FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Și ne izbăvește de cel rău
Text postat de Florentin Sorescu
Cea mai mare fericire de pe această lume este să ai diabet, așa îmi spuneam uitându-mă cu invidie la unii colegii de salon, cum s-ar zice colegi de suferință, dar ca să înțelegeți acest lucru trebuie să vă explic, iar asta nu prea-mi vine la socoteală pentru că uneori chiar și amintirile dor, bunica zicea că numai cei aleși au parte de suferință, așa se pregătesc ei ca să-l poată vedea pe doamne-doamne și să reziste la atâta lumină, dar eu nu aveam nicio pretenție să-l întâlnesc pe Dumnezeu,  m-aș fi mulțumit s-o găsesc măcar pe mama lângă mine și tot ar fi fost ceva, altă dorință nici că aș fi avut, mai ales că ea putea fi pontată și la capitolul îngeri, ba chiar la cei mai luminoși dintre ei, cert e că după fiecare operație ieșeam plin de pansamente, iar ăsta în principiu nu este un lucru rău, ba chiar poți deveni interesant dacă știi să te pui bine în evidență, cu cât ai mai multe bandaje, cu cât ajungi un fel de vedetă a spitalului, mai rău este atunci când trebuie să ți le scoată, asta nu-i o treabă prea plăcută, cinstind vorbind țipam ca din gură de șarpe când le smulgeau cu sângele ăla închegat și negru ca o lalea, apoi îți curățau rănile frumos cu apă oxigenată și vată pe băț, pardon, catifea, cred că  de-aia m-am și trezit odată la Înviere urlând în gura mare, "Ce bine de Isus că a fost diabetic, fericitul de el, a înviat din morți curat-curățel, n-avea pe el  nici pic de bandaje", "Cum adică diabetic, m-a întrebat mama consternată, de unde naiba îți vin tâmpeniile astea în cap", și dă-i și explică-i cum în spital singurii care nu aveau bandaje erau cei bolnavi de diabet, că la ce naiba  le-ar fi folosit, oricum sângele lor nu prindea cheag, ci era dulce ca o acadea, doamne, cât puteam să îi invidiez, mi se părea că diabetul zaharat este cea mai mare minune lăsată de Dumnezeu pe pământ, atunci când îmi spuneam rugăciunea era imposibil să nu adaug în final "și dă-mi și mie măcar o fărâmă de diabet ca să mă păzească de cel rău", uneori mi se părea că și colegii mei de salon aduc puțin cu niște îngeri așa plini de pansamente cum erau,  niște îngeri căzuți, dar bunica nu putea să priceapă în ruptul capului ce legătură au îngerii din rai cu mirosul de eter și bucățile de tifon, pentru ea raiul era undeva sus, în cer, mie mi se părea că singurul loc în care îl poți găsi este acasă, de fiecare dată când încercam să mi-l imaginez o vedeam pe ea amestecând lumină în oale mari cu magiun.


































Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Mă voi gândi.
P.S. Nu am citit nicio carte scrisă de Pamuk.
V-am spus că asta vi se va părea prea "largo"?
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2017-01-17 22:08:18
         
 
  undeva s-ar cere un punct. o ruptură. la chestia asta Faulkner era de neegalat.  
Postat de catre Daniel Petrescu la data de 2017-01-17 22:02:05
         
 
  Nu. Sună așa de rău?  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2017-01-17 20:55:41
         
 
  aici, din p.d.v. tehnic ați încercat să-i dați cu tifla lui pamuk, care în volumul „Istanbul” are o frază extinsă pe trei pagini?!  
Postat de catre Daniel Petrescu la data de 2017-01-17 20:34:22
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23818
Comentarii: 120251
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE