FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Soldatul care aștepta să moară
Text postat de Cristian Lisandru

... era convins că urma să moară ca o gânganie scârboasă și nefericită în gaura aceea de obuz, mai devreme sau mai târziu, în jurul său se dezlănțuise iadul din care milioane de draci vărsau prin ferestrele deschise găleți pline cu nenorociri multiplicate, iar abia acum – când își aștepta sfârșitul, incapabil să lupte până la ultima picătură de vlagă împotriva destinului potrivnic – înțelegea cu adevărat ce însemna să-ți sufle moartea în ureche în fiecare dintre cele șaizeci de secunde ale unui minut alungit până la dimensiunile unei ere perverse, numai că șoaptele nu erau unele de dragoste, iar creierul se făcea din ce în ce mai mic în cutia craniană, căutând un imposibil loc unde să se poată ascunde, ceea ce era o uriașă prostie, bineînțeles, însă el o accepta fără să-și mai pună alte întrebări, adevărul era că nici nu ar fi reușit să creioneze prea multe semne mentale de întrebare în acele condiții macabre, pur și simplu fiindcă ploua cu mii de bombe în jurul său, o astfel de ploaie mortală îi făcea inima să tresalte spasmodic într-o horă nebună, isterică, deșănțată, chiar se mira că nu explodează, totuși, precum bombele acelea înspăimântătoare, nu înțelegea cum de reușea să bată în continuare, imperturbabilă (sau doar panicată, poate), țopăind prin pieptul său, cum de mai putea să pompeze sângele salvator înspre creierul acela minuscul, timorat, dornic să devină invizibil în interiorul unui cap protejat (ce glumă!) de o cască metalică verde, strânse din dinți în timp ce din cer se prăvălea încă un obuz, ca un nedorit cadou înfiorător, „Dumnezeu are azi un chef nebun de joacă, își spuse, se distrează precum un copil ghiduș care abia a despachetat un set de soldăței – plastic verde, atitudini războinice, mâini care aruncă grenade minuscule, lansatoare de rachete așezate pe capotele unor jeepuri, tancuri miniaturizate, elicoptere de asalt, poate și un portavion sau un submarin numai bun de aruncat în cada plină cu apă călduț㔠-, își aduse aminte că vizionase la un moment dat un film cu niște soldăței de plastic care prindeau viață și totul se transforma într-un coșmar real pentru personajul principal, ba nu, nu principal, unicul personaj, fusese o adaptare după Stephen King, până la urmă totul se terminase cu moartea unicului personaj, spulberat într-un lift de o bombiță atomică pe care o declanșase ultimul soldățel, „oare ce-ar face maestrul King în astfel de condiții războinice, ar continua să scrie netulburat de atmosfera înconjurătoare sau ar fi extras din propriul scenariu de niște personaje binevoitoare ale propriilor cărți, picate exact la momentul potrivit pentru a salva autorul care le-a dat viață și le-a făcut celebre?”, întrebarea rămase pe buze, iar el se lipi cu fruntea de pământul rece și imploră soarta să-l cruțe, nu făcu nicio promisiune în contrapartidă, cu toate că în astfel de clipe există destui netoți care își aduc brusc aminte de Dumnezeu, de biserică, de cele șapte ceruri, de scaunele de domnie ale apostolilor lui Iisus, de Apocalipsa prorocită de evanghelistul Ioan sau de Ierusalimul Ceresc în fața căruia se vor închina neamurile pământului, și atunci se roagă intens cu mâinile împreunate, cu picioarele împreunate, cu toate gândurile și speranțele împreunate, doar-doar vor avea norocul să scape din ghearele unei condamnări definitive, unii spun că de a doua zi se vor lăsa de fumat, de băutură, de sex (eventual), că vor face donații consistente pentru Crucea Roșie sau pentru cine știe ce așezământ unde se adună noaptea toți boschetarii, pentru biserici și mănăstiri, sunt și ciudați care promit că vor învăța limbi străine, dansuri exotice sau că vor ajuta babele să treacă strada, există și categoria celor care asigură divinitatea sau soarta că nu-și vor mai înșela nevestele, el nu promise nimic, din prea multă scârbă de sine, doar strânse și mai tare din dinți, măselele scrâșniră, trecură pe deasupra sa câteva avioane, însă nu le văzu, doar le auzi și întinse mâna după arma aflată la mai puțin de o jumătate de metru distanță, fusese doar un gest reflex, creierul se trezi imediat din amorțeală și începu să-l zgândăre, „ce faci au arma aceea, nebunule, în ce vrei să tragi, în cine?, nu știa ce să răspundă, poate că vreau să-mi trag un glonte în cap înainte de a fi obligat să ies din groapa asta plină de noroi și sânge pentru a ridica mâinile deasupra capului, cu priviri înecate într-o panică zemoasă, există așa ceva?, da, există, e la mine în trup, în creier, în gură, în viață, tot timpul mi-a fost frică de ziua în care aș putea să cad prizonier, iar azi este o astfel de zi”, moartea sau prizonieratul care nu înseamnă altceva decât o altă moarte, lentă, agonizantă, dureroasă ca o tortură dusă până la perfecțiune, gloanțele șuierau pe deasupra gropii, ar fi fost sinucidere curată să ridice capul pentru a vedea la ce distanță se aflau atacatorii sau cât de departe fugiseră soldații (atâția câți mai rămăseseră) din plutonul său, pur și simplu se înfipse și mai mult în pământ, ar fi vrut să fie o cârtiță, da, ar fi vrut să fie orice, chiar și o freză metalică în pusă în funcțiune de un înger mărinimos, o freză înfometată care să străpungă straturile de pământ și să ajungă tocmai în centrul planetei, acolo unde nici un glonte nu-l putea lovi și nicio explozie a vreunui obuz nu-l putea pulveriza în sute și mii de fărâme, astfel că orice eventuală încercare de identificare a dispărutului ar fi fost sortită eșecului, îi veni poftă să fumeze, inima o luă din nou la goană, mirosea a carne arsă, a cordită, a război, mirosul războiului este unul fenomenal, dar asta în sensul cel mai rău, mirosul războiului pusese stăpânire pe el încă din prima zi, atunci când coborâse din garnitura aceea infectă de tren în care își mirosiseră sudoarea unii altora, timp de trei zile, și ajunsese pe „pozițiile dinainte stabilite”, mirosea profund a moarte venită în picaj, cu aripi larg desfăcute, astfel încât întreaga lume rămânea sub umbra lor înfricoșătoare, tremurând și făcându-și cruci mari chiar dacă lupta nici nu începuse încă, era un soare strălucitor în acea zi, un soare vesel care urma să poleiască în aur întregul arsenal al ororilor, atâta veselie solară îl enervase peste măsură și ridicase pumnul către astru, înjurând fără menajamente, „cum să duci un război în astfel de condiții, în astfel de zile în care întreaga natură râde și se alintă printre razele soarelui, nu este o cruzime nemărginită?”, își aducea bine aminte (și) acea zi, iar moartea („Moartea”, ar trebui scris cu literă mare, în semn de respect) se pregătea să cosească, să sfărâme, să smulgă mâini și picioare, urechi și capete, să scoată ochi din găvane, să desprindă carnea de pe oase, să macine, să toace, să amestece în țărână vieți, arme, trupuri, speranțe, amintiri de acasă, gânduri încă netrimise prin scrisori, insolențe cazone sau planuri strategice care nu au niciodată sorți de izbândă fiindcă Moartea, orice s-ar spune, este un jucător complet și complex, imprevizibil, mută exact acolo unde nu te aștepți, îți trage covorul de sub picioare, taie creanga de care te-ai agățat în speranța că vei mai trăi măcar un minut, poate chiar o oră, o nenorocită de oră în care ai putea să te gândești la ceea ce ai fost, la ceea ce ai fi putut să fii, la ceea ce ai fi putut să iubești dacă nu începea blestematul de război pentru o insuliță oarecare, „oarecare?, da, oarecare, o insulă oarecare, ce dacă este plasată acolo unde nu trebuie și unii sau alții vor să pună mâna pe ea?”, reuși să se întoarcă pe o parte și scoase o țigară, o aprinse, bombele pluteau pe deasupra lui, mugind, sfâșiind aerul saturat de țipete, lovind pământul undeva, mai departe, „până la urmă va cădea o bombă și în groapa asta”, murmură, „dar până atunci pot să fumez liniștit”, liniștit era un fel de a spune, toată neliniștea din el încerca să iasă cât mai repede din trupul năclăit de frică, năclăit de transpirație, încerca să iasă prin ochi, prin urechi, prin buricele degetelor de la mâini și de la picioare, prin firele de păr tunse perie, prin penis, chiar, frica era colosală, însă țigara avea un gust bun, țigară fără filtru, în pachet mai erau câteva, „sper să nu mor înainte de le fuma pe toate, toți condamnații la moarte au dreptul la o ultimă țigară, la o ultimă dorință, creierul îl luă din nou peste picior, dar condamnații la viață, dar condamnații la război?, habar nu am, viața este minunată dacă știi să o trăiești”, el nu știuse, poate că nu putuse, poate că fusese încă de la naștere un mare ghinionist, cert este că se bucurase atunci când aflase că trebuie să plece pe front, spusese „cu asta basta, un nou capitol, o altă filă”, se mirase chiar că fusese pocnit intempestiv de un fel de filozofie precară care i se prelingea insidioasă printre circumvoluțiuni, pe urmă luase trotuarele la pas, fără vreo țintă și se făcuse pulbere – alături de alți viitori sacrificați ai unui război neînțeles, dar indispensabil, după cum scria cu litere boldate prin coloanele jurnalelor răsfoite cu teamă crescândă de către bărbați și femei, deopotriv㠖 într-o cârciumă unde toate mesele erau unsuroase de parcă ar fi fost stropite cu ulei de armă, iar chelnerița abandonase orice fărâmă de bunăvoință și nu accepta nici măcar o simplă atingere pe fesele durdulii, frământate de privirile pofticioase ale petrecăreților, fusese o seară de pomină, și-o aducea bine aminte, așa ceva nu se poate uita ușor, așa ceva n-ar trebui să fie uitat de niciun un bărbat plecat (trimis) la război fără să știe dacă se va mai întoarce întreg sau doar sub formă de bucăți disparate, aruncate într-un sicriu sigiliat care va fi depus în pământ sub ochii înlăcrimați ai familiei, „ce familie?”, nu mai avea de multă vreme familie – își repetase cu obstinație, mestecând neacceptate dar prezente circumstanțe atenuante, că unii oameni sunt destinați să meargă singuri pe drumurile din viața lor –, poate de aceea se și îmbătase în ultima seară, contribuiseră din plin la starea aceea și regretele pe care le reprimase de-a lungul anilor și bucuria că nu avea să îl plângă nimeni la cimitir, de aceea turnase în el ca un spart și făcuse tuturor cinste, rămânând cu portofelul gol (dimineața îl aruncase în primul tomberon și se declarase fericit), trăise singur de foarte mulți ani, acum se pregătea să moară singur, „poate fi ceva mai întristător decât o singurătate resimțită și în timp de pace și în timp de război?, poate că nu, poate că da, dezamăgirile, nefericirile și singurătățile nu sunt aceleași pentru fiecare individ, așa că...”, așa că aprinse încă o țigară și închise ochii atunci când alte obuze explodară în jurul său, era surprins să constate că apropierea inevitabilă a morții nu-l speria așa de tare cum crezuse în alte vremuri, atunci când până și spectrul bătrâneții neputincioase îi provoca frisoane și accese de nervozitate, se mira doar c㠄nu mor dracului mai repede” sau c㠄dușmanii” nu ajung la groapa „lui” pentru a-l soma să iasă de acolo și să se predea, pentru a-l lua pur și simplu la țintă cu automatele în timp ce vor râde în hohote, schimbând încărcătoarele, și vor face semnul victoriei, eventual și fotografii pe care să le arate apoi rudelor și prietenilor, în serile de toamnă ori de iarnă, spunându-le cu mândrie că au luptat eroic și au decimat „dușmanul” cu simț de răspundere, pufăi și încercă să se ridice măcar câțiva centimetri pentru a vedea situația de pe câmpul de luptă, ceva îl trase în jos, îl apucă de picioare pe neașteptate și el alunecă, lipsit de reacție, nasul brăzda pământul moale, simțea gustul pământului în gură, scuipă și privi către bocanci, nu era nimeni, nici nu ar fi putut să fie, el sărise în acea groapă, în acel mormânt, în acea pierdere definitivă a contactului cu realitatea, „definitivă?”, nu, gloanțele șuierau, obuzele își urmau indiferente traiectoriile, lumea întreagă părea transformată într-un uriaș câmp de luptă, iar Dumnezeu nu dădea vreun semn că s-a plictisit, că are de gând să bată din palme și să strige („să fie lumină?, să fie pace!”), pace în cer și pe pământ, pentru totdeauna sau doar pentru (măcar) câteva ore în care Moartea să-și tragă răsuflarea înainte de a o lua de la capăt, ca o treierătoare de oameni îmbrăcați în uniforme, pe fundul gropii era o baltă, își spuse c㠄există astfel de bălți în toate gropile făcute de obuze, invariabil, chiar și în filme se insistă asupra lor”, zări o fotografie acolo, o apucă mirat cu degetele și își dori să nu fi scuipat chiștocul de țigară, era o fotografie îngălbenită, ruptă la colțuri, fusese împăturită în patru și urmele îndoiturii se întipăriseră fără milă în acea imagine de peste timp, „dar care timp, al lui, al altora, al altui el?”, o privi năuc, înfrigurat, îndrăzni chiar să se frece la ochi, nu mai auzi nimic, nici măcar gongul în care Dumnezeu lovea cu patimă, anunțând atacul final, în fotografie se putea vedea o groapă de obuz, un soldat murise acolo și plutea în apa murdară, ochii erau larg deschiși, continuând să privească netulburați înspre cer, înspre Dumnezeul pasionat de jocuri însângerate, înspre îngerii care îi întorseseră îmbufnați spatele, înspre o altă viață, probabil, iar Soldatul începu să râdă, recunoscându-și chipul în acea fotografie care nici nu ar fi trebuit să se afle acolo, acum știa și cum va muri, mai avea de aflat și când, dar asta nu i se păru o problemă demnă de a fi disecată, pieptul rămas la suprafață era ciuruit de gloanțe, vârfurile bocancilor se înălțau și ele ca două insulițe absurde, nu se mai întrebă cum de era posibilă o astfel de întâlnire cu propriul chip imortalizat de un aparat de fotografiat misterios, însă întoarse capul și zâmbi larg, Moartea era acolo, la datorie, la ora fixată de ea, de viață, de Dumnezeu, de cu totul altcineva, nenumit, neștiut, nevăzut, el lăsă arma să cadă și duse mâna dreaptă la tâmplă, într-un ultim salut aproape cinematografic, apoi scrută cerul cenușiu și căută soarele acela zglobiu pe care îl înjurase fără noimă în prima zi a sosirii pe front, dar în locul lui nu se mai afla acum decât o tigvă uriașă din orbitele căreia îl privea, neîndurătoare, implacabilă și indiferentă, o altă lume...

(2012)
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Suplinesc tăcerea celorlalți.

Mai ales pe a lui Peia.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2016-09-04 19:01:57
         
 
  Suplinesc tăcerea celorlalți.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-09-03 18:22:58
         
 
  domnule Lazar, vorbesti cumplit de mult, plictisesti.  
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2016-09-03 15:01:23
         
 
  Apropo, și pe un pământ de tip lentilă și pe unul de tip bilă, curbura orizontului ar arăta la fel.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-09-03 00:06:45
         
 
  Eu știu că nu știu nimic, domniei voastre i se pare că știe ceva. Iar ideea care v-a scăpat nu era dacă pământul este plat sau rotund, ci că oamenii își asumă una sau alta dintre păreri și se ceartă între ei, deși niciunul dintre ei nu a verificat mai înainte, temeinic, propria ipoteză.
Totuși, chiar dacă nu știu nimic, știu că legea atracției gravitaționale îmi arată că Pământul, dacă este rotund, atunci trebuie să fie gol la interior. Și atunci nu se pune problema dacă este plăcintă sau bilă, ci dacă este minge sau inel.
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-09-03 00:05:02
         
 
  "denotă că sunteți limitat în gândire,"

Dacă a nu accepta reîntoarcerea la secolele de obscurantism, în care Pământul era considerat plat, înseamnă "limitare în gândire, da, îmi asum această limitare. Trec peste toate dovezile științifice care dovedesc faptul că Pământul este rotund și vă întreb, domnule MTL, dacă ați zburat cu avionul?

Dacă ați zburat și v-ați uitat pe fereastră, ați văzut curbura orizontului? Astfel, cu propriile dumneavoastră simțuri ați avut posibilitatea să constatați că Pământul nu este și nu poate fi plat.

Oricum, mă minunez și eu că am ajuns să-mi pierd timpul cu astfel de probleme! Care circulă pe FB și cărora le cade pradă câte un nelimitat în gândire!
 
Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2016-09-02 23:17:09
         
 
  Iar afirmația de mai jos a domniei voastre, întrucât sunt mai multe motive pentru care aș putea ATRAGE ATENȚIA (și nicidecum susține!) asupra ipotezei pământului plat, denotă că sunteți limitat în gândire, fie pentru că doar atât puteți, fie pentru că enervarea v-a împiedicat să meditați mai mult, înainte de a vorbi.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-09-02 10:00:32
         
 
  Gazda este empatică și corectă cu fiecare membru.

”pământul plat”. Că este sau nu adevărat ce spune, rămâne de verificat- în secolul al XXI-lea asemenea afirmații denotă fie naivitate fie fanatism. Și acesta este cel mai la îndemână exemplu.
 
Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2016-09-02 03:56:34
         
 
  Reevaluați-vă principiile domnia voastră. Și, dacă cereți să nu fie jigniri pe site, nu jigniți domnia voastră. Sau considerați c㠔fanatic religios” nu este o jignire?! Și nu că mi-ar păsa că-mi ziceți astfel, dar îmi pasă când pretindeți una și faceți alta.
Și la fel de jignitor este să-mi spuneți că, deși sunt un fel de zero barat dpdv literar, totuși mă tolerați să stau și eu p-acilea.
A, și mai sunt și ridicol, că nu știu granița dintre sublim și ridicol!
Repet, că mă face Costa Vianu ridicol nu mă deranjează absolut deloc, dar dacă mă face gazda site-ului ridicol este semn că nu mai sunt bine venit și trebuie să plec. Ori gazda este duplicitară și, deși consideră că sunt o valoare care nu trebuie îndepărtată, totuși mă face zero barat, semn iarăși că deranjez și este cazul să plec.
Deci, nu mai aruncați pisica în curtea mea, că-i moartă în curtea domniei voastre!
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-09-01 22:10:48
         
 
  V-am urat bun venit cum urez tutoror celor care au preocupări literare și care doresc să publice aici.

Ați sărit calul în ultima vreme și, practic ați înclcat regulamentul. V-am rugat în mai multe rânduri să vă referiți la texte și la valoarea lor literară. Cu o anumită ținută în luarea de poziții. Chestiunea cu "rahatul" cred că merge într-o publicație vespasianică și nu aici. Aveți un potențial conflictogen pe care, în loc să-l țineți sub control, aproape îl exacerbați. Și da, tot ce considerați dumneavoastră că ar aduce atingere lui Dumnezeu, vă face să nu mai raționați. Ori aceasta reprezintă fanatism.

Bref, reevaluați-vă comportamentul pe site. Și puteți rămâne. Eu nu alung pe nimeni de pe site. Însă mă străduiesc să mențin o atmosferă de dezbatere, polemică și critică însă neapărat salubră. Nu sunteți de azi de ieri pe site. Polemica de idei este binevenită. Însă dumneavoastră nu mai realizați granița dintre sublim și ridicol. Și vai, între cele două ipostaze, uneori, prin câteva fraze, doar, se poate trece din una în alta.

Decizia de a rămâne sau de a pleca vă aparține. Decizia de a păstra linia europeică pe care o cunoașteți și care a consacrat-o, evident, îmi aparține.
 
Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2016-09-01 19:57:03
         
 
  Preferam să-mi spuneți că nu am dreptate și că există o grămadă de filozofi care, aflați pe câmpul de luptă, au continuat să filozofeze și să se certe cu dumnezeul lor. Ați preferat să mă faceți fanatic religios. Nu întreb de ce, să nu fiu și mai fanatic. Pentru că, după câte se pare, cine vrea să cerceteze dacă cele afirmate sunt conforme cu realitatea este fanatic, iar cine crede și înghite gălușca fără a cerceta este rațional. Și mai este și legea ”șeful are totdeauna dreptate”...  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-09-01 17:31:29
         
 
  "Aceasta-i o făcătura pe care numai unul rupt de viață și-o poate imagina."

Domnule MTL, este evident fanatismul religios al domniei voastre și cheia de lectură pe care percepeți un text literar. Este dreptul dumneavoastră. Însă de aici și până la a face afirmația, indecentă, pe care am citat-o mai sus este cale lungă.

Cu ce drept vă permiteți dumneavoastră, aici, o astfel de insolență? Cine vă închipuiți că sunteți să puteți afirma despre unul dintre cei mai buni creatori de pe acest site că este "rupt de viață" iar o creație foarte bună a sa ar fi o "făcătură"?

Gradual,pentru acest atac imund la persoană primiți un avertisment.

Încep să cred, din ce în ce mai mult, că dumneavoastră habar nu aveți de literatură și că locul domniei voastre nu este aici.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-09-01 17:09:15
         
 
  Kosta Vianu, cu cât încerci să mă ataci mai mult, cu atât mai tare simt că te iubesc și-ți devin recunoscător. Trebuie să existe vreo sinergie între noi, de ne tot ciocnim! Parcă am fi doi adelescenți care experimentează primii fiori ai iubirii și, neștiind încă mângâia, ne tot ciocănim, ne dăm ghionți și ne tragem de păr. Ce fel de atac la persoană este acesta, iubitule, când eu resimt totul de parcă m-ai săruta, părintește, pe frunte?!
Despre povești să știi însă că îmi plac. M-am născut, am crescut și am trăit citind povești. Le mâncam în loc de gem pe pâine și le-am supt o dată cu laptele din biberon. Dar, poveștile, că-ți place sau nu, nu sunt SF-uri. În special cele transmise, din gură în gură și din neam în neam, de sute și mii de ani. Ele exprimă adevăruri, sunt esența experienței de viață a unui întreg popor. Ele transmit învățături totdeauna valabile și folositoare. Și încă nu am auzit nici o poveste despre un filozof, dintr-o gaură de obuz, care să se certe cu Dumnezeu. Aceasta-i o făcătura pe care numai unul rupt de viață și-o poate imagina. Am auzit, în schimb, povești despre atei și filozofi care, în fața morții, devin brusc credincioși practicanți. Și aceasta nu-i o poveste, că se întâmplă zilnic, oriunde sunt războaie și calamități.
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-09-01 16:50:48
         
 
  "lăsati-l", evident! Sa nu credeti ca am luat-o si eu razna. "Lasă-ti-l" ar fi fost corect la singular, daca ar fi fost doar al cuiva. El e al tuturor, nu?  
Postat de catre sters sters la data de 2016-09-01 12:45:05
         
 
  Cele de mai jos reprezinta un atac la persoana deliberat si constient. Constient de inutilitate, caci, veti vedea, va sari din nou la beregata, cu intransingentza sculata, ca sa zic asa (pe placul lui)si va incepe sa debiteze din nou aceeasi placa, deja zgaraiata, cu realitatea (lui!). Lasa-ti-l sa abereze, unii ca el mai obosesc, cateodata.
 
Postat de catre sters sters la data de 2016-09-01 12:41:48
         
 
  Stimati consiteni,
(unii, mai sinceri, altii, mai vicleni)
Exista insi pe care, oricat i-ai aborda de cuviincios, oricat le-ai vorbi de frumos, n-ai sa reusesti sa-i aduci la o minima decentza in exprimare. Ei inteleg si reactioneaza doar la cuvintele vulgare. Ei prefera vacile, violatorii, cu sau fara...(ma rog!), intr-un cuvant, lor le place numai viatza, dar nu oricare viatza, ci aceea care ii excita, sau, ii incita, dupa caz. Situatiile imaginare, povestile frumoase, ii lasa interzisi, le provoaca dificultati de orientare. Basmele cu zane si balauri li se par dulci inutilitati, uitand, bietii de ei, ca asa au crescut mari, cu basme soptite la ureche de parinti sau de bunici, asa au invatat ce-i viata cu adevarat, din povesti. Exista, din pacate, si nefericiti care au crescut fara parinti, fara bunici, au crescut in medii anormale, brutale, deformatoare, si s-au trezit deodata adulti nefericiti, cu tare si sechele psihice de nerezolvat. Sa fie, oare, cazul cu acest nefericit ombellico del mondo? O fi fost crescut la vreo manastire de taici? L-or fi mangaiat doar pedofili sadea? In cazul in care raspunsurile la aceste intrebari ar fi, Doamne-fereste, adevarate, insul ar trebui repede de tot iertat si deferit unei institutii de specialitate, iara nu lasat sa zburde pe aici, printre oamenii si faptele si cuvintele mici. Ce ziceti, punem mana de la mana sa-i gasim un loc?
 
Postat de catre sters sters la data de 2016-09-01 12:38:17
         
 
  Doamnă Elena Ștefan, dacă aș fi vacă, aș fi expert în recunoașterea buruienilor bune de lapte, dar sunt om și sunt expert în recunoașterea cuvintelor adevărate și valoroase. La fel ca domnia voastră și ca oricare alt om.
Întradevăr sunt diferențe semnificative între modul în care mă percep, valoric vorbind, și modul în care mă percep alți membri ai site-ului, dar numai din cauză că, spre deosebire de ceilalți, eu sunt conștient de propria valoare. Când vor deveni și ei conștienți de valoarea lor, vor scăpa de complexele de inferioritate și nu mă vor mai ataca precum câinii pe urs.
Cât privește mensurabilitatea anticarială, de vreme ce sigur Bacovia se găsește în anticariate, înseamnă că nu am greșit cu nimic, chiar dacă nu la toți se aplică această măsurătoare valorică din timpul vieții. Totuși, din câte știu, Bacovia a murit de tânăr. Ceea ce înseamnă că, dacă ar fi trăit destul, ar fi apucat să-și vadă scrierile apreciate.
Nu neg că aici se publică texte valoroase, deși stau în expectativă când este vorba de cele ”extrem de valoroase”, totuși nu înțeleg de ce sugerați că nu sprijin efortul domniei voastre de menținere a unei ținute ridicate a Europeei. Credeam că, până acum, am dovedit cu vârf și îndesat contrariul... Vă deranjează că am criticat un text înstelat de domnia voastră? Nu am făcut decât să-mi susțin convingerile și nimeni nu mi-a prezentat, până acum, contraargumente. I-am reproșat d-lui Lisandru că, deși scrie cu talent, nu s-a documentat îndeajuns când a scris textul de mai sus. Și domnia lui nu a negat, doar s-a bosumflat. Păi, să-mi fie iertat, chiar dacă știu că scriitorii sunt firi sensibile, nu vă așteptați să-i menajez ca pe copiii de grădiniță. Aceasta doriți? Aceasta doresc ei? Câtă vreme i-am tratat cu respect, eu zic să suporte bărbătește criticile și, dacă le consideră îndreptățite, să țină cont de ele, dacă nu, să le ignore.
Cât privește experiența domniei voastre de critic literar, nu o neg dar, dacă nu ați remarcat încă, vă reamintesc faptul că eu niciodată nu am pretins că aș avea calități de critic literar, de fiecare dată am vorbit din postura unui cititor cu un anumit grad de cultură și cu o experiență specifică. Deci, domnia voastră faceți în continuare critică literară iar eu îmi voi exprima în continuare păreri de cititor și consumator de literatură de orice fel.
Adevărat, axiologia, fără cunoștințe solide, este un teren minat și nici măcar domnia voastră nu sunteți scutită de a călca pe mine...
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-09-01 12:17:46
         
 
  semnificativă  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-09-01 10:14:25
         
 
  Domnule MTL,

Ar trebui, pentru a ne putea, cât de cât, sicroniza perceptiv, să fi avut acces la un mare număr de volume de critică literară semnificativ. Probabil eu voi fi având un astfel de deficit ]n domeniu.

Din câte se poate observa, eu încerc să mențin o anumită ținută acestei reviste literară. V-aș sugera, în măsura în care puteți, să sprijiniți și dumneavoastră acest efort.

Și încă o sugestie. Probabil că sunt diferențe de semnificative între modul în care vă percepeți, valoric vorbind, dumneavoastră și cum vă percep unii membri ai site-ului. Să lăsăm timpul să sedimenteze și să valideze valorile. Sofismul dumneavoastră cu mensurabilitatea anticarială a valorii literare nu cred că poate face carieră. În epocă, Bacovia nu numai că nu putea trăi de pe urma scrierilor sale dar era și ignorat și tratat ca un poet nesemnificativ. Ați remarcat ce glorie potumă are creația sa? Axiologia, fără cunoștințe solide, este un teren minat.

Aici se publică texte extrem de valoroase. Și se și comentează la nivel peste medie. Polemica și contradicțiile sunt firești. Însă atenție la ținuta intervențiilor. Și, în plus, pare a fi o eroare evaluarea lumii luându-ne pe noi unitate de măsură.

Succes!
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-09-01 10:13:39
         
 
  Da, câtă vreme lasă limba română gravidă, onoare violatorilor de limbă! Totuși, este un lucru cunoscut că poeții ”violeaz㔠limba și o lasă gravidă, fără ca nimeni să se supere. Deci, nu pricep unde-i problema.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 22:45:52
         
 
  Onoare violatorilor de profesie și menirii lor creștinești!
 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2016-08-31 20:01:59
         
 
  Totuși, că ați observat sau nu, eu chiar v-am complimentat, Cristian Lisandru. Astfel, un rahat din ciocolată este o glumă bună și care poate fi gustat, dar o iahnie din rahat nicidecum! După cum vedeți, în esență v-am considerat scrierea bună de mâncat, doar subiectul a fost prost ales și nedigerabil. Totuși, ca exemplu de cum își poate închipui viața din tranșee un șoarece giftuit de bibliotecă, nu neg că opera poate fi de valoare.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 18:20:44
         
 
  Sunt copleșit... Cearta o vedeți numai dumneavoastră. Eu nu.  
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-08-31 18:19:53
         
 
  Să înțeleg că preferați vorbele mici? Păi, tocmai despre vorbele mici vorbeam și eu și spuneam că opera de mai sus este tocmai o astfel de vorbă mică. Și cum tocmai ați confirmat, se pare că nu mai avem de ce să ne certăm.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 18:13:37
         
 
  Ei, istoria, judecată, amăgiri, clișee, vorbe mari. Anti-creștin și anti-Dumnezeu? Bateți câmpii cu un talent demn de o cauză mai bună.
Glume pe care le înțelegem numai noi și ne mirăm că nu le-au savurat și alții.
Viața-i prea scurtă pentru a fi presarată cu răbufniri orgolios-cocoșesti. N-am timp de așa ceva.
Spor la scris și să va fie de bine! :)
 
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-08-31 18:08:35
         
 
  Apoi, d-le CTA, între un violator care o lasă gravidă pe cea violată și un soț impotent și steril sau fie și numai steril, cine credeți că-i mai folositor umanității...?  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 18:07:34
         
 
  Cristian Lisandru, ce anume v-a deranjat? Ce ar fi așa de rău la rahatul făcut din ciocolată? Este acel soi de glumă pe care nu l-ați putea gusta...?Ideea mea era și este că-i o asociere cel puțin ciudată și care nu reflectă deloc realitatea, dimpotrivă. Problema scrierii de mai sus nu este gustul, care este de ciocolată, recunosc, ci faptul că descrie o realitatea de rahat care, în realitate, nu există. Sau negați și vreți să spuneți că ați trăit o astfel de realitate sau v-ați documentat de la cineva care a trăit-o? În fapt, nu faceți decât să promovați un clișeu anticreștin și anti-Dumnezeu, clișeu cu care d-na Elena a rezonat și în urma acestei rezonări v-a acordat stelele și comentariul laudativ. Dar nu vă amăgiți, sunt doar laude de moment, de la un singur om. Istoria însă vă va judeca, așa cum ne judecă pe toți, și judecata istoriei nu va fi nici blândă, nici laudativă.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 18:03:47
         
 
  D-le CTA, eu doar mă căznesc, alții chiar reușesc.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 17:54:35
         
 
  Domnule MTL, de ce pierdeți timpul cu astfel de "opere" asemănătoare rahatului facut din ciocolată? Dacă știam/intuiam, zău că atârnam o linguriță la coada textului. Iertată-mi fie îndrazneala, dar aveți "pofte" ciudate și vă supuneți organismul, de multe ori, unor eforturi stomacale dureroase.
În rest, am încercat să fiu politicos. Observ că nu faceți altceva decât să lipiți etichete, să jigniți încolo și încoace, faceți pe deținatorul adevărului absolut în ceeea ce privește literatura, chemați scriitorașii la ordine etc.
Mea culpa, nu are rost să vă mai inoportunez răspunzându-vă, mai ales că numai dumneavoastră cunoașteți/trasați calea adevărului literar și nu numai.
Toate cele bune.
 
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-08-31 17:24:16
         
 
  Comentariul nu vi se adresa, știu că nu vreți să-nvățați limba și vă căzniți doar s-o siluiți.

Recomandarea e valabilă doar pentru cei care cred că limba e patria lor. Restul sînt apatrizi.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2016-08-31 16:32:21
         
 
  Erată: ”faci cu aripi” înlocuiți cu ”vaci cu aripi”  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 15:25:47
         
 
  Domnule CTA, cu excepția virgulei dintre subiect și predicat pe care ați pus-o, greșeală impardonabilă unuia care se erijează în profesor de gramatică, mărturisesc că nu am priceput nimic din ce vreți să spuneți. Dar nu-i bai, că știu că sunt prost și nici nu am pretenția de a susține altceva.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 15:24:12
         
 
  https://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2016/08/06/pamantul-este-plat/

iaca și documentarul despre pământul plat. Iaca aici ”ficțiune” genială!
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 15:20:37
         
 
  Recomandabil pentru cine vrea să învețe limba română ar fi:

sau

pentru cine are capul pe umeri, banii nu sunt decât scoici goale și o falsă valoare

sau

cine are capul pe umeri, știe că banii nu sunt decât scoici goale și o falsă valoare

Alții ca alții.

 
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2016-08-31 15:20:16
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Și tocmai am vizionat un documentar despre ”pământul plat”. Că este sau nu adevărat ce spune, rămâne de verificat, dar sigur este faptul că există niște semne de întrebare și că este posibil ca ”teoria” pământului sferic și chiar heliocentrismul să nu fie decât ficțiune abil prezentată drept adevăr tocmai prin ”operele artistice”. Sau, să le spunem minciuni artistice? Este ca și cum mi-ați prezenta imaginea unei faci cu aripi și eu ar trebui să mă minunez de cât de artistic și ”realist” sunt reprezentate aripile.
Dac㠔ficțiunea” și imaginarul nu sunt decât o altă cale spre minciună atunci zic doar ”nu, mulțumesc”.
Apoi, oare intenția autorului care să fi fost? Oare, nu cumva să ne prezinte radiografia gândirii unui om aflat într-o tranșee, în plin bombardament? Ori, din acest punct de vedere, obiectivul nu a fost atins! Niciodat, un om aflat într-o tranșee, cu atât mai mult în gaura unui obuz, nu va avea astfel de gânduri aberante. Chiar aș vrea să-l văd pe acela așa de filozof cu focul la fundul lui!
Deci, să-mi fie iertat, dar astfel de opere nu îmi crează decât același sentiment dat de un rahat făcut din ciocolată: scârbă și plăcere împreunate, caz în care nici rahatul nu-i rahat, nici ciocolata nu mai este ciocolată...
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 15:19:27
         
 
  Cândva, ”valide și valoroase” erau scoicile goale și poate că încă mai sunt, dacă nu au dispărut toate satele de sălbatici copii la minte. Și să nu uităm că până și ”cea mai mare valoare a noastră”, banii, sunt doar o ficțiune. Dar, pentru cine are capul pe umeri, știe că banii nu sunt decât scoici goale și o falsă valoare.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 15:10:15
         
 
  Domnule Marian Tudorel Lazăr, toate cele bune. În ceea ce privește "calea rătăcitoare" pentru "minți rătăcite" nu pot decât să scriu no comment. Dar vă mulțumesc pentru vizită.

 
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-08-31 13:12:24
         
 
  Domnule MTL

Literatura adevărată este ficțiune. Realsmul socialist respectiv realismul capitalist sunt extrem de limitate axiologic.

Nu este deloc necesar ca autorul să fi fost într-un anumit loc ori să fi trăit un anumit eveniment pentru ca opera sa să fie validă și valoroasă.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-08-31 11:34:45
         
 
  Un război descris de cineva care nu a trăit niciodată acest război și un chin descris de cineva care nu a trăit niciodată acest chin. Adică un fel de a cincea roată la căruță, dar o a cincea roată frumos și artistic lucrată. Dar ce folos pentru aflarea adevărului? Niciunul, dimpotrivă, o altă cale rătăcitoare pentru minți rătăcite, chiar dacă este frumos prezentată.
Apreciez deci efortul și talentul autorului, dar mă îndoiesc că a existat o documentare serioasă înainte de a scrie.
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-31 11:19:24
         
 
  Bună dimineața, doamnă Elena Ștefan, gânduri bune tuturor colegilor Europeea! :)

Mulțumesc pentru răbdare și analiză.
 
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-08-31 09:07:23
         
 
  Tulburător solilocviu la limita dintre dintre cele două stări: viața și moartea! Puse în legătură de cea mai terifiantă "realizare" a minții umane războiul. În care, ea, mintea, într-o ultimă secvență, se mai poate îndrepta "înspre Dumnezeul pasionat de jocuri însângerate, înspre îngerii care îi întorseseră îmbufnați spatele"!

Luciditatea tragică a personajului care "trăise singur de foarte mulți ani, [și care] acum se pregătea să moară singur, „poate fi ceva mai întristător decât o singurătate resimțită și în timp de pace și în timp de război?" este, stilistic, vorbind, expresia unei trăiri a cărei intensitate este redată gradat și arborescent. Până în clipa în care, de undeva din afară, își vede fotografia propriei morți.

Subtextual se simte acuza atât a războiului cât și, deloc paradoxal, a credinței în divinitate și accesoriile acesteia.



 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-08-31 02:03:24
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23785
Comentarii: 120440
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE