi aur, pe care o purta pe sub caþaveica din blãniþe de jder, semne cã nici ea nu-i fatã de om sãrac.
- ªi chiar nu vrei de loc, bãdiþã Sandule, sã mã iei cu tine? Suspinã ea.
- Ce-am spus nu mai întorc, Florico; treaba care ne aºteaptã pe noi nu-ipentru tine.
- Da de ce nu, bãdiþã, cã doar ºi eu ºtiu sã cãlãresc, sã sãgetez ºi sã tai cu cabia din goana calului, ca ºi tine!
- De aceea cã una e sã tai cu sabia niºte biere smivele de rãchitã, ori sã sãgetezi niºte cãprioare care se tem ºi de umbra lor ºi alta e sã dat piept cu pãgânii care-ºi agonisesc traiul numai din ucidere ºi din jaf. Aºa cã du-te frumuºel acolo unde þi-i locul ºi unde þi-a fi mai bine ca aici.
- Dar se poate ca nici sã nu fie primejdia atât de mare pe cât þi-o închipui tu; ºtii doar cã oamenii noºtri cam au nãravul sã facã din þânþat harmãsar!
- Or fi având ei ºi pãcatul ista, ca toþi oamenii, da amu nu ei îmi vestesc primejdia ºi iscoadele pe care le-am trimis în toate pãrþile; ºi-acestea spun cã numai Dumnezeu poate ºti de partea cui are sã se încline cumpãna, aºa-s de mulþi pãgânii care vin peste noi, o mânã de oameni.
- Dacã ai vrea am putea fi douã mâini, dau chiar trei, cã suntem destule fete ºi femei tinere, care am putea lupta alãturi de bãrbaþi; ne-am face ºi noi datoria faþã de obcina noastrã strãbunã.
- Ba, voi sã v-o faceþi în alt chip: sã creºteþi feciori voinici, ca brazii, spre nemurirrea neamului nostru, cã ºi ei, la rândul lor, vpr apãra glia.
- Dar eu vreau sã fiu alãturi de tine, soþul mei drag, sã te ajut la ceas de primejdie ºi dacã te va ajunge cumpãna cea rea, sã ridic eu sabia cãzutã din mâinile tale ºi sã lupt mai departe.
- Cã bine i-ar mai ºedea cãpitanului de plai Alexandru Bujor sã lupte muierea-n locul lui! Râse strâmb cãpitanul.
- Nu râde, bãdiþã ºi nici nu fã ºagã, cã aºa ar fi drept ºi bine sã fie.
- Ba, eu socot cã bine ºi drept ar fi ca oamenii sã se ãnþeleagã din vorbe, cã de asta i-a dãruit dumnezeu cu grai ºi nu cu muget, ori cu rãget, ca pe animale. Dar uite cã nu-s în stare încã sã se înþeleagã ºi trag sabia unul împotriva celuilalt, deºi lumea-i destul de mare ca sã-i încapã pe toþi. Caz în care dacã nu v-am pãstra la dos pe voi, femeile, ar însemna sã ducem neamul la pieire.
- Dar eu încã nu am copii de crescut, bãdiþã Sandule!
- Asta n-o poþi ºti, Florico, cã-s prea puþine cele trei zile pe care le-am trãit de la olaltã ca sã cunoºti un asemenea lucru de seamã. Aºa cã tot mai bine-i sã te duci unde þi-i locul. Iar dacã n-ãi avea copil ºi eu n-oi mai fi în stare sã-þi fac alþii... s-o gãsi o inimã de voinic sã te aline, cã eºti ºi tânãrã ºi frumoasã.
Cu ochii înotând în lacrimi, tânãra soþie se despãrþi de vajnicul ei soþ ºi se afundã la pasul calului în umbra deasã de sub stejãrimea crescutã coroanã prin coroanã. de-asupra lor cerul prinse a se posomorî ºi nori negri se adunau sub zãri.
Din grupul celor zece plãieºi strânºi sun o altã margine de codru, doar unul nu-ºi mai afla astâmpãrul: acuºi se ridica în picioare, acuºi se tologea iar în iarbã, ori scotea paloºul ºi prindea a se rãzboi cu tufãrimea din jur.
- Of, cã ºi bãdiþa ista al nostru!... Când se duce, uitã sã se mai întoarcã, izbucni el în cele din urmã.
- Da-apoi de! Tu socoþi cã-i uºor lucru sã te desparþi de muierea pe care ai luat-o numai de trei zile!? îi rãspunse altul, mai vârstnic.
- Asta n-am de unde ºti, cã încã nu mi-a pus popa pirostriile.
- Dacã nu ºtii, atunci fã bine de taci ºi rabdã, cã acuºi îl vezi cum apare.
- Tot aºa zici de azi-dimineaþã ºi iaca, amuº îi amiazã ºi tot n-a apãrut.
- Un oºtean fãrã de rãbdare nu-i oºtean, cãtã sã-l potoleascã alt plãieº.
- Pentru matale, bãdiþã Neculai, care nu te-ai grãbit niciodatã, îi uºor sã spui rabdã, da’ pentru mine nu-i tot aºa, cã altfel m-o fãcut mãmuca noastrã.
Ceilalþi fraþi Bujor – cãci ei erau plãieºii – zâmbirã larg, cu toatã îngãduinþa pentru prâslea al lor, în care recunoºteau din ce în ce mai mult firea aprigã a tatãlui lor, cãpitanul de plan Gavrilã Bujor, care rãzbise prin zeci ºi zeci de harþuri, dar murise cu doi ani în urmã dintr-o biatã obrântiturã de mãsea. În douã sãptãmâni fusese gata ºi de atunci încoace greutatea cãpitãniei plaiului apãsa pe umerii fiului sãu mai mare, Alexadnru, geamãn cu Dominte, dar mai aprig ºi mi ascuþit ca el.
Luaþi cu ºaga pe socoteala celui mic, aproape cã nici nu-l simþirã pe cãpitan pânã ce nu fu în preajma lor.
- Halal sã vã fie, mã fraþilor oºteni, îi probozi el, poa’ sã vã fure unu’ cu cai cu tot ºi voi habar sã n-aveþi.
- Ba sã ne fie cu iertare, frate, cã dacã nu erai domnia ta, om cunoscut, ne-ar fi dat de ºtire harmãsarii noºtri ºi ar fi fost vai ºi amar de pielea cui încerca sã ne fure, îl asigurã Petrea, mai mic cu un an ca el.
- Cu asemenea strãji, chiar cã nu mai am nimic de spus! râse cãpitanul. Dar de întrebat tot am sã întreb: niscai iscoade n-au mai venit, Petre?
- Numai douã, bãdiþã Sandule: una-i Petrea lui Niþã Cojocariu, din Codreºti ºi cealaltã-i Dumitru Hahãu din Fundeni.
- ªi ce veºti ne-au mai adus?
- Ascultã-i ºi ai sã le afli, bãdiþã Sandule! Is colea, sub frasinul cel cu doi craci ºi te aºteaptã.
Cu miºcãri moi, ca de râºi, cele douã iscoade fãcurã faþã cãpitanului de plai.
- Ia zi tu, mã Petreo, ce mai veste-poveste cu pãgânii tãi?
- Is ai pustiei care i-o fãtat, cãpitane – ºi poate ºi-ai dracului, nu ai mei. Iar în ceea ce priveºte veºtile nu putem a-þi spune decât cã e rãu: îs mulþi ca iarba ºi rãi ca lãcustele; nimic nu mai rãmâne pe unde trei ei; nici mãcar copii de þâþã nu-s cruþaþi.
- Aþi oblicit cumva de ce neam sunt?
- Umblã vorba cã ar fi calmâci, cumani, nogai ori tãtari, da’ eu tot zâc cã îs neamu’ dracului, pe care nu-l mai încape pustia în care a trãit pânã acu’ ºi nãboieºte peste noi sã ne ia ocina. Si dupã cum se miºcã socot cã pe la o mâine searã, dacã nu poimâine dimineaþã, îi avea bob sositor.
- Înseamnã cã tot ne mai rãmâne ceva vreme sã ne alcãtuim pentru bãtaie, gândi cãpitanul cu glas tare.
- Mult, nu, dar ceva tot este, încuviinþã iscoada.
Dupã vreo douã trapuri de cal ajunserã cu toþii într-o vãgãunã largã, în care adãstau caii la mâna câtorva roate de cãlãreþi, iar mai în fundul vãgãunii, sub pleata codrului, poposiserã bulucuri de pedestraºi. Oameni feluriþi, cai feluriþi ºi arme ºi mai felurite: Alãturi cu contãºele cu blãniþã de jderi, de nurcã, ori de vidrã se aflau sumedenie de sumane din lânã seinã, roºietice sau grii; alãturi de harmãsarii rotunzi ca harbujii bãteau pãmântul în copite ºi mulþi cai pe care se mai cunoºteau încã urmele gurilor de ham, iar printre sãbiile, paloºele, tesacele ºi sicele – unele rãmase moºtenire, poate, încã de la marile bãtãlii dintre oºtile împãratului Traian ºi pãmântenii locului, se iviserã numeroase lãnci cu bolduri de fier, sau numai cu ascuþiº de carpen câlþos, bine pârlit la foc, ghioage cu bota cât capul de miel moºar, unele ghintuite cu hacuri de fier, altele aºa cum fuseserã tãiate din codru, coase ºi mulþime de ciomege din corn tare ca fierul cu câte o falcã de cal înfipte-n ele. Deloc arãtoase, dar grozave în lupta de aproape; nici coiful cel mai tare ºi mai bine cãlit nu era în stare sã rãmâie-ntreg sub lovitura lor. Iar de prin coclaurii codrului apãreau tot alþi ºi alþi oameni, de parcã un râu cu multe izvoare îºi adunã apele în aceiaºi matcã.
A doua zi, spre searã, când coama codrului pãrea poleitã cu aramã caldã încã, tânãrul cãpitan Alexandru Bujor se ridicã în scãrile ºeii:
- Oameni buni ºi vrednici apãrãtori ai acestei glii, cuvântã el, se apropie ceasul cel de cumpãnã în care o seminþie strãinã, ne mai încãputã de lãrgimile în care a trãit pânã acum, vine peste noi, cei puþini. Întrebarea sunã aºa: Ce facem acum? Îi înfruntãm cu armele pe nãvãlitori, ori slobozim frâiele cailor ºi ne tot ducem încotro om vedea cu ochii?
- Nuuu, huirã glasurile mulþimii. Rãmânem! Îi înfruntãm!
- Asta-i ºi gândul meu, oameni buni, dar e bine sã ºtiþi de la început cã, deocamdatã, nãdejdea e numai în noi ºi-a armele noastre. Lumea-i rarã de când s-a împrãºtiat împãrãþia Romei, s-a tras fiecare în plaiul ºi-i ocolul lui ºi pânã or ajunge trimiºii noºtri pe la ceilalþi cãpitani, pânã vor veni ei cu oamenii lor – cãci vor veni, ca unii ce suntem de acelaºi neam ºi de aceeaºi limbã – tot trece oleacã de timp, în care loviturile vor cãdea numai asupra noastrã. De aceea vã mai întreb încã odatã: stãm în calea nãvãlitorilor, cum au stat în alte vremi ºi-n calea altor nãvãlitori, bunii ºi strãbunii noºtri?
- Stãm! bubui un singur glas uriaº.
Apoi starostele Dragoslav, ca unul care se afla mai bãtrân, cu pletele aproape albe, ridicã glas peste toþi.
- Dupã cum ºtii ºi domnia ta, cãpitane, pãmântul ista pe care dãinuim de la începutul lumii îl aveam moºtenire de la strãbunii noºtri ºi nu-l putem lãsa decât tot ca moºtenire, copiilor ºi copiilor, copiilor noºtri, nu veneticilor care nãboiesc din toate pãrþile lumii. Pentru ei nu avem decât ascuþiºul armelor noastre ºi mai bine murim cu ei de gât, decât sã le dãm ce nu li se cuvine. Asta-i vrerea noastrã cãpitane!
- Aºa-i ºi-a mea. staroste Dragoslav, dar întrebam ca sã fiu cu inima împãcatã în faþa primejdiei care ne paºte
- Fii, cãpitane ºi vrednicã conducere sã ne dai în luptã, cã noi te-om urma pânã la ultima suflare; nu suntem dintr-aceia care dau faþa dosului ºi se ascund pe dupã catrinþele muierilor.
- Poate dã Dumnezeu sã obliceascã oareºcumva lelea Dumitra cã ai zis ceva despre catrinþã; atunci sã te vãd eu pe unde scoþi cãmaºa, staroste Dragoslav, râse unul mai tinerel.
- Lasã ºuguiala, mânzule cã amu nu-i vreme de dânsa, se încruntã starostele cãtre el. Amu-i ceas greu ºi mulþi, puþini câþi suntem, cã n-om sta sã ne trecem la rãboj, trebuie sã ne apãrãm vetrele ºi vieþilor celor dragi nouã, chiar dacã ar fi sã plãtim pentru asta cu propriile noastre vieþi. Calmâcii, tãtarii, cumanii ori ce alt neam va mai fi ºi aista, trebuie sã afle de la noi cã n-a nimerit în sat fãrã stãpâni ºi-i târlã fãrã câini. Sã simtã pe spinãrile ºi pe capetele lor cele buiece cã noi luptãm sã pãstrãm ocinile noastre încã de la Dromichete – rege, cel din vechime, sã vadã cu ochii lor cã mulþimea nãvãlitorilor, nu ne înspãimântã, sã se convingã cã-n dreapta ºi apriga noastrã mânie putem isca ºi trãznet din senin! Drept am zis, oameni buni?
Un hãulit nãpraznic înfiorã frunzarii codrului din jur ºi dintre oameni þâºni iute ca focul un codru de arme felurite.
Zorile abia începeau a rumeni zarea de dincolo de Prut când în marginea poienelor pe care poposise urdia peste noapte se ivi o roatã de cãlãreþi pãmânteni. Alte pâlcuri de oaste de strânsurã se rânduirã în alte laturi ale poienelor. Printre ele, tãcutã ca niºte cohorte de duhuri ale nopþii, apãru ºi pedestrimea. ªi cu toate cã se miºcase mulþime de oameni, nu se auzea nici un sforãit de cal, nici dupãit de pas, nici clinchet de armã. Nimic, de parcã ar fi adormit de cãtre zori ºi mãria sa codru. Toropite de somn, picoteau ºi strãjile taberei de pãgâni, fãrã sã se simtã când piereau una câte una, fãrã un oftat, fãrã urmã de geamãt mãcar. Si când ºi cea din urmã strajã cãzu sub ascuþiºul pumnalelor mânuite din umbre, o cuvea cobi de trei ori a moarte. În aceeaºi clipã, patru dintre fraþii Bujor, rânduiþi cãpitani peste câte un pâlc de cãlãrime, ridicarã paloºele-n sus ºi arãtarã apoi spre urdia ce dormea somn greu, fãrã de vise. Un rãcnet uriaº þâºni din sute ºi sute de piepturi pãmântene ºi-n clipa urmãtoare pãru cã însuºi mãria sa codru se repede cu toate trunchiurile sale asupra nãvãlitorilor, pentru a le da asprã dar meritatã pedeapsã pentru încãlcarea unei ocini care nu fusese a strãmoºilor lor.
Vãlmãºagul deveni îngrozitor ºi nimeni nu mai putu sã afle cine ºi cu cine luptã. Loviturile cãdeau ca grindina ºi dãtãtorii de pânã atunci de moarte ºi de groazã cunoscurã în scurt timp ce-nseamnã ele pentru omul nãucit ºi fãrã apãrare. ªi cum nu cruþaserã nimic în calea lor, nici mãcar sugarii, acum le venise rândul sã nu fie nici ei cruþaþi. Mila ºi îndurarea fugiserã speriate de pe meleagurile acelea cruºite de sânge.
Luaþi în rãspãr de boldurile suliþelor, sfârtecaþi de tãiºurile sãbiilor, trãsniþi nãpraznic de ghioagele ºi parii pãmântenilor, fii pustiei uitaserã cã poartã asupra lor arme ucigãtoare, cã meseria lor cea de toate zilele-i lupta în fel ºi chip, cãlare ºi pe jos. Frica le întunecase mintea ºi fiecare se nãpustea încotro vedea cu ochii, nãzuind spre o presupusã scãpare ce nu se aratã însã de nicãieri, atât de mare era mânia celor cãlcaþi în ocinile lor, care aveau a plãti preþ greu pentru cei dragi uciºi miºeleºte ºi pentru pojarurile care le mistuiserã strânsurile unor vieþi de oameni. Fãlcile de cal puse-n beþe de corn, parii groºi cât piciorul de om vânjos, coasele, lãncile, sãbiile ºi sicele pãmântenilor culcau poloage de pãgâni ºi sângele curgea valuri-valuri. Pãmântenii, crunþi ca niºte mistreþi zãdãrâþi, cãlcau totul în picioare, icnind ca la tãiatul lemnelor în codru, ori înjurau cât îi þineau puterile, fãrã grijã cã Dumnezeu are sã treacã sudãlmile acelea în catastiful pãcatelor lumeºti.
De la o vreme, însã, pãgânii prinserã a se dezmetici ºi armele lor întâlneau tot mai des sumanul, cojocul întors pe dos, ori cãciula cu fund de lemn a unui pãmântean. Mai cu seamã în mijlocul urdiei, pe lângã un cort cu bold auriu, unde un bãrbat scundac, lat în spete, cu ochii fugiþi mult spre tâmple ºi cãciulã cu patru cozi de vulpe roºie, reuºise sã încalice un soi de râs cu cap de cal ºi începuse ai rândui pe ai lui cu latul iataganului. Urla ca o fiarã ºi lepãda lovituri în toate pãrþile, când cu latul în ai lui, când cu tãiºul în pãmântenii care ajungeau pânã la el. Rânduiala lor devenea tot mai strânsã, experienþa lor de luptã îºi spunea cuvântul ºi tot mai mulþi erau pãmântenii care cãdeau loviþi. Lucru pe care îl vãzu cu durere în suflet ºi Alexandru Bujor, care îºi dãdu seama cã dacã n-a putut sã-i rãzbeascã pe pãgâni cât fuseserã buimãciþi, acum le va fi ºi mai greu, dacã nu imposibil. Împreunã cu oamenii din preajma lui se avântã unde era îmbulzeala mai mare, culca la pãmânt tot ce-i ieºea în cale, dar nu se putu abþine sã nu gândeascã o frânturã de clipã cã dacã vor cãdea ei, drumul spre ai lor va rãmâne liber pentru pãgâni ºi socoti cã cel mai bine ar sã-ºi rupã oamenii din încleºtare ºi sã se tragã la codru, pentru a închide calea în alt loc. Dar luptãtorii se înfierbântaserã ºi puþini sunt cei care auziserã strigarea cornului de bour: “La codru fraþilor! La codru!” Ori dacã o auzeau, nu se mai puteau smulge din vãlmãºag, aºa de tare îi strângeau din laturi cetele de pãgâni, aprig stãpânite de mâna ºi voinþa baturului cel cu patru cozi de vulpe la cãciulã. Luptãtor aprig ºi priceput, isca goliºti largi în jurul iataganului sãu ºi care cum îl atingea, cãdea ca fulgerat. Lucru pe care îl vãzu pe deplin ºi Alexandru Bujor. ªi mai vãzu cu ochii crunþi de sânge cum în acel ceas, când noaptea nu se fãcuse încã zi deplinã, cãzurã fraþii sãi Toader ºi Neculai Bujor. Amândoi; aproape odatã! Lovite din mai multe pãrþi, trupurile lor lipsite de puteri se închinarã tãcute þãrânei din care îºi trãseserã vlaga firi lor vârtoase, la sânul cãreia se întorceau smeriþi ºi însângeraþi, pentru a se face una cu ea, cu iarba ºi cu codru, cu frunzele ºi cu florile trecãtoare ºi totuºi veºnic vii.
ªi ceilalþi fraþi Bujor îi vãzuserã cãzând pe Toader ºi pe Neculai ºi mânia din ei crescu ca un val. Loviturile lor dese ca grindina deveniserã potop de trãznete arhangheleºti. Însã, curând, rãpuºi de armele duºmane cãzurã din petre ºi Vasile ºi Ion, iar ceilalþi fraþi, Cãlin, Costache, Traian, Nicoarã ºi mezinul ªtefãnel, în frutne cu cãpitanul Alexandru se prãpãstuirã asupra pâlcului în care fãcea goliºte batutul cel spãtos ºi ager. Din lãturi se abþineau fraþii Mihai ºi Gavrilã Dudãu, cu cimotiile lor, iar din spate veneau tare fraþii Iloe ºi Nicoarã Gorun. ªi era nenorocire curatã unde se abãteau armele desprinse de-a dreptul de la car ºi de la plug; ºi cai ºi cãlãreþi ºi pedestraºi se amestecau de-a valma, în acelaºi glod de sânge.
Alexandru Bujor, cãpitanul de plai, murat în sânge din creºtet pânã la copitele calului, îºi croia drum direct asupra baturului, simþind cã în el îi toatã puterea pãgânilor. Dacã îl rãpune, îºi scapã oamenii de la pieire.
ªi atunci când prima razã de soare se aºternu peste iarba strivitã în mii de copite ºi de picioare omeneºti, cei doi bãrbaþi, cumpliþi la vedere, ajunseserã faþã în faþã; unul hotãrât sã-ºi apere ocina ºi neamul, iar celãlalt cutezând s-o încalce ºi s-o silniceascã.
O clipã se cântãrirã din ochi, apoi oþelul cruºit de sânge se abãtu nãpraznic asupra altui oþel, la fel de însângerat. Scântei þâºnirã din ochii de mâþã înfuriatã ºi tot jerbe de scântei din fiarele reci, izbite nãpraznic. Pãgânii din jur sãrirã numaidecât sã-i dea o mânã de ajutor baturului lor, dar tânjala ºi proþapul fraþilor Dudãu îi cuminþi pe unii, iar alþii cãzurã sun ghioagele fraþilor Gorun, pânã ce în jurul celor douã cãpetenii se formã un cerc larg, ca o poianã în mijloc de codru, aburind de sânge cald ºi plinã de trupuri chircite în durerea morþii.
Lamele celor douã sãbii acuºi se ciocneau cu mânie, acuºi se arcuiau îngemãnate, caii se lãsau pe crupe de greutatea loviturilor schimbate de cei doi cãlãreþi ºi glodul de sânge clefãnea sub copite, frãmântat cu carne ºi durere de om. Cumpãna însã rãmânea tot dreaptã. Dacã Alexandru Bujor era odatã bãrbat, baturul pãgân se dovedi a nu fi mai prejos. Ager în miºcãri ca un râs înfuriat ºi stãpân pe cal, ferea la timp toate loviturile ºi numai nesãbuinþa lui de a cârmi puþin capul pentru a scuipa o poruncã scurtã cãtre ai lui îi dãdu prilej cãpitanului sã-l fulgere cu sabia peste grumazul scurt ºi gros, ca de taur, deschizând izbuc nãvalnic sângelui încã plin de clocotul ºi mânia luptei. Golit de puteri, trupul baturului se chirci peste oblicul ºeii, cu capul spânzurat lângã coama calului pe care o uda din belºug cu sângele lui. Un rãcnet uriaº izbucni din mii de piepturi – de bucurie, pentru pãmânteni ºi de groazã pentru nãvãlitorii care se aruncau bezmetici încotro îi duceau ochii, tãind tot ce le ieºea în cale.
Luându-ºi de-o grijã despre batur, duºmanul lui cel dintâi, cãpitanul Alexandru Bujor se întoarce scurt sã facã faþã celorlalþi vrãjmaºi, dar neatenþia lui avea sã-l coste scump: asemenea ºarpelui care mai miºcã odatã-n asfinþitul soarelui, dupã ce i-a fost zdrobit capul în zorii zilei, cu puterea ultimei licãriri de viaþã baturul, pe jumãtate mort, rãsuci iataganul ºi-l înfipse adânc în coasta cãpitanului. Luat pe neaºteptate, tocmai de unde se aºtepta mai puþin, cãpitanul scãpã frâul calului, se frânse în ea, apoi se prãbuºi alãturi de potrivnicul sãu, amestecându-ºi sângele cu al lui.
Cumplitã fu mânia care se iscã de amândouã pãrþile: nimeni numai cruþa pe nimeni; fraþii Bujor rupeau din pãgâni cum rup lupii scãpaþi în turma de oi ºi fraþii Dudãu fãceau goliºti largi în jurul tânjalei ºi proþapului pe care le mânuiau fãrã ostoire. Dar nici pãgânii nu se lãsau mai prejos! Stiind cã de-acum cãrãrile scãpãrii li s-au împuþinat, luptau pânã la ultima suflare; în locul unui care cãdea rãpus rãsãreau alþii doi-trei ºi curând fraþii Bujor se înclinarã gliei însângerate unul dupã altul. Doar ªtefãnel, prâslea, mai rãmãsese în ºea, continuând sã împartã morþi în stânga ºi în dreapta. Dar ºi lui i se împuþinau puterile ºi curând simþi cum îl încolþesc tãiºurile vrãºmaºe, tot mai adânc, mai dureros ºi tare-i pãrea rãu cã se apropie ceasul cel de pe urmã fãrã sã fi plãtit îndeajuns vãmile pentru fraþii sãi, pentru pãmântenii trecuþi prin ascuþiº de sãbii spre alte lumi, pentru suferinþele copiilor arºi în foc de vii sau spintecaþi în burþile mamelor lor, pentru sine, cel nevecuit încã ºi nenuntit.
Deodatã, însã, prin vãlmãºagul de rãcnete i se pãru cã aude strigãt de corn cunoscut, aspru, poruncitor, neînduplecat. Dar se gândi cã asta nu poate fi decât o nãlucire, aºa cum se aratã oamenilor înaintea morþii, ori poate cornul sfinþilor arhangheli Mihail ºi Gavril, cã cel al lui bãdiþa Sandu nu mai are cum suna porunci de când zace-n tinã de sânge închegat ºi depãrat de buzele încremenite cu spuzã roºie între ele.
Cornul, însã, se încãpãþâna sã sune mereu, tot mai poruncitor, tot mai neînduplecat, tot mai aproape, mai aþâþat ºi asta nu mai putea fi nãlucire: arhanghelii sunã pentru judecata cea de apoi, nu pentru harþã ºi atac. Uimit, ªtefãnel încearcã sã desluºeascã ceva prin pânza de sânge care-i perdeluia ochii, dar nu deosebi decât un vãlmãºag de cãlãreþi care izbucnea de sub poala codrului, în frunte cu un alt cãpitan Alexandru Bujor, alãturi de un voinicel pieptos, abia cuprins de cãmaºa de zale, pe care nu-l cunoºtea. Cu mintea înceþoºatã, socoti cã nãluca cea cu sabia sus poate fi Dominte Bujor, geamãnul cãpitanului, cã altminteri morþii nu se mai scoalã din locul în care i-a chemat pãmântul, iar voinicelul celãlalt s-ar putea sã fie vreun cãpitan din plaiurile vecine, venit într-ajutor, cu oamenii lui.
Luaþi în rãspãr pentru a doua oarã în aceeaºi dimineaþã cu rouã groasã de sânge omenesc, tãiaþi cu aprigã mânie ºi din faþã ºi din spate, lipsiþi de înstrunarea baturului lor, pãgânii începurã a se pierde cu firea ºi tot mai mulþi cãdeau sub armele pâlcului adus de Dominte ºi de Florica, nevasta cea de trei zile a cãpitanului Alexandru Bujor – cãci ea era voinicul cel pieptos – ori cãtau a scãpa cu fuga încotro îi purtau picioarele.
Creºtea inima lui ªtefãnel pentru ceea ce vedea, dar nu ºi puterile aproape sleite. O suliþã îl strãpunse pe la spate ºi când a data sã se întoarcã în ºa, un iatagan l-a crestat adânc de-a curmeziºul pieptului, lepãdându-l moale ºi fãrã de vlagã în glodul de sânge care clefãnea sub mulþimea picioarelor de cai ºi de oameni. O clipã mai zãri soarele, lumina blândã a dimineþii, risipirea cetelor de nãvãlitori ºi apoi se scufundã pentru totdeauna într-o beznã fãrã nume ºi fãrã fund.
În urma lui, cam dupã ce soarele se ridicase doar de vreo douã palme, pãgânii furã vânturaþi ca pleava ºi-n urmã rãmase poiana cea largã plinã de trupuri prãvãlite în fel ºi chip, de arme frânte sau bune încã, de ochiuri dese de sânge purpuriu încã, de cai rãzleþi cãlcând buieci în frâiele cãzute printre picioare. Puþinii oameni rãmaºi cu zile se strînseserã sub poala mãriei sale codru ºi abia mai rãsuflau de osteniþi ce erau. Tãcerea se lãsase atât de înfricoºãtoare, încât nici pãsãrelele nu îndrãzneau s-o tulbure cu ciripiturile lor; amuþiserã ºi ele. Numai femeile prinseserã glas. Rãsãrite din întunecimi fãrã fund, cu tulpanurile trase pânã peste guri, boceau cu vers înalt, tânguitor, plin de durere, dar ºi de bãrbãþie, de nestrãmutare, în care le spuneau celor cãzuþi cã ele ºi copii lor vor þine mereu brazda pentru care ºi-au rãpus vieþile. Între ele ºi Florica, îngenunchiatã la cãpãtâiul cãpitanului Alexandru Bujor, cu pletele în ochi, pânã peste obrazul lui livid, ca de cearã, pãtat de sângele lui ºi al duºmanilor gliei sale. Plângea Florica cea bãrbatã, ca orice femeie rãmasã vãduvã de tânãrã ºi lacrimile ei însemnau þãncuºe gãlbui pe rubiniul sângelui vãrsat de voinic întru apãrarea moºiei strãmoºeºti, iar odatã cu ea plângeau ºi preoþii satelor, veniþi ºi ei sã înalþe veºnicã pomenire celor sãvârºiþi cu moarte de eroi, îngropaþi acolo pe loc, la margine de codru des, unde pãsãrile ies, cum avea sã zicã peste secole poetul neamului lor. Iar pe ceilalþi, pe fii pustiei, veniþi cu gând de jaf ºi de omor, îi lãsarã acolo unde cãzuserã, în seama stolurilor de corbi ºi de hoitari care înnegreau deja zarea.
Dupã un an de la cumplita cumpãnã viaþa se închegase iar în tiparele ei de mult statornicite pe gura aceea de rai, întrupând însãºi legea nescrisã a meleagurilor pe care oamenii înfloriserã sub scuturile unui întreg ºir de regi pãmânteni, de la Dromichete-rege, ori chiar ºi mai de dinaintea lui, pânã la împãratul Traiana de la Râm, cãruia îi plãtiserã zeciuiala de miere, de pâine ºi sare, luând în schimb de la oamenii lui ºi ai urmaºilor lui obiceiuri noi, îndeletniciri noi, prefãcându-ºi chiar ºi limba, pentru a se înþelege cu ei mai lesne. Puneau boþ de lut proaspãt peste cenuºa încã fierbinte ºi duceau neamul mai departe, aºa cum se nevoiserã sã-l ducã ºi dupã ce oºtile Râmului se trãseserã dincolo de Istru, luându-i cu dânºii, neam nou, de oameni dârji, neînfricaþi ca oºtenii regelui Decebal ºi legionarii împãratului Traian, sã-ºi apere fãrã contenire fiinþa, glia ºi neamul.
Unele pe locuri noi, altele tot pe cele vechi, satele se închegaserã la loc în zile de muncã încordatã ºi-n seri de aduceri aminte, spre ºtiinþa ºi învãþãtura celor mici, datori sã spuie ºi ei la rândul lor altor copii cum s-a luptat întru apãrarea moºiei.
- ªi când m-am umflat odatã-n foale, mãi cumetre – începea câte unul sã depene ghemul – ºi când am prins a da cu parul roatã-mprejur, picior de pãgând n-am mai vãzut pi lângã mine; proaºcã fãcusem în ei. D’apoi vãru’ Simion! Pânã sã-l chiteascã sãgeata ceea cred cã tot un sat de pãgâni o culcat la pãmânt cu capitiile crãpate. ªî Dumitru Gâmbu ºi Vasâli Roºu ºî Toader Hãþ ºi Ion Cornu ºî alþî cari nu mai sunt amu tãt isprave de feliu ista au fãcut pînã sã-i ajungã fierul cel rãu. Da’ amu, slavã Domnului, cã iaca, vãzând ei cã nu-i sat fãrã câini ºãd pi la locurile lor ºî putem ºîde ºî noi ca lumea.
- ªi nu-þ era fricã diloc, badi Traiane? întreba câte unul mai cu puf sub nãri.
- Ba cã-mi era, cã doar ºî gîza lui Dumnezeu se temi di moarte, da’ îmi stãpâneam frica ºi-mi zâceam în sinea me cã tãt mai ghine-i mort dicât sî gem sub cãlcãi strãin, sau sã chiei încetu cu încetu, ca chiþâgoiu cel închis în cuºcî. Videm eu ca ºi alþii cî nu prea îi chip di scãpare ºi mã chiteam nu cum sã fac faþa dos, ci cum sã-mi neguþãz chelea mai cu folos pentru ai mei.
- Da’ dacã ai avut zîle ºi viaþî iaca ai scãpat.
- Asta aºa-i” Fiºtecare cu soarta lui; da’ amu stau ºi mã chitesc cã mai bine chicam eu ºî alþi o sutã ºî rãmânea cãpitanul Lixandru, cã vrednic cap ne-ar di fost.
Tãveau o vreme, mocoºind pe lângã focuri, ca într-o pioasã închinãciune pentru cei cãzuþi, apoi luau iar capãt de vorbã.
- Eh, mãi vere! Câte n-am tras ºi câte nu ne-o fi dar sî tragem încã! Da’ nici cî ne-om lãsa, cã întotdeauna dupã ploaie ºi furtunã vine iarãºi vreme bunã. Batâr pentru þâncii istia care ni se împleticesc printre picioare, dacî nu ºî pentru noi.
- Sî-þi acudî Cel de Sus vrerea, da’ mie unuia parcî tot nu-mi vine a credi în liniºtea asta la care tãt visãm de-atât amar di vremi, cã prea s-o tulburat lumea de când s-o tras de prin pãrþile noastre împãrãþia cea mare a Râmului. Fel de fel de neamuri se vânturã de ici colo ºi ne calcã moºia în copitele cailor de fiºtecare datã, pânã ce ne-or cãlca cu tãtu ºî pi noi.
- Puºchea pi limbã-þi, mãi Tanasã, cî habar n-ai ci scoþ pi gurî! Cum sî ni calci cu tãtu, mãi, când noi suntem ai pãmântului, ca iarba?!, Ce, aceea dacã-i cãlcatã în cochitele cailor nu se scoalã pi urmî ºi creºti ºî mai frumoasã? Ori eºti aºa di chiar cî n-ai vãzut ºî pi iazu nost’ cum trec valuri dupã valuri, sa’ cosoru rãmâne cu rãdãcinile-n mâlul pãmântului?
- Atunci di undi-i cosoru cel uscat di la iziturã, bade Gheorghe?
- Din iaz, di bunî samã, cã mai smulgi galul câte o beldie, cum smulge bunãoarã ºi dintre noi câte o cumpãnã ca ceea prin care am trecut an-primãvarã, da’ rãmân rãdãcinile ºi din-tr-acelea creºte cosor nou, mai des decât a fost înainte. Aºa-i ºî cu noi, mãi Tanasã! Tãte neamurile cele multe, pe care nu le-a mai încãput împãrãþia Râmului or vin’t la noi ºi s-or tochit în noi ca apa ºi ca pãmânt’ aºã di statornici or fost strãbunii noºtri. ªi dacã ne-om dovedi a fi ºî noi tãt aºa, apoi au sã se topeascã ºi alþî, di pi alte meleaguri. Vezi pãgânii iºtea doi, care or vin’t pi urmã, cu laia în corlatele harabalelor ºi gând bun în suflet? Iaca, amu-ºi însemneazã ºî ei sãmnu crucii când aud cã bate clopotu’ bisãricii, bãietu lui Ilie Hâncu îi gata sî facã nuntî cu o fetiºcanî dintr-acelea cu ochii codaþi, iar Ilincuþa lui Gherghinba se tocheºte di dragul unui flãcãi de-al lor. Se cheamî cî piste cîþiva ani nu-i mai cunoºti; nu mai sunt! Asta-i, Tanasã, tatî!
- Dacã zâci ‘mneata!...
- Io zâc numai ci sî vedea cu ochii, tãte aºã cum s-au petrecut, cum aº înºira niºte mãtãnii pe-o ºfoarã, ca sã le poatã prefira copchilãrimea pânã ci i s-o lichi di suflet, ca sã le lase ºî ei altora, mai þânci ca ei, care vor veni în spiþa neamului nostru, ca pe un cãuº de mare preþ, în care sã þâie bobul cel de jar nestins al credinþei în biruinþa neamului nostru.
Femeile petreceau ºi ele cum puteau, dar aspre ºi mândre, sã nu se vadã durerea care le ardea dinãuntru pentru cei cãzuþi înluptã; sã nu se simtã golul care hãuia încã în sufletele lor arse de dor. La o sãptãmânã, la trei, la ºase ºi la jumãtate de an ridicaserã toate pomenile cuvenite celor morþi, iar acum frãmântau cu lacrimi scurse pe furiº colac alb, de grâu curat, ca sã ridice panaghia de un an. Numai Florica Bujor nu frãmânta colac cu lacrimi. Aspritã, dârzã, închise în sine, se strãduia sã fie ºi bãrbat în casa rãmasã prea de timpuriu orfanã. Aºa credea cã se cuvine: dacã a cãzut bãrbatul, femeia sã ducã mai departe treaba începutã; fie pace, fie rãzboi. Dar de pregãtit se pregãtea ºi ea sã ridice panaghia pe locul în care se stinsese fericirea ei de trei zile ºi trei nopþi scurte ca clipele. ªi mai plãnuia încã Florica sã plece de una singurã, fãrã sã spuie nimãnui nimic, ca sã fie numai ea cu omul ei, cu amintirea celui care îi înflorise doar trei zile din viaþa ei care se ofilea vãzând cu ochii, ca frunza de bunã dimineaþa atinsã de brumã.
Dupã o postatã bunã de mers, când gândea cã ar cam trebui sã ajungã pe locul în care cãzuse cãpitanul ei drag, i se pãru sã greºise calea ºi ieºise la o altã margine de codru, în alte poieni, nu cele ºtiute de cu un an înainte. Stejarii erau ei aceeaºi parcã, þihletul nu se schimbase nici el, pãsãretul tot aºa ciripea, ca ºi anul trecut, ca ºi acu’ doi sau trei ani, când hoinãrea cu arcul dupã cãprioare, alãturi de umãrul bãdiþei, dar bahna nu mai era aceeaºi. Din verde cum fusese acu’ era roºie parã; parcã ardea toatã.
Uimitã peste poate – ºi chiar un pic înfricoºatã – Florica se apropie temãtoare de marea aceea roºie ºi descoperi cu mare uimire cã-s niºte flori cu frunza despicatã, ca degetele unei mâini rãmasã fãrã putere ºi cupa, mare, roºie, ca sângele proaspãt vãrsat. Flori strãine, pe care nimeni nu le mai vãzuse pânã atunci, nici chiar babele cele bãtrâne care ºtiu câte-n lunã ºi stele, cã dacã ar fi ºtiu de asemenea flori, i-ar fi spus ºi ei ºi-ar fi învãþat-o la ce-s bune, aºa cum o învãþaserã sã cunoascã ºi sã foloseascã felurite feluri de buruieni ºi de flori la fel ºi fel de leacuri. Iar printre ele rãsãriserã ºi niºte spini ciudaþi, nemaivãzuþi ºi aceia, cu ace lungi, lucii, tari, ca niºte vârfuri de sãgeþi, ori ca boldurile unor suliþe, care tot cãutau sã o înþepe, sã-i sfâºie carnea albã, mângâiatã de lujerele florilor care pãreau cã i se închinã cu frunþile plecate.
Se feri de muºcãturile înveninate ºi porni sã caute palma de loc pe care îºi plecase capul pentru ultima datã cãpitanul de plai Alexandru Bujor. Acolo, lângã tufanul cel cu trei craci, unduia în vânt, ºopocãind parcã, una din acele flori stranii ºi necunoscute, dar mai mare decât celelalte ºi mai bogatã. În cãuºul ei mare cât o palmã de bãrbat zdravãn, roºu ca piatra pe care o purtase cãpitanul la surgiciul din panã de cocor, roºu ca rângele care izvorâse din pieptul spart de ascuþiº vrãjmaº, licãreau stins petiºoare gãlbui, ca niºtre stropi cãzuþi dintr-o burã neºtiutã, cu apã-nenceputã. ªi dintr-odatã, cum sta aplecatã de-asupra florii, mângâind-o, îºi aduse aminte de ziua aceea, când tot aºa aplecatã lãsase sã-i curgã lacrimile peste sângele bãdiþului cãzut în luptã; tot aºa gãlbui rãmãseserã ele pe roºul cel aprins. Dar atunci... înseamnã cã floarea asta nouã îi... întruchiparea sufletului celui cãzut pentru glia ºi neamul sãu, în luptã vitejeascã cu hainii ºi florile celelalte, mulþimea aceea de flori îs tovarãºii lui, iar spinii... “Da, da! Cã doar eu ºi femeile ºi fetele neamului nostru ne-am rugat atunci: Fã, Doamne, din sufletele lor curate câte o floare ºi le aºeazã pe toate în raiul tãu cel neprihãnit, iar din sufletele hainilor care ne-au cãlcat ocinile ºi ne-au spârcuit neamul, fã, Doamne, câte un spin bun de pus în fundul iadului cel în veci nestins”. ªi iaca, rugãmintea nu s-a-mplinit!”
Lacrimi proaspete ºi calde picurarã pioase peste petalele florii ce se legãna ºoptindu-i cu glas auzit doar de sufletul ei: “Nu mai fi aºa de tristã, Florico, cã nu-þi ºade bine, chiar dacã nu te vede nimeni. Fii bãrbatã cum ai fost ºi pânã acum, Florico! Usucã-þi ochii, cã lacrimile tale mã ard ca un jar stârnit de vânt. Întãreºte-þi inima, pune-þi zâmbet frumos pe buze, aºa cum numai tu ºtii în lumea asta ºi apleacã-te asupra fiuþului nostru, sã-l creºti mare ºi falnic, cum îs stejarii cadrului strãbun. Odatã cu laptele tãu, Florico, odatã cu dumicatul de mâncare, fã-l sã primeascã în suflet ºi povestea neamului nostru atât de greu încercat, mândria ºi tãria lui s-o primeascã, statornicia ºi dragostea lui pentru brazda sub care dormim noi somnul cel de veci sã-i fie cãpãtâi. Sã ducã mai departe moºtenirea lãsatã de noi, fãrã nici un fel de ºtirbire, dar cu adaos, dupã puterile ºi priceperile lui. Mã înþelegi, Florico?” “Da, bãdiþã! Da, omul meu drag ºi nici n-am sã fac altfel”. “Atunci e bine fata mea dragã! Mã bucur cã mã înþelegi! Întoarnã-te, dar, cu faþa cãtre sântu soare ºi zâmbeºte-i larg, cum mi-ai zâmbi mie, Floricica mea dragã, cã întotdeauna dupã ploaie li furtunã vine iarãºi vreme bunã!”
Întâi în grupuºoare mai rãzleþe – ºi mai tinere – apoi în cete din ce în ce mai mari, apãreau ºi celelalte femei ale plaiului, aducând cu ele toate câte erau de trebuinþã la ridicarea unei panaghii de un an, ºi care cum ajunge în marginea poienilor rãmânea mutã de uimire în faþa florilor acelora atât de multe ºi necunoscute.
- Floarea asta-i sufletului cãpitanului Bujor, Florico ºi celelalte din jur îs bujorii lui, ºopti o voce de pe dupã umãrul tinerii femei.
- Oare chiar se poate sã fie aºã? tuºã Saftã? se înturnã Florica spre bãtrâna popositã alãturi.
- Numaidecât! Iaca, floarea ceea de colea, mai ºtirbî, îi omu meu, Stan, cî ºî el era olecuþî ºtirb º-o chicat aproapi di cãpitan, iar tufanu ista de schin îi chiar pi locu pi care a zãcut baturu cel rãpus di cãpitan. De-aceea florilor istora le-om zice-n veacul vecilor bujori, iar schinilor istora, rãi ca holera ºi ca sufletele celor care i-or zãmislit, holerã le-om zice, spre aducere aminte, aºã cum zâce ºi bunelu-tu, Dan Râpî: Sã vã amintiþi întotdeauna ce-o fost ca sã puteþi judeca bine ce este! Adicãlea sî nu uitãm niciodatã di undi am plecat ºi cini suntem ca sî videm mai bine unde am ajuns. Si-i bine sã luãm aminte, cî vorbele bãtrânilor sunt grele de vecuitoare învãþãturi sub care se ascund alte veacuri de învãþãturi.
Din ele va fi rãmas credinþa cã pe locurile împãrtãºite cu sângele dãruirii de sine al jertfei pentru apãrarea gliei strãmoºeºti, ca un tãcut ºi pios omagiu, se deschide în fiecare primãvarã potirul purpuriu al bujorului de stepã, sau izbucnesc în floare poieni întregi, ca în locul unde a cãzut cãpitanul Alexandru Bujor cu semenii sãi ºi a pierit cumplit ºi a pierit cumplit de miºeleºte Ion Vodã cel Cumplit, iar acolo unde þãrâna rece a sãturat unui hain pofta de pãmânt ºi apã strãine se iscã un spin. ªi câþi de mulþi sunt spinii pe glia noastrã!...
De aceea, sã vã amintiþi întotdeauna când treceþi pe lângã bujori cã datori sunteþi sã pãstraþi în vecii vecilor moºtenirea pe care aþi primit-o, chiar dacã pentru asta vor mai rãsãri ºi alþi bujori printre vãlmãºaguri ºi vraiºti de spini uscaþi ca niºte zgârciuri. Datori suntem!...

VICTOR POGOR – iunie 1975
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Frumoase vor fi fost inuturile Covurluilui, ale Brladului i ale Flciului i-n vremile cele de demult, cnd ara Moldovei nc nu se nchegase ca ar de sine stttoare i era numai o niruire de plaiuri, fiecare cu cpitanul lui, nvluite de codrii merei care astupau zrile lumii pn ht ncolo,

Mi se pare c m aflu pe potecile descrise de Sadoveanu ( cred ca nu greesc ) File de cltorie pot numi aceast scriere.

i n-ai s te cieti niciodat, drumeue, c ai pornit-o hai-hui pe leaurile Moldovei cea plin cu frumusei, i cu oameni sftoi, primitori i molcomi la vorb

Voi scoate aici cteva expresii care mi-au ncntat simirea:

cnd livezile sunt tot o mare de flori i covoare roii ca sngele proaspt vrsat locurile acelea hulesc de veselia petrecerii florii de bujor
crdior de gte odolene
Ea, blaie, subiric i mldie, ca un lujer de ider sdit lng un stejar flnic
se afund la pasul calului n umbra deas de sub stejrimea crescut coroan prin coroan se iviser numeroase lnci cu bolduri de fier, sau numai cu ascui de carpen clos, bine prlit la foc, ghioage cu bota ct capul de miel moar, .
m opresc aici, mai sunt

Poveste n poveste foarte frumos !


 
Postat de catre Maria Prochipiuc la data de 2004-05-06 11:11:56
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE