FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
POVESTIRI CU AUTOR CUNOSCUT (8)
Text postat de Gheorghe Oncioiu
La celulă

A fost odată, ca niciodată…
Așa ar trebui să înceapă o poveste, dacă ea ar fi despre feți-frumoși și ilene cosânzene, despre greuceni, despre vreun Prâslea mai voinic decât cel pe care-l știm, despre zâne sau cine mai știe despre ce alți eroi ori tărâmuri de basm. Dar nu. Această povestioară are personaje reale și este despre lucruri care au existat și despre întâmplări petrecute aievea, cu ceva timp în urmă, dar care s-au întins până nu demult.
Și totuși, ea nu poate să înceapă decât tot cu „A fost odată…“ Pentru că istoria cadrului în care se derulează nu poate să înceapă altfel. Așadar…
A fost odată, în București, un așezământ medical. Cea mai actuală și mai bine înzestrată unitate de acest fel a primei jumătăți a veacului al XIX-lea, a purtat numele de „Spitalul Brâncovenesc“. Amplasat pe cheiul Dâmboviței – Splaiul Independenței – în Piața Unirii, nu departe de Hala Unirii, așezământul a fost ctitorit de către „Safta (Elisabeta) Brâncoveanu“. Fiică a lui Tudorache Balș – caimacamul Moldovei –, și soție a banului Grigore Basarab Brâncoveanu, ultimul descendent direct al voievodului martir, Constantin Brâncoveanu –, băneasa Safta ridică acest spital, între anii 1835 și 1838, cheltuind o parte din averea pe care soțul i-a lăsat-o moștenire, ducând astfel la îndeplinire voința acestuia de a con-strui un așezământ, „spre mângâierea celor în lipsă și în nevoi, spre pururea și veșnica pomenire a Sa“. La rândul ei, Safta Brâncoveanu face două testamente, semnate „Safta Brâncoveanca născută Bălașa“, semnătură autentificată „cu două peceți aplicate pe ceară roșie cu sigiliul Brâncovenilor“. În primul, își exprimă voința ca, după zidire, spitalul să fie „înzestrat cu averi producătoare de venituri pentru buna funcționare și întreținere“ și enumăra, în continuare, moșiile pe care i le donează, dimpreună cu „unele case și prăvălii din București, cu chiriile acestora, ca după veniturile și arenzile luate de pe moșii să întrețină cheltuielile spitalului, pentru șaizeci de bolnavi, iar numărul acestor bolnavi să sporească sau să scadă în funcție de valoarea veniturilor anuale obținute“.
Cel de al doilea testament este socotit a fi, de fapt, primul regulament de ordine interioară al unui spital din țara noastră, însăși Safta Brâncoveanu intitulându-l „Așezământul ocărmuirii din lăuntru a spitalului mieu Brâncovenesc“, în care autoarea stabilește pe rând „datoriile“ personalului și scara de subordonare a fiecărui component, începând cu cele ale „Epitropiei, adică a Direcției Spitalului“ și continuând cu ale celorlalți: „iconomul“, similar directorului executiv din zilele noastre, care trebuia să îndeplineasă trei condiții: „scris frumos, ținere de minte și frică față de Dumnezeu; „dohtorul, care va căuta bonlavii cu toată silința și-i va vizitarisi neapărat de două ori pe zi, dimineața și pe sub seară, le va orândui în toate zilele dohtoriile și dieta trebuincioasă“. Urma „hirurgul“, care „va fi cu lăcuința în spital și nu va lipsi din lăuntru“, și care „dimpreună cu iconomul va primi în spital bolnavii ce vor veni și nu vor pătimi de boli hronice și lipicioase“; veneau apoi la rând „ipohirurgul, secretarul, îngrijitoarele rufelor, spălătoresele, poslujitorii bolnavilor, portarul“, neuitând să-i amintească și pe bolnavi, care erau primiți „fără deosebire de nație, stare materială, religie ori parte bărbătească sau femeiască“.
De asemenea, tot din inițiativa Saftei Brâncoveanu, Epitropia spitalului încheie contract, cu fiecare membru al personalului, semnat de ambele părți. Astfel, în Istoria medicinii românești se consemnează primul medic autohton, angajat într-un spital românesc cu „contract de muncă“. Doctorul s-a numit „Dimitrie Sachelarie„, și, în anul 1829, își luase deja doctoratul la Viena, cu teza „De hepate corporis humani“.
De-a lungul timpului, Spitalul Brâncovenesc a devenit chiar și școală de formare a noilor specialiști, funcționând totuși cu suișuri și coborâșuri.
Astfel, căzut pradă unui puternic incendiu, a fost reconstruit și mărit, între 1880 și 1890, numărând două sute patruzeci de paturi și medici pregătiți după ultimele standarde.
Exproprierea moșiilor familiei Brâncoveanu, ca urmare a reformei agrare din 1921 lasă spitalul fără venituri, cauzându-i mari dificultăți financiare. A trebuit să intervină însuși regele Carol al II-lea, care i-a acordat fonduri importante.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, este transformat în spital militar și are deja cinci sute de paturi, iar imediat după, regele Mihai îi restabilește autonomia. Situație de care nu s-a bucurat mult timp, întrucât noul guvern comunist, condus de Petru Groza, îl trece în proprietatea statului.
De ce cititorul a fost pus să parcurgă această scurtă istorie a uneia dintre perlele medicinii românești? Pentru că, în anul al treilea al studenției, la o sută treizeci și cinci de ani de la începuturile activității Spitalului Brâncovenesc, G. și-a efectuat aici stagiul practic de chirurgie generală.
G. nu știe ce loc ocupa la vremea aceea, pe o scară ierarhică, spitalul, dar acesta era una dintre unitățile medicale bune ale Bucureștiului. Acolo G. a dat cu ochii, pentru prima oară serios, de suferința umană cauzată de boli. A văzut majoritatea bolilor chirurgicale și evoluția postoperatorie a acestora.
A avut îndrumător de grupă un om deosebit. Se numea „Dumitru Mateescu“. Avea în jurul a cincizeci de ani, iar studenții, între ei, îi ziceau „nea Didi“. Avea un cap un pic mai mare decât de obicei, și un nas ceva mai proeminent, dar nu dizgrațios, care-i conferea o anumită personalitate.
Pe lângă faptul că era considerat un as în „meserie“, nea Didi avea și un comportament de boier. Iar în viața de toate zilele, părea a fi un boem. Se auzea că e nepotul lui George Vraca. Iar gurile rele șușoteau că i-ar fi „săltat“ acestuia soția, o doamnă ceva mai tânără decât marele actor, întâmplare din care, aceleași guri rele erau de părere că unchiul ar fi murit de inimă rea.
Nea Didi se purta cu studenții ca și când ar fi fost copiii ori frații lui. Le explica și le arăta multe dintre manevrele preoperatorii, care ajutau la stabilirea diagnosticului, ca și multe cazuri de îngrijiri postoperatorii.
G. nu l-a văzut niciodată operând, întrucât Stomatologia avea o singură zi pe săptămână alocată chirurgiei generale, și, probabil, ziua de operat a lui nea Didi nu a coincis niciodată cu ziua lui de stagiu. În plus, din cauza restricțiilor impuse de regulile de asepsie și antisepsie, studenții aveau un acces limitat în blocul operator. G., de pildă, în decursul unui semestru, cât a durat stagiul, a intrat o singură dată. Însă diriguitorii anteriori ai spitalului – G. nu știe în care vremuri – au avut o idee genială: au decupat o porțiune din tavanul sălii de operații – sau așa a fost proiectul – și, în încăperea de deasupra, pe golul creat, au construit o cușcă paralelipipedică din lemn. Marginile de sus ale laturilor acesteia se continuau oblic spre interior cu niște rame, tot din lemn, late cam de cincizeci-șaizeci de centimetri, în care erau puse ochiuri de geam. Iar spațiul rămas gol între acestea era umplut cu o altă ramă, orizontală, care, de asemenea, susținea o foaie de geam, pe măsura ei. Iar în jurul cuștii, au pus canapele.
Aici, în această încăpere – numită „celulă“, studenții, fie însoțiți de îndrumătorul de grupă, fie singuri, când acesta le permitea, urcau la celulă și asistau „live“ la operații.
Când mergea cu ei, nea Didi o ținea tot într-o explicație – despre cum decurgeau „ostilitățile“ jos, în sală –, explicație presărată, pe alocuri, fie cu observații, uneori critice, asupra mersului acestora, fie cu întâmplări personale, cu și despre colegi, din momentele în care el era actorul principal. Se auzea că are o anumită finețe în manevrarea bisturiului și a penselor. De aceea, le explica studenților, pe puncte, ceea ce făceau colegii lui care operau – de obicei, mai tineri decât el – și care, uneori, nu executau manoperele tocmai ca la carte. Observând, de exemplu, felul în care aceștia făceau ligatura vaselor sanghine pentru hemostază, vase secționate cu ocazia inciziei, în vederea deschiderii abdomenului, nea Didi era de părere că „ceea ce fac ăia acolo, jos, în sală, e o treabă cam ciobănească“.
Nu-l ierta nici pe profesor, șeful secției, un om mărunt de statură, îndesat și deosebit de coleric, care, când nu-i convenea ceva, țipa sau zvârlea, prin sală, cu pense ori cu alte instrumente. Fusese adus prin concurs și numit șeful catedrei de chirurgie, în anul 1948, odată cu integrarea în cadrul Așezămintelor Brâncovenești a Facultății de Stomatologie.
Alteori, când echipa era formată din trei, iar cel aflat lângă
el, executa o manevră care nu-i plăcea lui, profesorul avea obiceiul să-i dea acestuia „la gioale“.
Nea Didi însă prinsese „șmecheria“ și îl fenta. De regulă, profesorul stătea în stânga, iar ajutorul în dreapta. Iar nea Didi, când se afla în această postură și mirosea că șefu’ vrea să-l atingă, punea piciorul stâng peste cel drept, astfel că lovitura de pedeapsă a profesorului nimerea în gol. Lucru care-l enerva pe acesta la culme și-l făcea să țipe și să urle și mai tare.
Când un student l-a întrebat de ce domnul profesor are o asemenea conduită, nea Didi a fost de părere că aceasta este, de fapt, copia fidelă a comportamentului profesorului care i-a fost mentor și care avea aceleași apucături.
S-a întâmplat o dată ca, în timp ce G. se afla cu mai mulți colegi la celulă, să vină, împreună cu asistenta grupei lor, niște studenți de la Facultatea de Teatru. Voiau să vadă și ei o intervenție chirurgicală și, în general, cum decurge munca într-un spital, în ideea că, dacă, vreodată, vreunul dintre ei va avea de interpretat un rol de doctor sau de orice alt cadru medical, să aibă totuși habar cum să-l interpreteze.
Cel care i-a primit și i-a adus sus, la celulă, un coleg al lui nea Didi, le-a explicat de-a fir a păr ce înseamnă ceea ce voiau ei să știe, răspunzându-le și la întrebări. Iar mai către sfârșit, G. și colegii săi au fost martorii unui sfat, pe care „ghidul“ li l-a dat viitorilor oameni de teatru, și care lui G. i-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna. „Fiți atenți, le-a zis doctorul, în timp ce gafele noastre rămân închise acolo, jos, între cei patru pereți, gafele voastre se văd pe scenă.“ Era, probabil, zicerea despre „gafele noastre“ un mod de gândire specific acelor vremuri.
G. ține neapărat să povestească, ori de câte ori are ocazia, despre semestrul petrecut în Spitalul Brâncovenesc, pentru că acel timp îi este o părticică din propria-i viață și, totodată, o experiență care a contribuit la formarea lui ca om și ca medic. Aici a cunoscut oameni minunați și a văzut o parte din ceea ce înseamnă să te dăruiești facerii binelui omului aflat în suferință.
Iar povestioara a fost scrisă, din dorința și, mai ales, la îndemnul lui G., de a-și exprima regretul că acest așezământ al binelui, azi, nu mai este printre noi, venind și cu câteva explicații asupra fenomenului.
În anul 1935, regele Carol al II-lea are ideea construirii, în București, pe Dealul Arsenalului, a unei clădiri în care urma să funcționeze Camera Deputaților. Proiectul moare însă încă din fașă, din cauza izbucnirii războiului.
În anul 1977, după distrugătorul cutremur din 4 martie, inspirat de proiectul regelui Carol, Nicolae Ceaușescu pune bazele unui grandios program de construcții, în centrul cărora să se afle „Casa Poporului“ – azi, Palatul Parlamentului – din fața căreia avea să pornească Bulevardul Victoria Socialismului. Pentru zona destinată proiectului, degetul demolator al marelui cârmaci s-a îndreptat asupra cartierului Uranus, de unde, în afara foarte multor clădiri, unele având valoare istorică, au dispărut douăzeci și două de biserici, inclusiv Spitalul Brâncovenesc, despre care, voci ale vremii au afirmat că nici măcar nu se afla în calea viitorului bulevard. De altfel, folclorul contemporan evenimentului a și cârcotit imediat, numind aceată nouă ctitorie „Bulevardul Victoria Socialismului Asupra Poporului Român“.
Iar gurile rele au concluzionat, mai târziu, că moartea dictatorul, în evenimentele din decembrie 1989, a fost efectul „blestemului Saftei Brâncoveanu, cuprins în testamentul ei, care prevede ca nici eforul, nici epitropii, nici stăpânirea, nici nimenea din cei ce să trag din neamul Brâncovenesc, să nu fie volnic să înstrăineze vreo moșie sau parte măcar din tracéle, nici din cele mai sus însemnate ale spitalului… nici cu schimb fie de înzecit folos măcar, nici cu vreun alt mijloc sau propunere. Căci la împotriva, și cel ce va înstreina, și cel ce va primi să adaoge la venitul său vreuna din tracéstea, să fie depărtat de la fața lui Hristos, și socotit în veci de hrăpitor celor sfinte.“
Totuși, se consideră că textul respectiv n-ar conține tocmai un blestem de moarte, și că, până nu se va găsi formularea clară și precisă, acesta nu poate fi considerat ca atare.

Fragment din volumul „NOTRE RESPECT DOCTORE!“, aflat în stare de posibilă apariție viitoare.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23984
Comentarii: 120107
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE