FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Mai tăcem și noi un pic?
Text postat de Florentin Sorescu

Într-o searã mã aflam pe pârtia de ski, la Băile Homorod. Singur. Adicã fãrã familie.
Nevastã-mea era la piscinã, iar copiii, probabil pe telefoane. Sau dracu știe unde.
Acu' trebuie sã știți cã sunt din cale-afarã de bun skior, deși prea puțin vã intereseazã. Prima datã când m-am pus pe skiuri am reușit performanța  de a-mi "scrânti" o coastã. Cum ar veni, mi-a ieșit din prima.
Ei bine, eram, așa cum am spus, singur. Se lãsase deja noaptea și crestam zãpada în lumina reflectoarelor. Gerul fãcea ca aerul sã parã de sticlã. O liniște neclintitã, în care se auzea doar scrâșnetul înfundat al skiurilor.
La un moment dat, nimeresc pe telescaun lângã o fetițã. Sã tot fi avut vreo 11-12 ani. Roșie în obraji și datã dracului de frumușicã.
Încerc sã leg un dialog, ea îmi rãspunde politicos. Stâlcește limba românã, îmi dau seama cã este pui de secui. De fapt probabilitatea de a fi româncã era una foarte micã, pe-acolo fiind aproape eminamente  numai secui. O dãm pe englezã, fiecare cum se pricepe. Dupã care tãcem. Sincron.
Cum s-ar spune, niște tãceri alãturate.
Aveam sã-mi dau seama de acest lucru când iar am tãcut împreunã. La a doua urcare.
"În sfârșit", mi-am zis, "în sfârșit am gãsit un skior la fel de bun ca mine", de vreme ce am ajuns jos în același ritm. Nu o urmãrisem la coborâre, dar acum m-a fãcut curios. Cât sã vãd cum dispare cu repeziciune și... mã așteaptã. Jos. Ca sã tãcem din nou împreunã.
Nu știu cât a mai durat pânã la închidere. Ceea ce știu e cã urcam pe ACELAȘI telescaun, cu regularitate. De fiecare datã ne cãutam din priviri, ca niște vechi și buni amici.
Uneori se întâmpla sã ajung eu primul și o așteptam, de cele mai multe ori, ea.
Și de fiecare datã urma o tãcere nespus de frumoasã. Tãcerea aceea dintr-un bizar aluat, care depãșește granițele dinte sexe, dintre vârste, dintre neamuri.

P.S. Povestea asta îmi amintește de o alta, cu o fetițã româncã stabilitã în Danemarca. Mi se pãruse cam singuricã și prinsesem obiceiul de a-i spune tot timpul povești. Mai cu seamã cã se strãmutase de curând acolo și o nãpãdise dorul de acasã.
La un moment dat, termin de spus o poveste - ne plimbam împreunã pe înserat, la țãrmul märii, ca și cum marea ne-ar fi fäcut sã ne simțim puțin mai aproape de casã - și o întreb, ca în 1001 de nopți:
- Vrei sã îți mai spun o poveste?
La care ea îmi rãspunde așa:
- Bine, poți sã-mi mai spui una, dar dupã aceea îmi promiți cã mai tãcem și noi un pic?
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23865
Comentarii: 120183
Useri: 1417
 
 
  ADMINISTRARE