FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Maria Prochipiuc
E searã! De multe ori mã opresc la marginea pãdurii privesc la apus ºi vãd un cer roºu deschis cu galben, pe alocuri câte o patã de albastru. Nu a plouat de 10 zile, iar azi dupã o orã de ploaie caldã ºi plãcutã a urmat un curcubeu superb. Îmi place natura dupã ploaie, cerul e senin, dealurile sunt acoperite cu o mantie verde de iarbã, punctatã de rosul, albastrul, galbenul si albul florilor…în alte veri dealurile din prajma satului, cândva erau acoperite de un covor verde si mãtasos, dar dogoarea soarelui la pârjolit. Costiºele din jur sunt mai mult pustii, de parcã nu mai trecuse nimeni pe acolo. Unde ºi unde se vede câte un petic verde de iarbã.

Mã duc în vârful dealului ºi privesc cum la stâna din vale, vin oile de la pãscut. Primul este mãgarul, dupã el înºiruite una dupã alta vin oile. La un moment dat mãgarul se opreºte, dupã el ºi oile, parcã le spune: ,, Iatã drumul cel bun, drumul care duce spre casã !’’ Oile au început sã fugã spre þarc, suflând din nãri ºi tropãind din picioruºele gingaºe, îºi întorceau capul privindu-mã. Era un ritual numai de ei ºtiut ºi eu singurã stau ºi privesc la ele, aº vrea sã fiu cu cineva, ºi mã gândesc de multe ori voi fi ºi eu vreodatã familistã? ªi cât îmi doresc sã am un bãiat, iubesc foarte mult copiii, de ce-i iubesc cu patimã, nici eu nu ºtiu. Dar, eu sunt singurã pe lume, tristã. De ce oare sunt aºa de vitregitã? De ce trebuie sã stau retrasã de aceastã lume pe care o iubesc nespus de mult? Oare are rost aceastã viatã, retrasã, singurã ?

Totul pãrea prea frumos ca sã fie adevãrat. Hinãream prin poieni de-a lungul pãdurii ºi gãseam pretutindeni pãsãri care zburau din cuibul lor. E o fericire fãrã margini cãnd tot hinãrind fãrã nici o þintã te pomeneºti deodatã la marginea râului. Pajiºtea verde cobora de jur împrejur spre oglinda liniºtitã a apei, sub care se zãreau ca niºte ºerpi rãdãcinile de salcie. Cineva mai spre vale îºi fãcuse un stãvilar. Priveam cu nesaþ suprafaþa ei tulburatã de jocul peºtilor în bãtaia soarelui.

Privesc de multe ori câmpurile pânã departe, desluºesc lanurile de porumb, iar în departare pe pãºune, un cioban cu oile. Ce frumos e cerul mai ales seara când apune soarele. Totul e de o frumuseþe aparte, important e sã ºtii a privi ºi a lua în imaginaþie ceea ce crezi cã e de luat. Minunat în serile de varã este rãsãritul de lunã! Este o plãcere sã stai sã priveºti un rãsãrit de lunã, cum urcã ºi devine tot mai luminoasã. Sã tot stai afarã. E minunat sã locuieºti undeva la sat, la oraº nu se vede niciodata aºa ceva. Este nemaipomenit de frumos a admira natura ºi viaþa de la sat, dar sã ºtii sã priveºti ºi totodatã sã redai cu pricepere pentru aduce în sufletul cititorului puþin din frumosul peisaj. De multe ori am încercat sã intru în râu, rece mai era apa...! îi auzeam clipocitul. Cînd eram copii mergeam la scãldat...

Mã gândesc la singura mea prietenã care mã viziteazã mereu; îmi aduc aminte cã era spre amurg ºi noi jucam ascunsa la marginea pãdurii. La un moment dat Elena a dispãrut. Fãrã sã stãm prea mult pe gânduri am intrat în desiºul pãdurii, cercetând cu îngrijorare toate pãrþile, doar vom gãsi o urmã a ei. În întuneric apãreau ici ºi colo chipuri care ne speriau. Padurea era acum îngrozitoare, cu capcane ºi multe ameninþãri. Copacii ieºeau în relief, mult mai negri ca de obicei. Pierdusem socoteala timpului, ne oprisem în loc descurajati, obosiþi ºi deznãdãjduiþi. Porniserã în cãutarea noastrã ºi pãrinþii, unii aveau fãclii în mâini. Ne cãutam unii pe altii. La un moment dat s-au auzit niºte zgomote, veneau dintr-o prãpastie. Acolo cãzuse Elena, era plinã de vânãtãi, cazuse în acea gropapã ºi se udase leoarcã...

Uneori mã gândesc, ce rost are viaþa mea. In afarã de a mã folosi de cuvinte ºi de desene, eu nu pot face nimic. Oare are ºi ceea ce fac eu un rost? Poate cã da , poate cã nu. Se va vedea în urma mea...Am fost anunþatã cã s-au fãcut toate demersurile pentru plecarea în Germania. Urma sã fiu consultatã de un specialist ºi apoi poate sã-mi puie o ,,inimã nouã’’. M-am urcat în avion, a început sã decoleze ºi încet am început a ne ridica, când avionul a intrat deasupra norilor, lumina soarelui lumina norii. Ceva ce nu mai vãzusem. Parcã pluteam pe o întindere de zãpadã ºi norii albi se pierdeau în zare. Parcã mergeam cu o sanie prin vãzuh. Uneori norii pãreau niºte stânci de zãpadã, de o frumuseþe rarã. Cãnd am început a coborî printre nori, pãreau ca o ceaþã, ca un fum, casele foarte mici, parcã locuite de pitici. Mã gândeam: câte minuni ascunde natura, dar ºi câte cataclisme poate produce. Am aterizat, totul era nou pentru mine, chiar ºi oamenii. Am fost preulatã de cineva ºi dusã direct la spital. Din nou sala de operaþii, doctori mulþi, aparaturã sofisticatã. M-au conecatat la diverse aparate, trebuia sã trãiesc cât inima mea era ,, reparatã’’. Injecþii, unele foarte dureroase, se vorbea în ºoaptã, parcã cântau o melodie. Doar zgomotul instrumentelor chirurgicale ( era sã spun muzicale) scoteau diverse sunete. Brusc s-a întrerupt totul. Când m-am trezit eram într-o camerã uriaºã conectatã la tot felul de aparate. La un computer cineva mã ,,vizualiza’’...

Azi, o zi foarte cãlduroasã. Zi de varã. Încerc sã-mi adun gândurile. Am simþit un fior în tot corpul, m-a luat un fel de fricã, un fel de rãcealã mi-a cuprins tot corpul. Am crezut cã mor. Am strigat din rãsputeri. S-au adunat toþi în jurul meu, nu ºtiau ce se întâmplã, am fost pusã la tot felul de aparate, într-un târziu mi-am revenit. Fiorul acela rece mi-a mai dispãrut, dar am avut în corp o slãbire ºi am rãmas cu o mare fricã. Eram singurã departe de casã ºi de þarã. Nu înþelegeam decât frânturi din discuþiile doctorilor. Pãrea cã nu este atât de grav ºi era o stare la care se aºteptau. Mã gândeam: de ce, când totuºi, eºti în pragul morþii te zbaþi a mai trãi ºtiind cã viaþa ta a fost chinuitã ºi va fi? Totuºi mai vrei a trãi acceptând-o aºa cum este, cum a fost. Fiind în acele crize te gândeºti cã încetând din viaþã nu mai ºtii nimic, nu mai eºti nimic, dispari pentru totdeauna, laºi totul ºi nu te mai intereseazã nimic pentru cã nu mai este nimic.

Timpul trece ºi sunt enorm de necãjitã în privinþa vieþii mele. Ce ºtiu eu sã fac? Sunt zile ºi nopþi în care mã zbat ºi mã chinui. Încotro s-o apuc? Încotro sã ºtiu sã merg, a-mi gãsi ºi eu pe cineva a fi cu mine, a mã ajuta? Aici la sat trebuie sã faci muncã fizicã, ºi eu muncã fizicã nu pot sã fac. Atât cât este tata încã e bine, dar când nu mai poate tata ce mã fac? Satul e cel care îmi oferã clima pentru boala mea. Cine nu pierde pe cineva din familie, pentru totdeauna, ºi mai ales cineva drag, nu ºtie ce este suferinþa ºi durerea sufleteascã...

Mã gândesc ºi mã întreb: ce este viaþa toatã? O amintire sau un vis. M-am sãturat de viaþa asta pânã peste cap. ªi totuºi cred cã mã gândesc mai puþin la moartea mea fizicã ºi mai mult reflectez moartea în poezie. Moartea de fapt este un pretext de a-þi sonda sufletul, pentru a-þi cerceta rãdãcinile, esenþa ºi chiar originea, sau poate mã cufundã în aceastã obsesie doar într-un scop pur poetic. Mereu gândesc cã tot ce-mi doresc e mort de mine ºi pentru mine. Zilele mor parcã înainte de a se naºte, de aceea ni se pare (viaþa) timpul un calvar, o torturã. Trãiesc într-un trecut perpetuu, viitorul mereu, dar în prezent niciodatã. Fiecare clipã se nãruie, timpul te macinã, ceea ce este pur dispare ca ºi cum nici n-ar fi existat, iar rãul îþi otrãveºte mereu mintea. Spunea cineva ,, îmi trãiesc viaþa ca o moarte, iar moartea în care mã înfãºor are gustul vieþii’’. Mereu îmi spun: Învinge moartea, trãieºte viaþa!

Este o searã plãcutã. Aer curat. E lunã. Grierii se aud cântând iar de la stânã se aud câini lãtrând. Ce frumos e a sta ºi sã asculti în liniºtea nopþii toate câte le poþi auzi. Ce frumos ar fi sã hoinãrim în doi. Oare va fi vreodatã? Am scris un poem fãrã sã-i dau titlu în final l-am numit ,, Disperarea’’. Mã gândesc cã ºi din disperare, din stãri nervoase apar adevãrate opere.

Tata este foarte slabit ºi de un timp memoria il cam lasã. Uitã enorm de repede. Repetã unele vorbe de mai multe ori. Se ceartã mereu cu mine. Azi am muncit foarte mult. Imi curg lacrimile, unde eºti mamã? Câtã nevoie am de tine! Dacã s-ar gãsi cineva, a-mi da ºi mie puþinã speranþã. Parcã aº fi pe o insulã pustie unde nu mai am nici o speranþã. Unde eºti tu, fericire, oare pentru mine nu eºti ºi nu vei fi niciodatã!?

Mi-e dor de o cãlãtorie lungã. Aº pleca departe de aceste locuri, sã schimb climatul, sã mã schimb pe mine. Nu mai sunt ca înainte atât de încrezãtoare în mine, pentru cã viaþa nu mi-a dat nimic din tot ce-am sperat. Poate acolo departe, voi gãsi, poate, pe cineva aºa cum sunt eu, sã mã înþeleagã ca ºi fiinþã umanã. Ce e omul pe pãmînt? O flore în mijloc de câmp. Vine o vijelie mare, ia floarea ºi dispare...


E searã de august, searã plãcutã. Greierii cântã în cor. Imi place sã ascult cântatul greierilor. Aº sta toatã noaptea ºi aº asculta. Luna pe cer este foarte luminoasã, sã tot stai afarã ºi sã priveºti...




Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Maria, textul tau m-a uimit. Parca n-ai fi tu, sau m-am zapacit eu... Nu mai stiu. Mi-a placut proza ta, dar tot nu inteleg. Ciudat.
st
 
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2004-10-07 09:55:18
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE