CRIZĂ
cu fiecare îmbobocire de trandafir
cu fiecare bătaie de aripă
cu fiecare minune-mplinită
crește criza de timp
s-au pornit deja crunte rebeliuni
împotriva acestei nesăbuite risipe
unele trupuri nu mai au trup
unele nopți se ivesc în plină amiază
unele zeități cerșesc la colț de stradă
pe sine se învinovățește viața
pentru prea complexul mecanism
construit doar pentru a ritma respirația
a-i da formă
a-i da început și sfârșit
a-i camufla alterarea
se învinovățește pentru energia
spațiul și timpul învestit
în rotunjirea sferei
în căderea frunzei
în iluzia mântuirii
deoarce este demonstrat
(pe toate planurile și definitiv)
că în afară de 0 și 1
totu-i absolut și aberant
deci inofensiv și înstrăinat dăinuirii
crește criza de realitate
născând numărătoarea
care va începe cu 2...
CONȘTIINȚĂ
livadă devastată de propriu-i rod
este poemul acesta
care vorbește cu el însuși în aiurare
de parcă ar avea conștiința metaforei
de parcă ar fi în afara primejdiei
de parcă ar fi cameleon
de parcă nu l-ar fi ajuns
vestea morții cuvintelor...
NICI UN NUME
nici o aripă de-a mea
nu mai e-n soare
iar rebeliunea de ieri
e-o anemică boare
sunt un fel de câine
care latră la lună
în plină amiază
c-o furie nebună
iar pentru însingurare
și tristețe
nu mai am nici un nume
și tot aștept și-aștept și-aștept
(zadarnic se pare)
către ziuă
cocoșii să cânte a treia oară...
SIMBOLURI ȘI ATÂT
am stat și eu pe țărm
și-am dat un sens înalt
și suprem soarelui
ce se cufunda în orizont
și am lăsat urme-n urma mea pe plajă
ca toți adolescenții visători
am scrijelit și eu la rândul meu pe copaci
semnul iubirii
mai apoi mi-am dezvelit pieptul sălbatec
înfruntânt cele patru vânturi -
am făptuit simboluri deci
nimic mai mult
și-acum cerșesc un foc pentru ultima țigară
și pentru a da foc universului...
CINEVA
mereu stă cineva nevăzut
alături de mine la masă
ca și când ar fi îndrăgostit
de felul cum mănânc
și disper
mă privește-ndelung
uneori cu propria-i mână
îmi întinde paharul cu vin
bea - mă-ndeamnă
știu că ți-e sete
bea lăsând s-adoarmă
revolta din tine
să-și dea pământul rodul
așa cum îi e felul
fără ca tu agonic
să-i tot ți oglinzile
deșertăciunii în față
bea și izgonește-ncleștarea
din aripi
hai lasă-te răpus de-această
pace trupească
beau și voi reda
fântânilor cumpenele
dacă-mi promiți
că niciodată
n-o să se golească
acest pahar pe care
tocmai spre buze-l îndrept
i-am zis și am băut...
Din volumul "Dincolo de aici" aparut în 2002.
