FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei
Text postat de Florentin Sorescu
Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în orașul în care m-am născut
nu știam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
și atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îți iei sarafanul
cu care te duceai la școală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viața în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când și când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
și mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ți pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
și acum"
Apoi a deschis ușile dulapului
și a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
și a scos uniforma pe care o purtam
la școală
avea chiar și emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să știe ce e aia o emblemă
Uite și banderola, mi-a spus
și mi-a întins cordeluța albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără și frumoasă
și tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca și mine
Medeea,
iar eu am luat-o
și mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâția ani
eram din nou școlăriță
și când m-am dus la liceu
toți colegii au rămas încremeniți
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm și noi cu tine?
Puteți, bineînțeles că puteți, doar am fost
colegi
am împărțit aceleași vise
cât încă mai visam
bineînțeles că puteți!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am așezat fiecare în banca lui
așa cum stăteam înainte
și domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aștepta cuminte la rând
striga prezent
după care își etala realizările
aveam chiar și un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar și apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanța lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
și dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînțeles
ca unei școlărițe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraș mare? Unde-i
localizat?
Aș, i-am răspuns, este un orășel prăfuit
de lângă București, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu și mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
și mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i dorește nimeni
și atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea și acum
în acest sarafan,
Bineînțeles că
toți au început să râdă
chiar și domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
și m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată așa deșteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
și faci grădini
pentru oameni bogați
care plătesc bine
nicidecum că ești profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac și acum, i-am răspuns,
dacă înțelegeți ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteți primul
care ar trebui să înțeleagă
întrucât lucrați cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
și viu
pentru că s-au născut din pământ arid
și se luptă ca să supraviețuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
și profund
acum înțeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
și m-am dus așa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaște
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitați-vă, copiii, a zis el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum și era de așteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteți
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
și când colo erați chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliți
Dar chiar așa și este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiți și pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiți ce drum lung și anevoios
am străbătut
ca să ajung aici
















Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Mulțumesc, Ioane! Am mai scris ceva fragmente, altele le am în cap - nu știu unde o voi duce în final. Mi s-a propus chiar să o transform în teatru (dacă o voi am să păstrez această structură, doar că voi mai contrapune și alte voci) întrucât s-a pretat/ se pretează foarte bine la teatru lectură (gen teatru radiofonic). Rămâne de văzut. Încă o dată, mulțumesc.  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2019-01-08 17:34:26
         
 
  Ca poveste, merge. E o narațiune cuminte, egală cu sine, bună pentru lecturi educative. Nu pentru că ar avea acest conținut, ci pentru duce discursul într-acolo. Dar cum am spus mai jos: în viziunea mea, aș pedala un pic și pe factorul expresie, cu inserții reflexive, cu mici divagații paralele textului. Dar, cum spuneam, ăsta-i gustul meu, de cititor oarecum sofistike. Nu înseamnă că dau verdicte absolute. Doar îmi selectez lecturile, nu stau să mă obosesc cu justificări hermeneutice. E posibil ca un alt cititor, bun consumator de povestiri, fie sau nu cu iz educativ sau vag sentimental, să aibă altă părere. Dacă mă provoci, pot spune mai mult, eventual lucruri care n-o să-ți placă. Dar, repet: doar în siajul gusturilor mele, nu musai infailibile.  
Postat de catre ioan peia la data de 2019-01-08 14:06:51
         
 
  Ioane, nu știu dacă l-ai citit, acesta este textul nucleu din care s-a desprins poezia de mai sus. Nu știu încă dacă și cum le voi ansambla în final:

Transformatorul

(varianta definitivă - cred🙂
Bine, recunosc, nu chiar definitivă, am mai scris câteva fragmente pe care la un moment le voi asambla, dar până atunci rămâne așa)

Doamna noastră are pe cineva cu care se întâlnește la transformator. De câte ori vorbește cu el la telefon zâmbește altfel decât cu noi.

Uneori vorbește într-o română din care nu înțelegem nimic și de care ne-a spus că este greacă. Aș vrea să pot vorbi și eu așa ca doamna ca să nu priceapă nimeni ce spun. De câte ori spun ceva mănânc bătaie. Oamenilor mari nu le place să vorbești cu ei.

Noi facem parte dintr-o clasă specială pentru că în celelalte clase nu ne-a primit nimeni. Aici e mai bine decât în clasele normale unde copiii sunt foarte răi cu noi. Ei vin la școală cu pachețele împăturite în șervețele și mănâncă în pauze. Părinții lor trec pe la școală de multe ori și vorbesc cu ei fără să se enerveze. De aceea nu tresar niciodată și se poartă de parcă totul ar fi al lor.

Cuvântul pe care l-am auzit cel mai des până acum este dizabilități. Mi-a luat foarte mult până am reușit să-l pronunț. Dizabilități e atunci când nu te vrea nimeni.

Fiecare din colegii mei are ceva, chiar dacă uneori nu se vede. De aceea au făcut o clasă numai pentru noi, ca să nu-i deranjăm pe ceilalți copii.

Doamna noastră ne-a spus că și noi suntem copii normali, dar puțin diferiți de ceilalți copii. Ea știe cum să vorbească cu noi pentru că nu este normală.

Când l-au adus pe Alex în clasă stătea tot timpul la geam și număra mașini. Doamna l-a lăsat așa o vreme, după care s-a așezat lângă el. Câteva zile am stat numai cu ochii la fereastră. Apoi Alex a coborât. “Ați avut noroc! i-a spus. Altfel nu câștigați”. Afară începuse să ningă.

Numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina asta nu trebuie să uit niciodată dacă îți uiți numele nu mai știi cine ești odată am uitat cum mă cheamă si m-am gândit cu groază că mama nu o să mai știe pe cine vrea înapoi.

Când mă voi face mare o să am și eu transformatorul meu. De-acolo doamna se întoarce întotdeauna fericită.

Cel mai rău este de sărbători. Atunci vine o grămadă de lume și ne aduce dulciuri pe care le înghițim până ni se face rău. După aceea pleacă și rămânem din nou singuri. Odată nu am mai vrut să înghit bomboanele lor, dar tot m-a durut burta.

Pielea doamnei noastre miroase foarte frumos. Ea ne lasă să ne băgăm mâinile în mânecile ei ca să ne încălzim. De aceea mânecile de la haine i s-au lărgit până s-au făcut ca niște aripi.

Odată Mihai l-a bătut pe unul în recreație foarte rău l-a bătut și când doamna a venit s-a uitat fix la el și i-a spus "De ce ai făcut asta, Mihai, cu unul mai mic decât tine?", apoi a ieșit și s-a întors cu un băiat de la clasele mai mari, unul mult mai înalt decât noi, nimeni n-avea curajul să-l privească în ochi și doamna i-a spus așa, "Dacă îl bați și pe el, Mihai, facem uitată povestea de azi, sigur o facem uitată, hai să te văd cât de bun ești, sunt tare curioasă", "Cum să mă bat, doamnă, cu el, a răspuns Mihai încet, nu vedeți cât de mare e?", "Ba da, Mihai, văd cât de mare e, dar am văzut și cum e cel pe care l-ai bătut, dacă ești tare te pui cu cei ca tine sau cu cei mai mari, asta înseamnă să fii tare, hai să te văd" și lui Mihai a început să-i tremure buza, să i se lase jos, abia mai putea vorbi, "E mai mare decât mine, doamnă, nu mă pot pune cu el" și doamna i-a spus celuilalt băiat să plece și Mihai a izbucnit în plâns, "Dar tata de ce mă bate, doamnă, dacă sunt mai mic decât el, si pe mama de ce o bate și pe fratele meu de ce îl bate că și el e mai mic și apoi ne pune să-i cumpărăm țigări", iar doamna s-a dus atunci la el si l-a strâns în brațe și i-a zis "Strânge-mă și tu cât poți" și Mihai a început să plângă înfundat și apoi a scâncit așa cum am văzut odată un pui de cățel care s-a rătăcit de mama lui și apoi l-a găsit după care nu au mai zis nimic.

Eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina, să nu uiți asta sub niciun chip.

Doamna ne-a spus că transformatorul e atunci când întâlnești pe cineva și începi să vezi lucrurile altfel. Atunci te umpli de energie și începi să torci ca o pisică. Asta înseamnă că și ea este un transformator. Când avem lecții cu ea toarcem toți ca niște pisici.

Mihaela nu vorbea deloc când a venit și ne-am mirat în momentul în care am aflat că pe ea n-a dat-o nimeni afară de la clasele normale doar că învățătoarea îi vorbea foarte urât cu toate că ea are o mamă și mama ei este tot timpul prezentă în școală pentru că mama ei este femeia de serviciu și când vine să facă curat la noi Mihaela devine și mai tristă ea desenează tot timpul inimi uneori îi cad de pe bancă planând în zbor ca niște frunze uscate în momentul ăla toți suntem numai ochi să vedem la cine se duce inima Mihaelei când mama ei vine să spele podeaua și mai găsește câte una pe jos o ocolește atent cu mopul apoi o ridică ușor și-o pune înapoi în pieptul Mihaelei.

Nu ieși din banca ta nu ieși din banca ta nu ieși din banca ta dacă ieși de-acolo te pândesc cele mai mari primejdii dacă vorbești te pândesc cele mai mari primejdii dacă ieși din corpul tău te pândesc cele mai mari primejdii trebuie să te faci mic-mic-mic cât să nu te vadă nimeni că ești și tu acolo ăsta este singurul mod în care poți supraviețui singurul mod în care te poți ascunde singurul mod în care lucrurile pot trece pe lângă tine fără să te atingă.

Doamna noastră s-a născut dintr-o pasăre. În fiecare noapte o visez zburând. Ea vine la noi ca să ne iubească. De aceea ajungem la școală cu mult înaintea celorlalți copii și suntem ultimii care plecăm. Când mă uit la colegii mei mi se par la fel de golași ca niște pui de pasăre.

Primul semn de civilizație a fost înjurătura, asta ne-a explicat doamna când Alex l-a trosnit pe unul de la clasele normale într-o pauză, dar băiatul acela nu s-a plâns nici la părinți, nici la doamna directoare, ci a venit la doamna noastră exact așa cum te-ai duce la mama cuiva ca să te plângi, avea buza umflată și-i curgea sânge pe nas, iar doamna l-a rugat să ne ierte și l-a lăudat pentru curajul de a veni in clasă la noi să spună ce s-a întâmplat, de obicei copii din clasele normale se plâng la părinți și apoi iese un adevărat scandal pentru că părinții vin la școală și fac ditamai tărăboiul știind că noi n-avem pe nimeni și chiar dacă unii dintre noi au părinți e ca și cum nu i-ar avea, uneori se întâmplă ca cei de la clasele normale să fie vinovați, dar asta nu contează când ai pe cineva care să vină pentru tine, așa că doamna noastră trebuie să răspundă pentru fiecare dintre noi și după ce băiatul ăla a plecat l-a întrebat, "Ce-ai avut, Alex, cu el, dacă te-a supărat cu ceva de ce nu te-ai apucat să-l înjuri, ci l-ai lovit fără nici cel mai mic avertisment, eu știu că sunteți tari la înjurături, de ce nu l-ai înjurat în loc să-l lovești, ăsta e primul semn de civilizație, când doi oameni, în loc să se bată, se iau la înjurat, dar tu te-ai crezut puternic pentru că faci sport de performanță, de-aia l-ai lovit, te-ai gândit că nu are ce să-ți facă, degeaba te-am învățat tot ce te-am învățat până acum, în loc să mergem înainte o luăm tot înapoi", și-atunci Alex s-a pus pe burtă în mijlocul clasei și i-a spus doamnei că nimeni n-o să-l mai scoale de-acolo, "Ba ai să vezi tu ce repede o să te ridici, singur o să te ridici", și l-a lăsat să stea acolo întins pe jos în timp ce noi ne-am continuat liniștiți ora, dar n-a durat mult și ne-am trezit cu doamna directoare în clasă îngrijorată că l-a văzut pe Alex culcat la podea într-un monitor de pe coridor, "Ce s-a întâmplat?", a întrebat ea, "Nimic, i-a răspuns doamna, Mihai l-a făcut KO pe Alex, nu credeam că-l bate așa de ușor", și-atunci Alex a sărit în picioare ca ars, "Cum să mă facă, doamnă, Mihai KO, cum puteți spune așa ceva?", și-atunci toți am izbucnit în râs fiindcă Alex a făcut exact cum spusese doamna că o să facă, singur s-a ridicat, iar doamna directoare a început și ea să râdă, "Îmi cer scuze, ne-a zis ea, că v-am deranjat, nu știam că sunteți la o partidă de box, văd că cineva tocmai a fost făcut KO, sper să fi învățat ceva din chestia asta", și-atunci Alex s-a întors la banca lui rușinat, în pauză ne-a spus c-a fost cea mai dură lecție la care a participat, nu-i venea să creadă că a fost pus la podea fără să ia nici măcar un pumn.

Dacă am avea aripi mă întreb câți dintre noi ar putea să zboare. Azi am văzut un pui de porumbel căzut care încerca să se ridice, dar nu putea. Am încercat să-l ajut, dar el tot n-a reușit să zboare. Oare și porumbeii se nasc cu dizabilități? Când i-am povestit doamnei, mi-a spus că poate l-au dat frații lui jos, ca să se poată ei hrăni mai bine. Se poate să-l fi dat afară din cuib și părinții lui?

Tanti Alina este ca un balon de care atârnă colegul nostru, Robert. Dintre toți el este singurul cu adevărat ciudat și Tanti Alina trebuie să stea tot timpul aproape de el ca să nu se enerveze. Locul ei este la ușă pe coridor unde stă și croșetează iar când Robert începe să urle vine fuga la el ca să-l liniștească. Ea este singura mamă care vine aici de drag și fiecare dintre noi ne gândim în secret că dumneaei este mama noastră de care atârnăm ca de un balon și poate că o dată chiar o să zburăm cu ea afară din clasă. Robert face niște socoteli foarte complicate pe care niciunul dintre noi nu le pricepe dar toate lucrurile simple pe care noi le înțelegem ușor pentru el sunt foarte complicate. Uneori se duce în spatele clasei și vorbește cu niște voci pe care doar el le aude. El și doamna noastră care uneori vorbește și ea cu acele voci și le spune ce trebuie să facă Robert. Robert face ce le spune doamna vocilor să facă și atunci Tanti Alina este foarte mulțumită și chiar mai luminoasă decât înainte. În recreație Robert aleargă după frunze și noi îl urmărim cu coada ochiului să nu facă vreo prostie și doamna ne urmărește cu coada ochiului pe noi și pe el și atunci Tanti Alina începe să se ridice deasupra ca un balon de care clasa noastră atârnă ca o nacelă.

La cămin avem o cățelușă blânduță care a făcut cinci pui. De câte ori îi iau ca să mă joc cu ei, ea vine la mine să și-i ia înapoi. Se ridică cu labele din față pe pieptul meu și-i apucă delicat cu botul de ceafă după care îi duce la loc în culcuș. O cheamă Missy. Unuia dintre pui i-am pus numele Ina. *De la Valentina. Când îi linge, aceștia scâncesc așa cum facem noi în somn când visăm.

"Ce-ai pățit, Mihai, de data asta?”, l-a întrebat doamna pe Mihai când a venit vânăt la un ochi într-o zi și l-a văzut cum încerca să se poarte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar Mihai i-a răspuns prompt, “M-am lovit de colțul canapelei, să știți, altceva nu a fost”, nici măcar noi nu puteam înghiți o gogoașă ca asta, darămite doamna, știam deja că o mai ia pe coajă de la tatăl său, când se întâmpla așa lua o față de om degajat de parcă toată lumea ar fi fost a lui, dădea explicații amănunțite fără să-l întrebe nimeni, ba uneori și fredona ca să vedem noi cât de nepăsător e, odată a ieșit ditamai tărășenia pentru că doamna a anunțat protecția copilului și Mihai a stat cu inima cât un purice de teamă să nu-l ia de-acasă și să-l aducă la orfelinat, el măcar are o familie, tot mai bine decât nimic, chiar dacă uneori taică’său se îmbată și îi ia pe toți la omor, când ne povestește de căsuța lui parcă i se luminează fața, îți dorești și tu să ai una la fel care să te facă așa fericit, odată ne-a arătat niște poze și am rămas mută de uimire, nu era decât o coșmerie în care cu greu putea locui un om, darămite o întreagă familie, dar nu am vrut să vadă cât sunt de surprinsă, camerele noastre de la cămin sunt mult mai mari, ca să nu spun mai drăguțe, și totuși l-am invidiat pe Mihai și după aceea, ba am visat în continuare la căsuța lui, chiar dacă acum știam cum e, spre deosebire de el eu nu pot spune niciodată că mă duc acasă, la orfelinat nu te așteaptă nimeni pentru că ai conta cu adevărat, ci doar pentru că trebuie să respecți programul, uneori mi se pare că și un tată ca al lui Mihai este mai bun, chiar dacă îți mai învinețește ochii, măcar el nu l-a abandonat așa cum au făcut-o părinții mei, de câte ori îl caut pe tata se plânge că nu are bani, deși nu i-am cerut niciodată, uneori îl sun și nu vorbesc nimic, doar îl ascult cum strigă în telefon întrebând cine e, apoi închid și mă gândesc că asta sunt eu pentru el, un număr necunoscut, “Tot ca data trecută te-ai lovit, Mihai?”, a continuat doamna zâmbind cu subînțeles căci mai venise o dată cu ochiul umflat după ce tatăl lui azvârlise cu sticla în el, atunci când cu protecția copilului, “A, nu, doamnă, a răspuns el cu aerul cel mai nevinovat, data trecută m-am lovit la celălalt ochi”, iar doamna a rămas o clipă descumpănită după care a izbucnit în hohote, a fost pentru prima dată în viața mea când am văzut pe cineva râzând și având totodată lacrimi.

Doamna îmi răspunde de câte ori o sun, odată am apelat-o de pe număr ascuns și tot m-a recunoscut. Ea ne știe la toți numele. Când vorbim la telefon cel mai mult îmi place să-i ascult respirația. De multe ori tac dinadins ca să o pot auzi. Doamna tace și ea. Stăm așa mult-mult fără să spunem nimic. Chiar și după ce închid telefonul o aud cum respiră. Așa îmi imaginez eu marea. *Nu știu de ce, la ultimele cuvinte întodeauna mă bâlbâi. Ar fi să vorbesc din ce în ce mai puțin. Poate așa nu o să mai mi se consume nici cartela.

Haludi ne-a făcut să ne simțim cu adevărat speciali, iar asta pentru că ea a fost cea care a vrut să vină la noi, nu pentru că a certat-o domnul învățător sau pentru că ceilalți copii ar fi fost răi cu ea, ci pentru simplul fapt că aici s-a simțit ca acasă, acest lucru ne-a luat cu totul pe nepregătite, nu eram obișnuiți ca cineva să se uite la noi ca la niște copii normali afară de doamna noastră, asta te face să te simți puțin mai altfel, ți se pare că ai și tu colțișorul tău pe care îl râvnește cineva, nu ești chiar de aruncat, ea a venit dintr-o clasă de copii foarte deștepți cu care domnul învățător făcea numai exerciții grele ca să obțină performanțe, numai că Haludi vrea să învețe lucruri simple așa cum învață orice copil, când doamna a întrebat-o de ce vrea să rămână la noi a răspuns simplu și firesc, "Pentru că vreau să fiu o fetiță normală", asta ne-a lăsat pe toți muți, chiar și pe doamna noastră, aproape că nu ne venea să credem urechilor, tatăl ei are o brutărie în care face niște pâinici subțiri și rotunde ca niște farfurii numite lipii, uneori Haludi ne aduce și nouă câteva pe care le împarte în mici bucăți, când gustăm din ele încă se simte dogoarea cuptorului și căldura unei familii normale.

Doamna mi-a zis ca atunci când sunt tristă să mă gândesc la ceva frumos din viața mea: N-am.
Am rugat-o să mă ia și pe mine la transformator, dar mi-a zis că mai întâi trebuie să trec pe la observator ca să-mi dau seama cine mă va putea face fericită. Când ne-au dus cu clasa la Observatorul Astronomic m-am uitat cum am putut mai bine prin telescop, dar nu am văzut pe nimeni afară de niște stele care erau puțin mai mari. Doamna mi-a zis că acel cineva se află chiar pe una din ele, dar acum e prea mic ca să-l văd. Atunci când mă voi face mare o să știu cine e pentru că lângă el voi fi ca picată din lună și de-abia atunci o să înteleg ce este un transformator.
Unele lucruri pe care le spune doamna nu le înțeleg, dar tot îmi plac. Oare cum o să coboare dumnealui de pe stea și de ce ar veni aici? Mai bine mă duc eu la el dacă steaua aia, așa mică cum e, ne poate ține pe amândoi. Și luăm și transformatorul la noi.
☆ Nu știu unde să-mi pitesc trotineta ca să nu mi-o fure careva când sunt plecată din cameră. Am încercat s-o bag sub saltea, dar n-am reușit s-o îndes. Doamna mi-a zis că a fost a unui copil care s-a dus pe o stea și mi-a lăsat-o mie în dar. Oare cu el mă voi întâlni la transformator când mă voi face mare?

Într-o pauză doamna ne-a arătat un bătrân, stătea singur pe bancă uitându-se la vrăbii cum țopăie vesele în jurul lui căci le dădea frimituri să mănânce și ele îl iubeau și nu aveau nicio teamă, "Uitați-vă bine la domnul acesta, ne-a spus, știți voi cine e?" Bineînțeles că niciunul din noi n-a știut ce să răspundă, era un bătrân ca toți bătrânii, poate doar puțin mai blând, arăta exact așa cum ți-ai dori să fie un bunic, "Cine e, doamnă? - a întrebat-o Alex atunci - Nu l-am mai văzut niciodată pe-aici, n-avem de unde să știm", "Un copil ca și voi", i-a răspuns doamna, iar noi toți am izbucnit în râs, "Cum să fie, doamnă, copil, râdeți de noi? uitați-vă cât de alb are părul, cum să fie copil?", "Ba așa e cum vă spun eu, ne-a răspuns doamna, uneori trupul tău îmbătrânește, dar în suflet rămâi tot copil, însă nu asta voiam să vă spun, ci că el a fost când era mic chiar la acest Centru, de-aia vine aici când și când", asta pe mine m-a mirat mult, de câte ori mă gândesc la ce va fi după ce voi ieși de-aici nu văd nimic, ca și cum mi s-ar pune un văl, sunt momente când nici nu cred că voi mai crește vreodată ca să pot pleca din acest loc și mi se pare că voi rămâne toată viața aici, "Și acum la ce orfelinat e?", a întrebat-o Haludi, iar doamna a dat să spună ceva, dar a tăcut, și-atunci Alex i-a zis, "Tu, Haludi, chiar nu pricepi nimic, orfanii când cresc și termină școala ajung pe străzi, iar apoi într-un azil de bătrâni, pentru că nu-i vrea nimeni, înțelegi?", "Nu, Alex, nu este adevărat ce spui", a vorbit atunci doamna, odată veți avea și voi familia voastră, ai să vezi, iar copiii pe care îi veți crește o să vă iubească exact ca pe niște copii, uneori așa se întâmplă în viață, te naști bătrân, iar apoi începi să întinerești, până redevii copil, totul e să găsești pe cineva care să te iubească și să te bage în inima sa", și, ca un făcut, nici n-a apucat bine să termine de vorbit doamna că la acel bătrân de pe bancă a venit o fetiță, avea în mâini o inimă mare pe care i-a întins-o lui.

Azi doamna mi-a scris "te iubesc". Am întrebat-o dacă n-a greșit cumva mesajul, mi-a răspuns că nu l-a greșit deloc. Nimeni nu mi-a mai spus asta până acum, nici măcar Haludi care ne trimite inimioare la toți. L-am salvat in memoria telefonului ca să-l am și pentru mai târziu, să mai țină. Exact ca bomboanele pe care le pui sub limbă ca să se topească cât mai încet și le simți până târziu gustul. Poate că într-adevăr mie mi l-a scris, doamna niciodată nu m-a mințit, de ce ar fi făcut-o acum? Trebuie să-l mai salvez și-n alt loc, nu cumva să-l șterg din greșeală. Mă simt ca un pui de porumbel căzut din cuib căruia mama îi suflă în aripi ca să-l ridice înapoi. Încet-încet am să învăț și eu să zbor.

Numele meu e Valentina. Numele meu e Valentina. Numele meu e Valentina. Astăzi m-am hotărât în sfârșit să ies din banca mea. Doamna a zâmbit și m-a primit lângă ea. Dar cel mai fericit a fost Alex.
- Îmi pare bine, zice, că nu sunt singurul care a pierdut.
- ‎Și mie îmi pare bine, i-am răspuns, că nu ești singurul care a câștigat.

Apoi am râs toți de ne-am prăpădit.

(Se dedică Doamnei Profesoare Medeea Mathe și clasei de copii speciali pe care îi păstorește și care au fost protagoniștii acestor întâmplări: Valentina Mihai, Roșu Alin Gabriel, Troancă Alexandru, Apostolea Mihai Iulian, Ilie Mihaela Cristina, Anghel Georgiana Elena, Al-Shummari-Hlud (Haludi), Slave Robert Mihai, atât de reali încât par a fi ireali și lui Costică Gligore, copilul bătrân de pe bancă)

 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2019-01-08 13:14:40
         
 
  Mulțumesc, Ioane!  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2019-01-05 12:23:42
         
 
  Da. Discursul e curățel, fără sincope. Are fluiditate și nu păcătuiește prin patetism. Eu l-aș vedea asezonat un pic cu unele inserții de natură reflexivă. Dar, mă rog. E dus bine până la capăt.  
Postat de catre ioan peia la data de 2019-01-05 11:34:17
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23792
Comentarii: 120454
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE