FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Nina Carp
Am crescut cu ideea cã sunt un mare ghinionist. Un om ocolit de noroc. Oricât mã strãduiam, ceva trebuia sã iasã anapoda ºi gata beleaua! Insã, dupã ce am întâlnit-o pe Ilina Belea, mi-am cam schimbat pãrerea: întotdeauna este loc ºi pentru mai rãu!
Soarele se fãcuse rãu. De douã sãptãmâni pârjolea totul. Ardeau zidurile Iaºiului. Asfaltul se topea. Duhnea urât. Bahluiul scãzuse pânã la genunchiul broaºtei. Pãsãrelele nu se mai auzeau. Dispãruserã. Cãutau umbra. Tot umbrã, dar ºi bere foarte rece cãutau ºi oamenii. Numai eu îmi cãutam de drum. Trebuia sã ajung la dializã, altminteri s-ar fi putut sã mã înhaþe „Naºa Aurica” ºi zãu cã nu-mi doream o „întâlnire” la nivel atât de înalt. Oricum, chiar dacã boala mea este fãrã leac, tot aº vrea sã mai trãiesc. Tot mã mai bucurã lumina zilei, mã îmbatã boarea vântului cu iz de pepene copt, mã încântã frumuseþea unei flori, rotunjimea involtã a unui sân...
Dar de la o vreme am simþit sã nu mai pot. Mã doborâse oboseala ºi mã temeam sã nu cad pe stradã. Lumea m-ar fi crezut beat ºi m-ar fi lãsat sã mor la soare, ca broasca pe malul bãlþii. ªi, ca sã nu pãþesc aºa ceva, m-am abãtut prin Parcul Copou. Socoteam cã sub pletele teilor eminescieni o sã-mi fie mai bine, dar m-am înºelat: umbra era ºi ea uncopitã. Ostenit, stors de vlagã, m-am aºezat pe bordura gardului, sã profit de ultimulpetic de umbrã, dar nu mi-a priit. Lângã mine s-a oprit o doamnã, în mare doliu, a pus o bacnotã de „cinci” în pãlãria mea, a murmurat „Sã fie pentru sufletul tatei” ºi s-a dus.
Uluit, am fãcut ochii roatã: oare nu m-o fi vãzut vreun cunoscut, care ar fi putut sã-ºi închipuie cã cer de pomanã? Nu! Locul era pustiu la ceasul acela. Doar o bãtrânã ghemuitã de partea cealaltã a porþii, care se uita urât la mine. Am priceput de ce ºi m-am dus la ea. „Ce ai femeie? De ce te uiþi atât de urât la mine?” am luat-o eu din scurt. „Mã mai ºi întreghi ºontorogule? S-a zborºit ea. Dupã ce cã te bagi aici ca musca-n dosul calului ºi-mi ei pâinea de la gurã, vrei sã-þi mai ºi hilizesc?” „Nu!... Dar...” „Nici un dar, omule, cã eu n-am avut nici un dar ºi nici un har. Suflet fãrã de noroc, ce mai!”
Mi s-a fãcut milã de dânsa. Un ghem de foanþe ºi câteva petice de pergament cenuºiu. Probabil cã e ºi flãmândã, mi-am zis eu. Altfel nu s-ar fi înverºunat împotriva „concurenþei”, cum mã credea, probabil.
M-am fãcut blând ºi am convins-o cã mi-e foame ºi cã mi-e urât sã mãnânc singur. S-a cam codit. A aºteptat s-o îndemn mai mult, dar pe urmã nu dovedea sã care la gura vãduvitã de dinþi.
Sãtulã – cine ºtie dupã câtã vreme – a cãpãtat scuipat la furcã: „Ziceai cã vrei sã ºtii de ce mã socot un suflet fãrã de noroc ? Iaca þi-oi spune-o ºi pe asta: aºa m-a fãcut mama, într-un toi de iarnã abraºã, încât crãpau ouãle corbului de ger ºi într-un miez de noapte geroasã ºi neagrã ca pãcatul. Drept atunci s-a aprins hornul! Cred cã ar fi ars casa pe noi dacã nu se nimerea sã iasã o babã pe afarã ºi sã vadã para ieºind din coº. Au sãrit oamenii. Au stins. S-au dus sã-ºi continue somnul. A rãmas baba. Socotea cã are dreptul sã facã din tutunul tatei o þigarã de vagmistru când ia leafa-ntâi. „ªtii ce, mãi Ilie? A zis ea pufãind ca un paºã, mã bate gândul cã fetiºoara asta a ta îi un suflet fãrã de noroc. Altminteri de ce ar fi luat foc hornul sobei?”
„ªi-a avut dreptate, hoaºca! Toate ne mergeau de-andoaselea de când mã nãscusem eu: a dat lupu-n oi, un porc s-a umplut de rapãn, începuserã sã piarã gãinile...mã rog, câte ºi mai câte. Apoi, cu o zi înainte de botezul meu a cãzut popa de pe cal. ªi-a hrentuit toate oasele ºi a zãcut mai bine de douã luni de zile. Dupã ce s-a înzdrãvenit el ºi s-a pus la cale iarãºi botezul meu, a murit cel care trebuia sã-mi fie naº. Îi turtise un car cu lemne. Nu era a bunã. Lumea începuse a toca verzi ºi uscate, cã cei care au de-a face cu alde Belea îºi gãsesc beleaua. Gata-gata sã rãmân pãgânã. Norocul mea cã s-a prins de naºã fata directorului ºi s-a convins ºi pe bãiatul ºefului de post, cãruia îi era juruitã dupã ce termina ºcoala normalã.
Dupã botez, o vreme, necazurile ºi pocinoagele ne-au ocolit, cã nu putem la socotealã mânzul mâncat de lup ºi iapa încolþitã. Da de ce creºteam, de aceea mã împiedecam în toate relele: buºituri, julituri, cucuie, strãchini sparte, haine rupte... pânã la a da foc la un întreg cot de sat. Sã vezi cum: vine într-o zi mâþa noastrã mânjitã cu pãcurã ºi dã-i chin sã se cureþe. Eu, miloasã, haþ! Sticla cu gaz ºi dã-i pe spãlate. Dar boala de mâtã s-a speriat, m-a gherãit, a scãpat din mâinile mele ºi þuºti! Spre uºã. Dar saltul i-a fost fatal: coada unsã cu gaz ºi cu pãcurã a furt foc de la gura sobei. Înnebunitã de spaimã, s-a repezit drept spre ºura vecinului, plinã cu fân. Vai ºi amar de biata lume dacã nu s-ar fi nimerit sã fie pe lângã case, era oleacã de sãrbãtoricã! Scrumul s-ar fi ales de toate casele, cu m se alesese de ºura vecinului ºi de poiata celuilalt vecin.
La ºcoalã numai necazuri. ªi nu din cauza învãþãturii, cã aveam mintea sprintenã, prindeam repede, ci din cauza incurilor ºi-a nenorocului meu. Toate poznele cãdeau pe mine ºi învãþãtorul mã fãcuse ciuca bãtãilor cu nuiaua la palmã. Îngrozitã, dar ºi mânioasã foc, m-am hotãrât sã-i fac ºi eu bucata. Mãcar sã ºtiu de ce iau bãtaie! ªi ce-mi dã prin cap? Sã cumpãr patru plute pentru pistol de jucãrie, cum era pe vremea aceea ºi sã i le pun sub picioarele scaunului. Doamne ce bubuiturã s-a mai iscat când s-a trântit în scaun, de sus, cum îi era obiceiul. S-a umplut casa de fum ºi moºneagul lat. Na! Cã l-am omorât. M-am îngrozit eu. Dar nu murise. Doar leºinase de fricã. I se pãruse cã avioanele bombardeazã ºcoala ºi o sã moarã. Duhnea de la dânsul ca de la budã ºi dus a fost! Râdeau cu toþii cu gurile pânã la urechi de pãþania moºului învãþãtor. Numai eu nu. ªtiam cã balonul de sãpun are sã se spargã. ªi s-a spart. Drept în capul meu! Vai ºi-amar de dânsul, dar ºi mai vai de biata spinare, cu nimic nevinovatã.
Eram deja în clasa a patra. Coºcogeamitea fatã, cã semãnam cu mama. ªi-mi plãcea sã mã cred frumoasã. Mi-o spunea apa din cãldare, însã ºi câte un mânzoc. Eram aºa de încântatã!... ªi poate aº fi fost ºi fericitã dacã nu am fi primit o þidulã în care scria cã tata „cãzuse eroic pe câmp de luptã”. Adicã îngheþase tun, pe undeva, pe la Cotul Donului, lângã un oraº numit Stalingrad. Cãzuserã ºi alþii. Mulþi. Era plin satul de bocete. Îngheþaserã ºi alþii, fuseserã schilodiþi mulþi oameni, care cântau cã „ºi eu m-am însurat / În mormânt la Stalingrad”.
Ne era greu. ªi mie ºi mamei. Corvezi peste corvezi ºi muncã din care sã trãim. Lucram mai mult la una Zãmoaia. Femeie aprigã, care þinea în frâu cea mai bogatã gospodãrie. Ea punea la cale ºi moara ºi balotniþa ºi dugheana, batozele, secerãtorile, cositorile, strunea oamenii tocmiþi cu ziua, cã bãrbatu-sãu, Zamã, ea o zeamã chioarã ºi fecioru-sãu, Niculiþã, cam tot aºa. Niºte tonþi coºuroºi, ciupiþi de vãrsat, dar fudui de nu le ajungeai cu prãjina la nas.
Zãmoaiei îi plãcea de mine. „Fericire pe tine, Frosicã, îi zicea ea mamei, cã ai un asemenea odor de fatã; frumoasã, voinicã, harnicã, gospodinã... Ia aºa mi-ar trebui mie o norã, sã-i lasã totul pe mânã, când n-oi mai putea”. „Apoi dacã aºa vrei, coanã Aglãiþã, aºa ai sã gãseºti, cã matale eºti în stare sã-l scobeºti ºi pe dracu, dacã-þi stã în cale sau aºa þi-i voia”.
Se gândea, biata mama, cã aº putea face pereche cu Niculiþã Zamã, dar pe mine mã umplea de greaþã o asemenea idee. Auzi? Eu ºi coºurosul de nãrod! Pãi ce, n-au sã vie flãcãii de pe front? S-o gãsi el unul mai de doamne-ajutã ºi pentru mine. Las’ pe mama sã viseze cu ochii deschiºi, dar la o adicã i-oi aminti cã ºi ea a fugit de la mã-sa cu tata, o cruce de voinic, frumos coz.
Treburile începuserã însã a se strica ºi veneau de pe front, din Rusia, nu numai schilozi ci ºi vorbe de spaimã: „Vin ruºii!” Mulþi. Câtã frunzã ºi iarbã! ªi rãi, cã au multe de rãzbunat. Mai cu seamã copii uciºi miºeleºte ºi femeile batjocorite, duse în bordeluri de front. Pe femei au sã se rãzbune ºi ei, chit cã nu românii le luaserã femeile. Dar ce conteazã! Fuseserã aliaþi cu nemþii?! Fuseserã. Erau. Sã facã bine, dar ºi sã plãteascã oalele sparte!
Noi n-aveam unde fugi din calea puhoiului. N-aveam nici cãruþã cu cai, dar nici unde ne duce. Mama fugise tocmai din Ardeal, de teama unui mãritiº cu gãzdoiul vãdãoi, trecut ºi stãtut. Cine ºtie dacã mai trãia careva dintre ei!? Partea aceea de þarã era la unguri ºi nu se puteau duce românii acolo. Aºa cã am fãcut sub casã un fel de ascunzãtoare, în care putea intra din casã, dar ºi din curte, pe lângã cuºca dulãului.
Primii au ajuns la noi nemþii. Dar n-au stat decât câteva zile. Destule însã pentru a curãþa tot ce fusese, porc sau rãmãºite de porc, puse la chiupuri, plus ouã ºi pãsãri. Dãdeau bon de rechiziþie. Promiteau platã bunã dupã rãzboi. Dar cine sã ne-o dea? Ruºii?
Au plecat repede, ca duºi de vânt. Îi fugãrea spaima de tancurile ºi de avioanele ruseºti. Multe ºi acelea. Puzderie. În locul lor a venit trupa o mânã. Adânceau poziþiile scurmate de noi, se pregãteau de bãtãlie, deºi nu-i trãgea inima. „Unde-i bãtãlie e ºi moarte ºi distrugere. S-or dãrâma casele noastre, o arde strânsura noastrã, or muri moºnegii, babele ºi copii noºtri” ziceau ei. Dar ordinul e ordin. Munceau din greu pe poziþii, dar ºi în sat. Ajutau muierilor sã facã treburile grele, cum ar fi un acoperiº. Ori un gard.
La noi venea sergentul Soare. Un bãrbat înalt, bãlan cu ochii albaºtri. Grozav de frumos. Îmi cam scãpãrau cãlcâiele dupã el. Însã se fãcea cã nu mã vede ce boboc de fatã m-am fãcut. Tãifãsuia cu mama. Dumnezeu ºtie ce-ºi spuneau, dar erau triºti, serioºi, îngrijoraþi.
Cam la vreo zece zile, venind din sat, aud vorbã în casã. Intru în ascunzãtoare ºi mã iþesc de dupã sobã. Mama stãtea pe pat, alãturi de Soare. O þinea cu o mânã pe dupã cap ºi cu cealaltã îi mângâia pulpa cam prea mult dezgolitã. Aº fi vrut sã aud ce-ºi spun, dar nu era chip. În schimb am vãzut cum a întins-o pe mama pe pat ºi au început a face ceea ce auzisem cã trebuie sã facã femeile ºi fetele cu bãrbaþii. Mi se uscase gura ca iasca ºi mã îneca ciuda: De ce a vrut-o pe mama, o vãdanã ºi nu pe mine, un boboc de fatã? Cã dacã e sã-mi pierd fetia, apoi mai bine sã mi-o ieie un Fãt-Frumos ca Soare, nu un zãbãlos ca Niculiþã Zamã, ori cine ºtie ce rusnac.
ªi tocmai un rusnac era sã mã facã femeie. Cu forþa. În Vinerea mare. Intraserã în sat pe nesimþite, fãrã împuºcãturi. Eu mestecam mãmãliga, când m-am vãzut înfãºcatã, trântitã pe pat, cu poalele-n cap. M-am îngrozit. Altfel visam eu sã devin femeie, nu aºa! ªi dã-i luptã cu rusnacul, un bãlãu spãlãcit ºi coºuros, ca Niculiþã Zamã. ªi dã-i chirãituri! Eram voinicã, bine fãcutã. Mã miram ºi eu cât îs de frumoase pulpele mele goale ºi luptam sã le apãr. Dar bãlãul era voinic ºi aproape mã rãzbise când a apãrut mama. S-a repezit în el ca o zmeoaicã. Am scãpat, am þâºnit dupã sobã ºi dusã am fost. Mama însã a plãtit cu vârf ºi îndesat curajul de a mã scãpa pe mine. Dar au plãtit ºi multe alte femei ºi fete. Cã aºa-i la rãzboi: bãrbaþii bat câmpii ºi femeile, sãracele, plãtesc oalele sparte.
Ruºii, aºa cum au venit, aºa s-au dus. Au rãmas în urma lor cohoarte de pãduchi. Mari, graºi, cu cruci pe spate ºi tifos în guºe. Boleau oamenii pe capete. Unii mai ºi mureau. Alþii mureau sfârtecaþi de explozii, gãuriþi de cartuºele „pocnite” în foc, de grenadele lovite cu te miri ce, cã erau pline locurile de muniþii pãrãsite. Trãitorii se bãteau cu foamea. De arat nu terminaserã oamenii când a început rãzboiul ºi de cules ce sã culeagã!? Doar ce rãsãrise din scuturãturi. Oleacã de grâu amestecat cu neghinã ºi seminþe de pelin. Negre turtele. Pãmântii colacii fãcuþi la parastase. Amari. Mãmãligã mai deloc. Nici peºte în baltã nu mai era. Îl uciseserã cu grenadele ºi cu pachetele de trotil. Doar scoicile mai rãmãseserã. Le scoteau oamenii, le opãreau, scoteau ceva carne. ªi tot carne scoteau din talpa melcilor care foºgãiau prin dudaie.
Ne era tare greu la amândouã. Mai cu seamã pânã ce au venit coletele din America ºi grãunþele mãseaua calului, din Rusia. Se aºeza viaþa. Moartea plecare pe alte meleaguri însângerate. S-a închegat puterea nouã. Au dat pãmânt la oamenii sãraci. Ne-au dat ºi nouã, pentru jertfa tatei, deºi nu cu inimã plinã, cã tata cãzuse în lupta contra poporului frate sovietic. Dar ne-au dat. Se cheamã cã ne încerbãluiam.
A ostenit ºi moartea. Cei scãpaþi pe sub coasa lor au început a veni la casele lor. Unii se bucurau. Mai mulþi se aºterneau pe bocete, pe aprins lumânãri la morminte goale. Noi... ne vedeam de treabã pe hectarul nostru ºi la Zãmoaia, care o lãsase mai moale cu hãtmãnia ºi îi zicea tot mai des mamei cã tare i-aº fi bunã de norã. Eu însã nici nu voiam sã aud.
Iarna, dupã Trei-Ierarhi, am gãsit ºi în casa noastrã un demobilizat. Mi-a sãrit inima cã e Soare, care a venit s-o caute pe mama. Dar nu. Era un strãin. Frumos bãrbat, chiar dacã era cam ars de izbeliºtele rãzboiului. Dar mi se pãrea cã îl cunosc de când lumea, numai cât nu-i ºtiam numele. Ochii albaºtri, limpezi, ca adâncimea cerului îmi erau tare cunoscuþi. Parcã întâlnisem pe cineva drag, venit de hãt departe. Mi s-au muiat picioarele ºi mi s-a fãcut gura iascã. „Ce-ai rãmas la uºã, Ilino? M-a trezit mama. Fã-te mai încoace ºi sãruta mâna lui nanã-tãu Doru!” m-a îndemnat ea.
El??!.... ªi eu care am crezut cã-i Zburãtorul! ªi totuºi... Venise la ai lui, fãrã sã ºtie cã nu mai trãieºte nici unul. Trãsese la popã, dar venea la noi în fiecare zi. Ne ajuta sã facem grãunþe pentru moarã, sã depãnãm scule, sã punem pe rãºchitor, mâncam grãunþe fierte ºi ne povestea câte vãzuse pe unde umblase cu rãzboiul, ºi cu prizonieratul.
Odatã a venit când eram singurã acasã. M-am ºi grãbit sã i-o spun ºi a zis cã ºtie ºi de aceea a venit. „Cã eu pentru tine vin aici, Ilino, nu pentru taifas cu mã-ta. Eu pe tine te-am cãutat peste tot pe unde m-au purtat picioarele, cã eu te ºtiu, Ilinã, de când e lumea, ori poate ºi mai demult, Din altã lume. Din altã viaþã, unde am fost împreunã. De asta te ºtiu. ªi mã ºtii ºi tu. M-ai recunoscut când ai intrat în casã. ªi-am rãmas ºi eu uimit: te cãutasem în largul lumii ºi tu erai colea, aproape de mine. Dar de-acum gata! Nu te mai las”.
A luat lumea foc. S-a învârtit pãmântul ca titirezul. Mantaua cerului mã apãsa pe umeri ºi... m-a rãpit Zburãtorul. „Vai, nanule! Ce-am fost noi în stare sã facem?!” m-am crãmãluit eu dupã ce mi s-au limpezit cerurile ºi am coborât cu tãlpile pe pãmânt. „Nu nanule, ci Dorule. Aºa sã-mi zici. ªi de fãcut am fãcut ce trebuia sã facem: sã ne reunim ºi lumea asta. Nu-i normal?”. „Nu, cum sã fie? Au sã deie oamenii cu bulgãri dupã noi, dacã or afla ce am fost în stare sã facem!” „Lumea e cu ale ei, noi cu ale noastre, Ilinã”. „Da, cu ale noastre, am recunoscut eu, dar aiestea nu se pot face, deºi le-am fãcut. Eu, slabã; tu...ca orice bãrbat când vede o fatã fragedã ºi bine fãcutã. Dar mai târziu ai sã te trezeºti ºi ai sã vezi cã þãranca se urâþeºte, carte nu ºtie, meserie nu are, zestre nici atâta... O sã mã scuipi cum scuipi chinina dupã ce au supt stratul dulce”. „Niciodatã, Ilinã! S-a împotrivit el. Ai sã fii mereu cu mine”.
Pe mama a convins-o sã mã lase la oraº, sã-mi fac o situaþie, sã nu-mi plângã de milã, dupã ce s-o face colhozul. Dar odatã cu catrafusele mele, am luat ºi nenorocul. Se þineau necazurile de noi ca pulberea dupã cotei. Culmea a fost când l-a mototolit o maºinã grea, de a rãmas în scaun de invalid tot restul vieþii. „Asta le-a pus capac la toate, Ilinã, mi-a spus el amãrât. Dumã undeva, într-un azil ºi tu vezi-þi de viaþa ta!” „Nici vorbã de aºa ceva, dragul meu Zburãtor! Mia cu seamã cã vom avea ºi un copil”.
Numai bunul Dumnezeu ºtie cât am chinuit sã-l îngrijesc, sã nu-i lipseascã nimic ºi sã cresc bãiatul. Dar n-a crescut, de la nouã aniºori a început sã se usuce din picioare, ca o beldie. Nici doctorii nu ºtiau ce are. S-a dus! Am rãmas amândoi cu inimi de cenuºã. Doru a gogit ani ºi ani la rând, pânã s-a dus ºi el dupã fiul nostru.
Îmbãtrânisem deja. Eram mãcinatã de necaz. Pustie. Nu m-am mai mãritat. ªi poate cã mi-ar di fost oarecum bine, dacã nu fãceam prostia sã mã prind garant la un împrumut bancar. Omul a dat faliment ºi banca mi-a vândut apartamentul. M-am mutat într-o chilioarã. Scumpã ºi asta. Cheltuieli multe, bani pe sponci, cã pensioara de textilistã e mai mult de formã. De nevoie ce era sã fac? M-am apucat sã mã „recalific”. Dar nici în „meseria” asta nu merge dacã n-ai noroc ºi bani ca sã-i plãteºti „starostelui” un vad bun. Mã doare mâna de cât o þin întinsã ºi nimic! Uneori mã culc flãmândã. Cum îi ºi azi. Dar acum baremi îs sãtulã, din mila dumitale. ªi te cred ºi eu cã-þi vine sã faci pomanã din pomanã, când împuºti dintr-un foc cinci mii de lei. Îs ca un pescar fãrã baftã, care dã cu undiþa toatã ziua ºi scoate o gughie, iar spre searã vine altul, aruncã o singurã datã ºi scoate coºcogeamitea somnul. Dar nu stricã nimeni. Aºa-s eu, suflet fãrã de noroc!”
A tãcut. Poate se dusese acasã. Poate cãuta ceva în traista cu amintiri. Poate cãuta drumul spre lumea din care venise în asta, sã se regãseascã aici cu Dorul sãu. Am scos din buzunar pensia mea de invalid, cât pitacii de buzunar a unei odrasle de patron chivernisit, i-am pus-o în palmã, deasupra am pus ºi hârtia de cinci mii cãpãtatã ºi m-am dus spre Golgota mea, sã-mi port crucea muceniciei prin dializã cronicã. M-am dus pe drumul vieþii prin luptã cu hãurile nefiinþei.
De atunci n-am mai vãzuto. Poate ºi-o fi schimbat „vadul”. Poate o fi plecat ºi ea spre altã lume, sã se regãseascã cu Dorul ei.

VICTOR POGOR - Iaºi
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Am citit cu mare placere scrierea postat de tine i scris de Victor, el totui este prezent printre noi! Scrierea ta Victor mi descoper un om cu mult ndejde i speran ,,Oricum, chiar dac boala mea este fr leac, tot a vrea s mai triesc Tot m mai bucur lumina zilei, m mbat boarea vntului cu iz de pepene copt, m ncnt frumuseea unei flori, rotunjimea involt a unui sn... Realiti recente, ntmplri care ne aduc de multe ori zmbet sau tristee ,,Lng mine s-a oprit o doamn, n mare doliu, a pus o bacnot de cinci n plria mea, a murmurat S fie pentru sufletul tatei i s-a dus. Nu ntotdeauna ziua e aa cum o dorim noi, intervin attea lucruri la care nici nu ne gndim, aa ai fcut i tu aici n scrierea ta introducnd povestea btrnei vduvit de dini, un suflet fr de noroc. O cursivitate a povestirii m face s cred c nu citesc ci ascult povestea spus la gura sobei, toate se defoar dup un scenariu bine fcut, ntmplrile povestite de btrn sunt la fel cu cele pe care le povestea bunica mea, trecut printr-un rzboi alturi de un bunic venit rnit de pe front.
Am scos separat cteva ,,fraze care mi-au plcut mult de tot:

- Socoteam c sub pletele teilor eminescieni o s-mi fie mai bine, dar m-am nelat: umbra era i ea uncopit
- Un ghem de foane i cteva petice de pergament cenuiu.
- s care la gura vduvit de dini
- ntr-un toi de iarn abra, nct crpau oule corbului de ger i ntr-un miez de noapte geroas i neagr ca pcatul.
- Mi-o spunea apa din cldare, ns i cte un mnzoc.
- Au rmas n urma lor cohoarte de pduchi. Mari, grai, cu cruci pe spate i tifos n gue.
- A ostenit i moartea.
- Ochii albatri, limpezi, ca adncimea cerului
- S-a nvrtit pmntul ca titirezul. Mantaua cerului m apsa pe umeri i...
- ... O s m scuipi cum scuipi chinina dup ce au supt stratul dulce
- Am rmas amndoi cu inimi de cenu.
- M-am dus pe drumul vieii prin lupt cu hurile nefiinei.

Atept pe ,,Victor cu alte scrieri!



 
Postat de catre Maria Prochipiuc la data de 2004-03-16 09:42:58
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23828
Comentarii: 120257
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE