FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Confesiunile comisarului Mălegan (1)
Text postat de Gheorghe Rechesan
CONFESIUNILE COMISARULUI MĂLEGAN (JURNAL DE BODEGĂ)
Motto: „Anca: Ai o greşeală. Niciun se scrie legat.
Cristi: De cînd?
Anca: De doi ani."
(Cristi Porumboiu, Polițist adjectiv)


Un angajat al unei firme de deratizare, făcîndu-și treaba în vestiarul secției de poliție X, a dat peste un caiet dictando cu filele liniate, pline cu un scris mare, ca de copil, cu literele aplecate spre stînga. L-a răsfoit, s-a crucit și mi l-a adus fără să aștepte vreo recompensă. Avea omul rîcă împotriva apărătorilor ordinii publice de cînd fusese bătut și gazat în seara zilei de 3 august anul trecut. Era limpede importanța acestui caiet și necesitatea ca notițele (neinformative) cuprinse în el să ajungă sub ochii publicului. N-am făcut decît să-l transcriu, păstrînd ortografia și stilul narativ al celui care l-a redactat.

martie 31 a.c.
Ieri am avut o zi nașparlie de tot la serviciu. Echipa mea operativă luase urma unui contrabandist de alcool, iar șeful meu, știind că trec printr-o perioadă lungă de abstinență (n-am pus alcool în gură de trei zile, mă jur pe-onoarea mea de polițist), m-a pus să analizez probele incriminatorii. Poți să nu execuți ordinele șefului ierarhic? Normal că nu poți, asta o știe orice răcan. Iar dacă n-o știe, orice agent care se află în proxomitatea lui trebuie să i-o bage urgent în cap.
Așa că am luat probele, trei sticle de circa un litru, fără etichetă și le-am analizat. Am scos dopul primei sticle și i-am mirosit conținutul: era țuică cu aromă de fructe. Ca să mă conving, fără dubii, că era de fructe, am băut o gură și mi-am clătit repede papilele gustative. Fructele erau prune. Am băut încă un gît și-am stabilit că prunii care au produs prunele cresc în regiunea subcarpaților meridionali, mai precis în zona Topoloveni-bazinul Argeșului-valea Topologului. Ca să stabilesc dacă licoarea a fost învechită în butoaie din lemn de dud sau în butoaie din lemn de stejar ar fi trebuit să mai beau un gît, dar sticla se golise. Am destupat a doua sticlă și am băut. Era țuică învechită în butoi de stejar. Rămînea să determin, aici nu mă poate nimeni păcăli, dacă prunele îs din soiul grasa românească sau din soiul d’agen. Nu mi-a reușit determinarea fiindcă s-a golit și a doua sticlă. Fir-ar să fie de contrabandiști, cară marfa în fiole prea mici! Am destupat și a treia butelcă. Tot țuică de Argeș. Goiul d’ Asen? Dracu’mai știe fiincă sticla s-a golit de cum am dat-o dușcă.
Pe urmă a venit șefu și m-a chestionat. Are tot dreptu, șefu, că doar de aia e chestor șef. M-a chestionat dacă țuica e curată. I-am zis că da. Atunci el a zis: „ Bă, Poteraș, fii antenă la ce-ți comunic verbal, preiei comanda și-mi procuri, nu mă interesează prin ce mijloace operative, o damigeană pentru mine, să am de sfintele Paști! ”Am prelucat mocanda. Am repluat locanda. Am pre-lu-at co-man-da. Trascău-damigeană-extremă urgență.

martie 34?

M-am dres cu o bere slabă la pet (doi lei cincizeci petu) și am continuat filajul. Urmele infractorilor duceau spre bodega „Nouă frați pătați”. Nu știu de ce erau pătați frații ăia, care de fapt nu erau nouă, ci numai doi, dar cine nu cunoaște cîrciuma asta a băut toată viața lui degeaba. Eu beau rar aici, nu am caiet să beau pe datorie, dar mi-am făcut datoria de polițist. Un polițist care bea în timpul serviciului nu merită stima cetățenilor care beau. Nu merită nici stima nebăutorilor. Așa că am băut incognito, adică pe ascuns. Că doar primisem sarcină de serviciu, nu încăpea vorbă de o pileală de unu singur în timpul liber. Oribile băuturi alcoolice au la „ Nouă frați” trebuie să fi matolit rău ca să le poți bea. Numărul unu în preferințele clientelei e palinca contrafăcută din cireșe. Bei o cinzeacă și duhnești a chimicale, mi-a zis mie un chimist, un abstinent amărît dar care se pricepe la aromele sintetice, că pun în ea benzaldehidă cît cuprinde, altfel nu are haz. Mai bei un rînd și rîgîi acetat de anisil. Și tot așa pînă cînd îți amorțește simțul gustativ și toate cele. Întîi picioarele, pe urmă urechile, iar la urmă capul, în special regiunea fron-tal-tem-po-ra-ră. A dracului fabricanții de pălincă, au vîrît tot tabelu lu Mendelevici în butii. Eu, care pot să-ți desenez fără greș harta României după alcooluri de origine, sunt indignat de situația geoalcoolică, dar asta e altă poveste, depinde în special de cei de la protecția consumatorului, fiindcă în general, clienții de la „ Nouă frați” se conduc după lozinca: „ consum, deci exist.” Am consumat și eu, că doar nu era să stau pe uscat și să bat la ochi în timp ce filam contranevientul. Con-tra-ve-ni-en-tul. După palinca de cireșe am trecut pe țuică de caise. Un „eufemerism”, cum ar zice domn chestor, că numai caise nu băgaseră la fiert în alambic. Țuica de caise era fabricată industrial, tot pe baze științifice, adică cu chimicale: benz...alde...ceto...sulfo...ano...para.....orto...trans....și tot așa. Ce să vă povestesc, mai bine consumam spirt medicinal strecurat prin miez de pîine, că face bine la gastrointestinale și distruge toți microbii organismului.
În momentul cînd am trecut pe rachiu de secară (vorba vine, că de fapt e distilat din porumb mucegăit) am simțit brusc o nevoie imperială să urinez urgent și am luat-o cu precauție spre grupul sanitar. Îi spune „grup” deși e compus dintr-un singur pișoar și o chiuvetă cu oglindă.Cînd am deschis ușa am dat cu ochii de un ins buhăit, cam la cincizeci de ani, cam smolit și șifonat la meclă și cu o mustață căruntă exact sub nas. Mă privea fioros și părea aburit bine .Mi se părea tare cunoscută moaca lui, precis că-l văzusem recent undeva în postările cu „urmăriți generali” așa că m-am apropiat și m-am răstit la el:„ Cum te cheamă, bă, urîtule?” A dracu oglinda, nu mi-a răspuns la întrebare! Atunci mi-am luat avînt ca să-l interoghez pe gorobete, mai eficient, c-un dos de palmă în figură, dar am alunecat pe gresie. M-am ridicat repede și fiindcă mi se pusese un nod în gît am vomitat în chiuvetă. Asta e, toate chimicalele s-au dus la canal și m-am ușurat. După care m-am dres cu o bere. Berea de la „Nouă frați” e-ntotdeauna caldă, n-apucă să se răcească în rabla aia de frigider, dar merge la mahmureală.
După bere am cerut rachiu de mere. Mere n-aveau și-am trecut înapoi pe cireșe, așa că, după ce am băut toată țuica de cireșe, am mers pe la nonstop și am cumpărat o sticluță de jumate cu „ săniuța!” Beutură cinstită domle, ce-i pe etichetă, e și-n fiolă, M-am dat la vale cu săniuța pînă cînd am adormit. M-a trezit un gardian public. Sau era un alsacian cu caschetă de gardian public, naiba mai știe, că săniuța are ca efect secundar pierderea temporară a cîmpului optic periferic. După ce mi-am recuperat cîmpul optic m-am dus la secție. Ca să vezi, nu era secția, era altceva.

1 aprilie a.c.

Așa o durere de cap cît Casa Scînteii n-am mai avut de cînd am fost în schimb de experiență la Moscova. Apărătorii ordinii publice din Rusia beau, domle, cu metodă. Întîi îmbucă solide, ei le zic pe limba rusească „ zakuski” și, de-abia după aia trec pe lichide. Am băut șampanie, coniac armenesc, votcă și samagon. Samagonul e lucru dracului, că-i preparat din borhot de sfeclă și poate atinge și șaptezeci de mălegane. Dacă pun în el și cartofi germinați ajunge la șaptezeci și cinci grade și-ți lăcrimează ochii cînd iei o dușcă pentru că gradele în poliția rusească se dau după ochi. Dacă tragi la măsea fără să-ți dea lacrimile și fără să te îmbeți avansezi rapid. Destul și bine că am băut și-am plîns mai ceva ca-n „Moartea căprioarei” de Alexandru Labiș, cîînd copilul se îneacă cu carnea de capră sălbatică. Avea stil și Labiș, călit în lupte grele cu vinurile moldovenești și cu coniacul Milcov. Cînd m-am trezit am văzut Casa Scînteii și m-am bucurat că m-am întors mahmur acasă-n București dar, a dracului samagonu, nu zburasem în timp și spațiu, că era hotel Ukraina, o clădire care copia casa noastră a scînteii, care la rîndul ei semăna ca două picături de vodcă cu Universitatea Lomonosov. Alt chimist care-și otrăvea compatrioții cu chimicale. Ca să nu mi se-aprindă samagonul în stomac de la scînteia din vîrful hotelului Ukraina, rușii m-au învățat să-l diluez cu coniac, iar coniacul să-l sting cu cvas de fructe siberiene. După faza cu stinsul samagonului mi s-au stins cîtva timp farurile. Cînd mi-am revenit am constatat că eram în pielea goală, înfășurat numai cu un prosopel în jurul taliei în baia de aburi. Altă chestie rusească, circuitul lichidelor în corpul omenesc: bei, asuzi, pierzi lichidele și pe urmă le-nlocuiești. Ca să nu mă deshidratez în saună am băut din nou, șampanie, coniac și votcă. Pe urmă, da capo, votcă, coniac și votcă, că șampania s-a terminat.
Cum spuneam, m-am trezit cu o durere enormă de cap, dar nu în secția noastră, ci într-un salon. Așa scria pe ușă „Salon nr. 9 dezalcoolizare”. Mi-era clar ca zeama de curechi că cineva îmi făcuse o farsă. Poate colegii mă căraseră la spital ca să mă păcălească. Aici fac o paranteză: Cred că am un talent deosebit, oricît aș bea întotdeauna mă trezesc acolo unde m-am culcat.
Destul și bine că i-am cerut unei chelnerițe în halat alb care se fîția de colo-colo prin salon cu o tavă, să-mi aducă o bere, ca să mă dreg glasul, că nici corzile vocale nmi funcționau de sete. Am aflat că nu era chelneriță atunci cînd tipa a chemat un doctor. Și ăsta era înțolit în alb că, cine-știe, îl mai confundam cu un barman. Doctorul, se vedea pe figura lui că-i un abstinent înrăit, mi-a comunicat scurt: „Domle, ai avut o criză de delirium tremens, de aia te-am internat! „ M-am indignat, fiincă nu-mi convine cînd cineva îmi vorbește de sus și încă într-o limbă moartă de mii de ani. Nu era destul că aveam gura amară ca după o beție cu vin pelin, trebuia să-mi dea în cap cu latineasca lui? Un lucru era clar, nu putea să mă țină acolo cu forța . I-am spus doctorașului numele, gradul și funcția, iar el mi-a adus să semnez hîrtiile de externare. Înainte de a-și pune parafa pe ele a considerat că e de datoria lui să-mi spună: „Vă recomand să nu mai puneți gura pe alcool o săptămînă că vă joacă festa, iar episodul se poate repeta! ” Idiotul, ce credea el, că eu îs polițist în serialul NYPD blue, să joc în episoade!?
După externare am intrat într-o berărie, dar n-aveau bere și-atunci am cerut niște vin pelin, pe principiul „ cui pe cui se scoate”. Am scos cuiul și am mirosit dopul. Era amar așa cum pretind normele oenologiste să fie un dop de la o sticlă cu pelin. Am combinat amărăciunea din mine cu amărala din sticlă și a rezultat o durere de cap intensă. Ca să-i mai scad din intensitate am băut și niște coniac, nu mult, vreo trei sute. Coniacul înviorează nervii cerebrali și predispune la odihnă.
În drum spre casă m-am oprit într-un parc și m-am așezat pe o bancă. Întotdeauna mi-a plăcut să mă așez pe o bancă în drum spre casă. Stăteam și priveam lumea, inspectînd figurile celor care se plimbau și, întotdeauna, găseam fiecăruia cîte un indiciu de delicvent. Acum nu trecea nimeni, nu era țepenie de om în parc, nici măcar copii. Copiii sunt tot mai închistați, nu se mai joacă ca pe vremuri, prin parcuri, cînd se libertinau în voie, atît fetele cît și băieții.
O buburuză se urca pe piciorul verde al băncii. O fi confundat banca cu o plantă uriașă. Apoi mai apare una și încă una și încă una și-ncă una. În timp ce le număram, prima buburuză a început să se umfle, elitrele ei roșii cu puncte negre au ajuns cît o minge de tenis. Am întins mîna s-o împing la vale dar ea s-a urcat pe mîna mea. Acum a ajuns cît o minge de fotbal și continuă să crească. Cît dracu poate să crească o buburuză, că doar nu-i un dovleac turcesc cultivat la Cernobîl?! Oare creierul meu, pe care-l simt uneori sub chipiu cum se frămîntă și se umflă, ar putea să crească cum crește gîngania asta?
Fir-ar a dracului, tre să mă cărbănesc din parc, buburezei i-au crescut mîini și picioare și vrea să mă-nșface!



Aprilie 5, a.c

Am o arsură sîcîitoare la stomac, și-o sete care îmi mistuie epiderma internă a grumazului. Nasol, fiincă apă nu pot să beau din motiv că sufăr, cum zicea, acu doăzeci de ani și mai bine, instructorul meu de la școala din Băneasa, de „ hidrofobie acută” iar pînă la chenzina mai e o săptămînă întreagă. Nuș pe ce dracu s-au dus banii că eu nu-s o personalitate risipitoare. Țoale nu mi-am luat de zece ani, că mă îmbracă statul, de mîncat mănînc la popotă cu cinșpe lei meniu complet și nici cheltuieli la bloc n-am avut fiincă administratorul m-a pus pe lista rău-platnicilor. Las’ că vede el pe dracu cînd se mai oploșesc aurolacii lîngă ghena de gunoi și mă cheamă să le fac proces-verbal pentru tulburarea liniștii publice !
Am coborît în stradă și am luat-o la pas că poate, din activitatea fizică a mersului, îmi vine o idee salvgardantă. Pustiu, nene, ca la Hiroshima după ce-a picat bomba cu neuroni. N-am dat bine colțul blocului că am reperat un infractor cu o sticlă înfășurată într-un ziar în mînă. Îl cunoșteam bine, era nea Pelea, drojdierul cartierului. M-am legitimat și i-am confiscat corpul delict deși m-a implorat să fiu milostiv și să-l las să mai bea un gît. L-am refuzat, cu infractorii alcoolici trebuie să fi nemilos și intransigent. În sticlă era spirt denaturat dar nu era momentul să fac mofturi și am sorbit tot ce mai era în ea.
Am băut din copilărie, că așa erau vremurile, te adaptai la condițiile aspre de viață din socialism. Taică-miu, dumnezeul să-l ierte acolo sus, că trebuie să fie și un rai al bețivilor se pricepea la prepararea băuturilor de casă. Avea un cazan de rufe în care punea la fermentat : coji de cartofi, sfeclă, mere putrede, felii de dovleac, ceapă, arpacaș încolțit, de toate ce se găsesc prin gospodăria omului. Odată maică-mea a pus la înmuiat în cazan pufoaica pe care o purta bătrînul la lucru. El n-a observat, a pus cazanul pe plită, a montat furtunul de la mașina de spălat și a dat drumul la producția de trascău. Țin minte că a ieșit un trascău de-ți lua limba foc, cu o aromă pe care n-am s-o uit cît oi trăi. Gustul deosebit se pare că-l dădea pufoaica, fiindcă bătrînul uitase prin buzunare și cîțiva electrozi. Dacă ar fi brevetat marfa, azi aș fi fost milionar, beam numai visichi și coniac franțuzesc.
Basamacul lui nea Pelea mi-a stîrnit mai avan setea, așa că m-am întors și am început să cotrobăi prin boxa mea de la subsol. O droaie de sticle goale pe-acolo, că de cînd cu societatea de consum nimeni nu mai vinde sticle goale, n-au valoare. Totuși, am avut un dram de noroc fiincă pe fundul unui bidon de plastic am găsit niște diluant de cînd vopsisem balustrada balconului. L-am amestecat într-o stacană cu niște after-shave și un strop de oțet și a rezultat un carcalete acceptabil. L-am băut repede și, ca să-mi treacă vremea, am răsfoit gazeta în care fusese înfășurat sticla drojdierului. Ori că-mi urcase mie diluantul la cap, ori că sufeream de deziluzie optică, destul și bine că pe ultima pagină a ziarului am dat de un cod. Mai exact, avea aspect de rebus, o interogramă, cum se zice la modu cult, probabil ca să nu se prindă toți fraierii de codificare. Am luat un creion și am început să scriu. Cînd am unit literele de pe șiruri cu cele de pe coloane mi-a ieșit un rezultat aiurea. Am luat-o de la capăt, schimbînd toate „I”-urile și „E-urile” cu „ A” și-am dezlegat codul. Era exact așa : HAVANA HAT BAT SAMBATA.
Am căutat un calendar și am văzut că ieri dormisem o zi întreagă fincă az e sîmbătă. Mi-am tras uniforma peste pijama, mi-am luat pulanul din coșul cu rufe murdare și am plecat. Pe drum am constat că-mi uitasem bocancii în beci, pe cînd căutam ceva de băut, dar nu m-am mai întors. Aveam în cap o idee clară ca și o reclama luminoasă : barul Havana!
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23773
Comentarii: 120431
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE