|
|
|
|
|
|
|
|
|
Ieromonahul |
|
|
Text
postat de
Gheorghe Oncioiu |
|
|
Ieromonahul*
Plecat din vârf de munte, în dreapta, cu toiagul,
Cel care-ntotdeauna își însoțea pribeagul,
Pe drumul spre Bisoca, mergea un om agale,
Purtând pe umăr traista cu câteva ocale,
Din aerul de munte, cu-aromă din zădarul,
Înconjurat de ierburi și foșnet din stejarul,
Cel falnic și durabil, ce-i zămislit pe creste,
O veșnicie, parcă, voind să îi ateste;
Iar peste toate, cerul se înălța-n tărie,
Acolo unde îngeri, țesând o broderie,
Drumeții-i protejează, și chiar îi întreține,
Cu psalmi de vindecare și cu cântări divine;
Cu ochii de cărbune, cu barbă și cu plete,
Cu culion și rasă, călcând pe îndelete,
Lăsa în urmă praful, stârnit de prin țărâna,
Ce soarele-o arsese mai toată săptămâna,
Pe care-a petrecut-o în rugi și-nchinăciune,
Și cu mătănii multe, din zori, la soare-apune;
Venea de sus, din munte, din locul zis Găvanu,
Pe unde poate-ajunge doar omu’ cu plăvanu’;
Iară din locu-n care cărarea se împarte,
Și drumu-și taie cale, să-l ducă mai departe,
Cotea, de-aici, la dreapta, și-n sunet de cavale,
Trecea pe lângă Cóita și o lua la vale;
Lăsa în stânga uliți, cu diferite vetre,
Luând în tălpi, o groază, tot fel de fel de pietre,
Din satul cel în care rudarii-și au sălașul,
Și, tot pe-aici, dumețul își caută făgașul,
Purtând cu sine Duhul cel Sfânt de mânăstire,
Să-l ducă jos, în vale, mirenilor de știre;
Și se-ndrepta, -ntr-acolo, spre casa părintească,
Unde-a văzut lumina, din dragostea cerescă,
În satul cel în care un vodă ctitorise,
Și el, o mânăstire, cum scrie-n manuscrise,
De care cronicarul insistă, și ne spune,
Că, vreme multă, domnul, de ea, nu va dispune,
Fincă vrăjmași, boierii, mai către-apus de soare,
L-au și tăiat cu săbii, când fuse vânătoare,
În josul celei ape, numită și azi Jiul,
Și unde trădătorii i-au profețit sicriul.
Iar din acela care își câștigase tronul,
Rămas-a doar un nume, ce-l va purta amvonul,
Din care cărturarii, savanți și-alte nații
Vor predica istorii despre acele spații
Ce astăzi stau unite și poartă tocmai girul
Al lui Vintilă vodă, tăiat, să-i taie șirul…
Iar de-a crescut feciorul, văzând cum lumea toată,
În care se născuse, în sărăcie-înoată,
S-a îndârjit atuncea, s-a revoltat în sine,
Și, hotărât să lupte, spre-al țărănimii bine,
S-a alipit ideii, ce se cocea în șoapte,
Pornind la răzmerița din ’907.
Dar cum răscoala, -n sânge, sfârșit-a înecată,
Iar soarta viitoare-i părea întunecată,
Și-a pus speranța-n cruce, și-a început să creadă
În sfânta biruință, ce-i va fi scut și spadă.
Căci tatăl lui, țăranul, nimic n-avea să-i lase,
Și-n școala ce-a urmat-o, avea doar patru clase.
Iar de s-a dus acolo, în munți, la monahie,
A luat de-nvățătură, ca-n viață să îi fie
Drept pildă, tot ce fost-a, cândva, samariteanul,
Cum îi va spune Domnul Iisus Nazarineanul.
Dar să-nturnăm povestea la el, numit drumețu’,
Ce coboara acuma prin sat, pe la Plavățu;
Și, ajungând în vale, cu mintea încordată,
Nu-și mai simțea el pașii ușori, ca altădată;
Trecea din nou prin sate, cu oameni de la munte,
Apropiați în cuget, ce par uniți de-o punte,
Ce nu-i văzută, însă o simt cu toți în fire,
Păstrând credința sfântă-n a omului zidire.
Mergea încet, pe vale, zăbavnic ’i-era pasul,
Cu cât simțea, în zare, apropiind popasul;
Iar mintea lui, sărmana, -ncepuse să îi toarcă
Tot gânduri peste gânduri, că-ar vrea să se întoarcă;
Dar unde să revină și unde să se ducă?
Toți frații lui plecați sunt, se duc pe unde-apucă.
Iar dintre toți, cei vârstnici nici nu mai au la cine
Să ceară găzduire sau doar câteva cine;
Fiincă toți sperat-au să aibă-adăpostire
Și viața isprăvească-și acolo, -n mânăstire.
Dar furia pornită, cea bolșevic-păgănă,
Golit-a mânăstirea, nimic să nu rămână,
Din tot ce-a fost odată, și-ar fi mai vrut să fie
O viață întru Domnul, în sfânta monahie.
Pentru că-n vremea ceea, a erei nou create,
Mocnea imensa teamă că-ntr-o așa cetate,
În umbra sihăstriei, se vor putea ascunde
Adepții cei mai aprigi ai vremii muribunde,
Îmbrățișând cu toții ideea trădătoare
De-a-ndepărta prin forță puterea muncitoare,
Și-a reveni în fruntea bucatelor pierdute
Și-a altor privilegii, numai de ei știute.
Dar iată, -acum, privirea-i surprinde, -nduioșată,
Portița ceea veche, și-ncearcă să-i străbată
Și curtea tot mai mică, spre casa părintească,
Unde-a venit pe lume și unde-avea să crească;
Iar pieptul i se zbate și fiece zvâcnire
I-ajunge sus, în minte, de parcă-ar fi scâncire
A inimii ce-ncearcă a-și hotărî anume
Între-a trăi-n pustie și-a reveni în lume;
Dar el, să stea, venit-a, la frate-său, mezinul,
Deși îi pare totuși că parcă-ar fi străinul,
Acela care cere o noapte găzduire…
Însă-și alungă iute această plăsmuire,
Căci va rămâne-aicea pentru tot restul vieții,
Fiindcă nu mai este, în floarea-dimineții,
Ca el să se-angajeze în fabrici sau uzine,
Cum ar fi vrut partidul, să facă țării bine.
Va-ngenunchia-n mătănii, cu psalmi și rugăciune,
Ca Domnul să ajute poporul, spre-a repune
Și țara lui, întreagă, pe drumul propășirii,
Cum a făcut o viață, cât fost-a-n mânăstire.
* Poem dedicat oamenilor și locului meu de baștină cât și a câtorva împrejurimi.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator |
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23986 |
|
|
Comentarii:
120107 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|