Anotimpul în care te poþi bucura din plin de explozia de nuanþe ruginii ºi de verdele- gãlbui din fiecare zi. Nu departe e pãdurea, e un peisaj în care predominã culorile calde ale arborilor ºi arbuºtilor al cãror frunziº capatã nuanþe stralucitoare toamna.

Pasul îmi aluncã prin covorul moale plin de multe soiuri de frunze, unele filigranate, de la verde-proaspat ºi pânã la roºu-aprins, care se coloreaza toamna în nuanþe intense - de la galben pana la roºu ( mã gândeam oare ºi verdele moare? ). Îmi este fricã sã nu mi se prindã de mine culorile, sã nu-mi vãd rochia transformatã în foºnetul de culori al toamnei. In gând mi se cuibãreºte întristarea, frunzele, da frunzele, verdele, da verdele…ºoapte venite pe liniºtea vântului…în urma ta nu va rãmâne decât foºnetul morþii frunzelor… ºi tu, da tu, nu mai eºti decât umbra acestei soapte...ªi gãndul ºi umbra dispar. Sunt doar eu, frunzele ºi…


Cele mai scumpe lucruri pe lumea asta sunt sãnãtatea ºi fericirea. Acestea douã sã le ai ºi sã nu doreºti niciodatã bogãþii ... . Sunt singurã ºi mã gândesc ce viaþã tristã am avut ºi eu, sã stai retrasã ºi singurã când atât de mult doresc sã fiu ºi eu cu semenii mei. Viaþa mea e amarã, dar ce pot sã fac. Privesc cum ploaia bate în geam. Gradina din faþa casei aratã superb. Doar câte un trecãtor trece. Stau ºi gândesc. Oare nici o zi n-a sã fie pentru mine din ceea ce îmi doresc a cunoaºte? M-am gîndit de multe ori sã mã mãrit, dar unde sã gãsesc pe cineva... aºa sufãr ºi rabd cît voi putea în singurãtatea mea lãuntricã. Mã întreb uneori: are rost aceastã viaþã pe acest pãmânt? Întrebare la care, nu pot sã rãspund ºi totuºi cred cã are un rost, dar care, nu stiu. Nu ºtiu de unde dar mã trezesc cã visez viaþa ºi trãiesc visul. Mi se pare inutilã viaþa mea. Imi doresc clipe de plãcere sã ofer ºi sã primesc cãldurã, liniºte ºi pace. Oare, nu existã fericire? Viaþa ar trebui sã fie placere, mai apare câte ceva care o întunecã, dar ne bucurãm din plin de restul. Ce pãcat cã pe unii din noi ne copleºeºete partea mai puþin frumosã a vieþii!

Un vecin de-al meu s-a cãsãtorit, a fost nuntã mare, lume multã. Toatã atmosfera nunþii m-a întristat, ºtiind faptul cã la mine niciodatã nu va fi veselie cu muzicã ºi cântece ºi cã nu mã voi ... mai ales acum când depind de acel stimulator. Ce mult mi-aº fi dorit ºi eu un soþ ºi mai ales a avea un copil. Vise, vise... pe care nu le voi îndeplini niciodatã. Am stat la masã cu vecinul meu Mihai ºi soþia sa, de cãteva ori mi-au amorþit mâinile. Afarã era destul de frig pentru mine. M-am ridicat ºi am plecat spre casã mi-am deschis caietele ºi m-am gândit: am venit pentru voi, doar aici mã simt împãcatã!

Înainte de a mã aºeza la masã a început din nou a ninge mai frumos ca ieri, cu fulgi mari aºezându-se pe frunzele pomilor care încã nu au cãzut. Bineînþeles cã aceastã ninsoare nu o sã þinã, se topeºte. Ce frumos este, mai ales acum, a privi frumosul peisaj al iernii, al iernii care ne vesteºte cã frigul va veni. Iarnã pe care sufletul meu de copil nu ºi-o doreºte din cauza bolii. Pe fereastra lui mi se strecoarã cu parfum viclean, deznãdejdea care îmi îmbãtat simþurile, îmi înfometazã trupul ºi tresar la orice adiere a gândului...

Mã simt pribeag prin aceastã viaþã, prin astã lume rãtãcitã. Sunt singurã acasã. Pãrinþii au plecat. Eu cu gândurile mele intru în lumea mea de vis, în aceea de a fi fericitã. Mã gîndesc la prietena mea, poate ea nici nu înþelege ce este ea pentru mine. Poate nici ea nu înþelege ceea ce simt eu... Suflete al meu, în tine îmi mãsor eu timpurile. În tine rãmân impresiile lucrurilor care trec ºi care, rãmân mereu prezente. Pânã când ºi durerea trupului meu tot în tine o mãsor. Imaginea durerii se rãsfrânge ºi în memoria mea, aº vrea sã vã vorbesc despre ea, dar s-ar putea sã devinã plãcere, parcã doream sã sufãr...

Sunt la spital. Afarã e soare. Privesc ºi mã întristez, ºi mã gãndesc ce soarta am ºi eu? Câte un trecãtor mã priveºte, fãrã sã ºtie câtã tristete este în sufletul meu, a celei care este rãtãcitã în lumea asta mare, în lumea asta visãtoare. Umbrã ºi vis suntem noi, ca vis ºi umbrã pe acest pãmânt. Gândurile mã duc în toate pãrþile, dacã nu reuºeºte operaþia? Poate Dumnezeu ma ajutã sã scap. Ce mã fac dacã nu-mi reuºeºte? N-o s-o mai vad pe prietena mea iubitã ºi pe toti cei dragi mie. Nu se poate, trebuie sã scap. Cobor în sala de operaþii. Eram singurã, mã rugam, mã gândeam la cei dragi, mã gândeam ca sã nu am emoþii. Mã întind pe masã, doctorul mã acoperã cu un cearceaf. Mã vedeam în cercul de deasupra mea. Doctorul a început sã vorbeascã cu mine, mi-a fãcut injecþia, m-a durut foarte tare. Dupã puþinã vreme am auzit pe doctor cum îi cerea bisturiul, simþeam cum din tãieturã curgea sângele. Doctorul a anunþat-o pe asistentã cã acum scoate aparatul, apoi l-a pus pe celãlalt. Când m-a cusut m-a durut. Apoi m-am trezit în salon, mama era lângã mine, am primit ºi flori de multe culori, mã gândeam cã a venit primãvara la mine în suflet.

Cristi un coleg de-a Elenei adusese primãvara în salon. Mã gândeam cã dacã aº fi sãnãtoasã, poate Cristi m-ar vedea altfel. Pierdutã în vise încercam zadarnic sã-i prind privirea. Tresar! Un fior rece trece prin mine. Degeaba ... dorinþa mea se stinge, iar gândul îmi rãmâne ca un vânt. Privirea cautã misterios ºi tandru, dar clipele se duc în stropi mari.... Ce sã ne apropie pe noi? Ochii zbuciumaþi sub pleoape scapãtã boabe de rouã ...

Peste câteva zile ies pe terasã, se vede frumos de aici, toamna în lumina soarelui. Pentru mine este trist, pentru cã soarta mi-a hãrãzit altã viaþã. În salon o fost o atmosferã de bucurie. Bolnavele, spunând fel de fel de bancuri, pe furiº îºi aruncau cu sâmburi de prune. Era o priveliºte plãcutã. Cu ochii lor strãlucitori, uitând de durere îºi aruncau unele altora priviri sfioase, chicotind din când în când ºi dându-ºi mereu coate. Mã gândeam cã omul nu-ºi dã seama când e fericit, ci aºteaptã sã fie fericit. Dar aºteptând fericirea, nu-ºi dã seama cã asta este adevãrata fericire. ªi totuºi omul sperã în altã fericire!

Acasa mã aºtepta o veste minunatã, Elena, prietena mea avea nuntã. Am luat primul meu volum ,,Amintiri ºi vise’’ ºi i l-am dat cadou, pe el am scris: Îþi dãruiesc aceste cuvinte împreunate în amintirea unui vis, pentru cã viaþa este un vis. Anii vor trece ºi ziua aceasta de întâi de Octombrie va rãmâne pentru tine ºi pentru soþul tãu, ca un vis ºi-o amintire. Este o nuntã, dar pentru mine tristã. Aveam emotii, gândind cã Elena este mireasã ºi poate nu va mai fi ceea ce a fost cu mine. Am închinat un pahar pentru Elena ºi mirele ei, care s-au prins în horã. Eu m-am retras într-un colþ ºi mã uitam din când în când la mireasã ºi la mire. Am jucat ºi eu cu mirele de vreo trei ori. Am început sã mã depãrtez cu regret, nu mai puteam sta la nunta ei, la nunta celei mai dragi prietene. Ajunsã acasã am scris un poem intitulat ,, Drumul vietii’’. Nu am putut sã nu folosesc macar o data cuvântul lãcrãmioare. Cine va citi cu ochii, poate va judeca cu mintea ºi va înþelege rostul lor. Cine va citi doar privind, acela nu va înþelege nimic...

Toamna îmi creazã mereu stãri de depresi nervoasã. Iau mereu medicamente. Nimeni nu mã înþelege, mi se pare cã toþi m-au pãrãsit. De ce oamenii nu te ajutã când te simþi singur? Stau în pat. Azi n-am comunicat cu nimeni. Cu pãrinþii mei nu mã înþeleg, cu toate cã au fãcut atâtea pentru mine, au pãrãsit viaþa de oraº ºi s-au retras aici în acest sat la poale de dealuri ºi munþi pentru a-mi fi mie bine! Totul este negru în jurul meu. Elena ºtie cã nu mã simt prea bine, dar nu a venit pe la mine, n-o doare ºi nu simte nimic. Mi-e atât de grea suferinþa singurãtãþii de nu-ºi închipuie nimeni. Am mereu în faþa imaginile nefericirilor mele, prin ceea ce fac, prin aceste manifestãri, care îmi provoacã plãcerea-trãiri din nou, încercând sã sufãr cât mai puþin. Poate cã am început deja sã iubesc durerea! Nu din dorinþã, ci pentru cã sunt pãtrunsã adânc de ea.

Azi o zi destul de friguroasã pentru jumãtatea lui noiembrie, pomii sunt îmbrãcaþi cu chiciurã. Este frumos aºa când priveºti, dar când eºti fericit, când nu te zbaþi pentru a trãi. ªi de fapt pentru ce mã zbat? Nu ºtiu nici eu. Nu cred cã o sã vinã ziua cea fericitã ºi pentru mine. Simt foarte mult lipsa de comunicare. În seara asta au venit la mine Elena cu sotul ei Melu. În prezenþa lor a fost altfel, pot spune minunat, mai ales când am aflat cã Elena va aduce pe lume un copil.

Zi foarte cãlduroasã. Zi de toamnã. Pe sus plutesc aþe albe de paianjeni. Se zice cã va fi toamnã lungã. A doua zi sunt programatã la spital. Profesorul vorbea studenþilor despre boala mea. E boalã foarte grea. Puþini scapã, în copilãrie, de aceastã boalã, pentru cã este din naºtere. Cei ce scapã, la maturitate, au nevoie de biostimulator. Trebuie sã te fereºti foarte mult de rãcealã. Îþi poate fi fatalã. De fapt care-i scopul acestei vieþi? Ne naºtem, trãim ºi murim. Tot ceea ce este viaþã va avea ºi un sfârºit.

Sunt acasã trebuie sã stau liniºtitã în pat ºi sã iau tabletele de calmare. A trecut pe la mine Elena ºi Melu cu cea micã. Vizita lor mã face sã uit pe moment crizele care sunt tot mai accentuate. Din pãcate nu mi-am pierdut toate speranþele în ceva mai bine, pentru cã s-au întîmplat atâtea...