FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Miorițul
Text postat de Florentin Sorescu


Ah, muze, voi care în mine
În chip bizar vă regăsiți,
De-ați vrea frumos să se îmbine,
Himerele să-mi deslușiți


Căci toate lucrurile-n minte
Au prins a fi un vălmășag
Și văd cum trec pe dinainte
Capcane multe ce atrag,


Să-mi dați putere ca pe-acele
Ce mint frumos să le evit
Și din noianul de mărgele
S-aleg cuvântul potrivit.

*

Astfel ochiul ce făcut e
Ca să vadă în afară
Se închide fără veste
Și-nlăuntru se întoarnă,


Din străfundurile ființei
Prind contururi năluciri
Ce încep ca să se țeasă
În ciudate străluciri,

Vede-un june care scrie
O poemă deslânată
Ce pe-o coală tip A 4
E cu totul răsfirată,


Patemi multe dau dintr-însul
Ca să iasă în afară,
Dar în piept simțire-aleasă
Simte cum se desfășoară,


El așteaptă o femeie
Ce-a promis că va să vie
Și acum cu slovă groasă
Prinde pana ca să scrie,


Formă veche are versul,
Dară conținutul nou,
(Ca să prindă o crâmpeie
De sclipire în stilou)



Și pe cât se opintește
Lucrurile-i par bizare,
Că femeia nu-i femeie
Prinde să i se năzare


Și aduce mai degrabă
Cu fetița cu chibrit
Ce se uită a mirare
În frugarul licărit,


I se-arată alte timpuri
Ce au fost aici odată,
De-ai fi zis că numai miere
Este tot, și ciocolată,


Dară inima dintr-însul
Nu mai știe ce să zică
Când observă bazaconii
Cum rapid se înfiripă


Și cum prind ca între ele
Timpurile să se-ncurce
(Că îți zici că niște iele
Reușit-au să-l apuce),


Totul e sucit și are
Oglindire răsturnată,
Fata ce urma să vie
Acu’i jună desfrânată,


Iară el, poetul nostru,
Altul nu-i decât un fante
Ce presară a lui versuri
Cu întorsături picante,


Pentru ca apoi cuminte
Iară slova să apară,
Când voiește să învie
Lumea de odinioară,


Iată dragă cetitore
Ce-nceput-a el a scrie,
Dăm cetire-a toată slova
Așternută pe hârtie,


Rămânând ca doar arare
Să intervenim în text,
Când vreo lămurire nouă
Treb’ie prinsă în context.




POEMA ROMÂNĂ



Așa precum Vergil cânta
Pe-al său lavin de soartă pus
Să ducă faima tot mai sus
A Romei ce se arăta,


Himerei sale dându-i curs
Spre-a face falnică cetate
Călători spre a străbate
Al aștrilor ascuns parcurs,


Drum lung și plin de încercări,
Care pe sine l-au clădit,
Fiind de stele hărăzit
Să-i fie lui întemeieri,


La fel și noi o importanță
Aparte da-vom celui care
Găsind cu sine împăcare
Temei a dat prin transhumanță,


Din nesfârșitele pășuni
Făcându-ne împărăție
Spre-a fi în veci cetate vie
De ea pe drept să te minuni.

*

Aici urmează, bunăoară,
O notă mâzgălită cu cerneală
Pe care o redau precum a fost
Ca să-nțelegeți al poemei rost:


Nota bene (de-acum încolo voi scrie N.B., ca să-mi fie mai ușor).

Cel la care m-am referit este un ciobănaș dintr-o poezie den popor numită Miorița. O mia de-a lui de vârstă fragedă îi spune că alți doi ciobani cu care păștea împreună oile și i se dau prieteni vor să îl omoare ca să-i ia tot ce are. În loc s-o ia la sănătoasa, deși oaia numită Miorița îl avertizase de cele ce urmează, ciobănașul nostru își așteaptă cu seninătate moartea. El este de-un neam cu noi, ceilalți doi sunt ciobani de-ai altora. Eu consider că ar fi putut să procedeze în alt mod, dar în cazul ăsta poezia n-ar mai fi fost lirică. De reținut că neamul nostru s-a numit o bună perioadă de timp valahi, adică romani. Asta la început, că după o vreme a început să se cheme ciobani. Depinde de cum te uiți. În versurile mele am căutat să fac o comparație între Eneas, despre care Virgil zice c-ar fi întemeiat neamul latinesc, și ciobănașul zis mioritic, care eu caut să arăt că a stat la originea românilor noștri, prin faptul că și-a așteptat pașnic moartea, fără prea mult scandal.
Din păcate, nu am suficiente resurse, adică cetăți pe care să le fi clădit ciobănașul, și de aceea am vorbit de pășuni și transhumanță, cu care se ocupă îndeobște ciobanii. Vergil a fost mai norocos decât mine, el a avut de unde alege și de aceea poema lui, adică Eneida, e mare și-a auzit toată lumea de ea, chiar și văru-meu Ilie, deși nu are decât 8 clase.

P.S. Poate c-ar trebui să-ncerc un vers mai amplu, ca să mă cunoască lumea mai bine.


Cele vorbe vă spun prin care se fac auzite
Fapte mărețe ce se cer povestite
În cari la drum purced eroi legendari
Cunună să-și pună din veșnicii lari
Săvârșind ceea ce noi privim cu uimire
La prunci dând de fiecare dată cetire
Pildă să ne fie nouă și lor,
Vedem cum apar din al vremii mosor
Aspre figuri ce lumii au dat
Culoare aparte și-un drum de urmat,
Și parcă ne vine a crede cu greu
Privind în oglindă identicul eu
Că noi suntem acele făpturi adunate
............................................atârnate

N.B. Mă gândeam la burți când am zis "atârnate", că mi se pare că ne-au crescut la toți burțile. Da' nu-mi prea vine să zic de burți în poema mea. Și nici de șunci. Eu cred că mulți dintre eroi au fost grași, dar nu zice nimeni nimic de asta.
Credeți că pe Mihai Viteazul nu-l apuca pântecăraia? Cine știe câte războaie nu s-or fi pierdut din pricina asta. Și noi ne gândim la strategii greșite sau la alte alea.
Zici că s-a retras din luptă de frica turcilor, dar el s-a dus într-un loc liniștit unde să nu-l vadă nimeni. Că doar nu era să-și facă nevoile, în toiul luptei, sub privirile iscoditoare ale dușmanului. Lângă cal. Uite-așa se scrie istoria.
Cică habsburgii dădeau ordin la soldații lor să-și facă nevoile înainte de luptă. Poate de-aia au și câștigat atâtea războaie. Sau le-a purtat noroc.
Carevasăzică aci fac o comparație între vremurile de demult și cele de acum din care reiese că noi, cei de azi, ieșim cam strâmtorați din treaba asta. Dacă mă gândesc mai bine ar fi să scriu un poem dramatic, de mare întindere, ca Homer sau Vergiliu, să aibă urmașii noștri cu ce se lăuda.
Să fi trăit la Roma, era altceva. Sigur s-ar fi auzit de mine.

P.S. Acu’ trebuie să vie Mioara și nu mai am deloc astâmpăr.
Ar fi să găsesc un personaj din istorie pe care o să-l fac eroul meu personal.
Să vedem ce zice și Mioara.



Când în noaptea plumburie mergi absent pe un trotuar
Ce-a ta cale o aține către-un veșnic lupanar
Unde ochiu-ți se aprinde văzând veșnica femeie
Ce transformă gândul searbăd în sclipire de condeie,
Cetitorului zadarnic cauți să îi povestești
Cum că tu un june cu simțiri alese ești
Și din punctele fierbinte ce sub tine se așterne
Un perpetuum mobile cerci a face – baliverne.
Nimeni poate înțelege ce căldură se degajă
Din amorul care-n mreje te cuprinde ca o vrajă,
Zică toți că e femeia ce-o iubești, o desfrânată,
Că deasupra e spoială, botoxuri și ciocolatã,
Că la toți ea se împarte tot așa precum o marfă
Când simțirile pe toate le încântă ca o harfă,
Tu cu falnică mândrie să îți râzi în al tău sine
Și de-asupra tuturora cată să te-nfigi mai bine.

P.S. A zis că vine și n-a venit.


Aste versuri aflăm scrise
Pe-o bucată-alăturată
Ce-a lăsat-o junele
De hârtie colorată


Pentru ca apoi, uimire,
Să apară un alt vers
Ce are altă turnură
Și pe-alături pare șters


Zici că brusc o altă poză
Ochilor s-a arătat
Și ca-ntr-o metamorfoză
Cel poet s-a înturnat:



Îți scriu carte de inimă, doamnă
Prinsă în a nopților ramă
Cu raza de lună frumos precizată
Pe fruntea-ți senină, imaculată,
Căci ochii tainici ascund în adânc
Liniștea cea deplină, învălită de tâlc
Ce pentru noi e ca o licoare
Ce-aduce cu sine dulce-alinare,
Suflete pereche având
Simt că plutesc la fel de ușor ca un fulg
Și către tine mă-ndrept cu sfială
Arzând înlăuntru ca focul pe ceară.


P.S. Uite că până la urmă a venit.
A zis că mă iubește.


Lin
Lin


Pelerin

De soare plin,
Tot astfel cum,
Un rozmarin,
Ție mă rog,
Ție mă-nchin,
Dă-ne nouă,
Dă-ne alin



Pentru că sărac și în nevoie este omul la suflet și la trup. El ară pământul cu plugul lui și nimica nu-i priiește. De piatră îi e inima și privirea una cu țărâna cea neagră. Sămânța pe care o samănă el nu rodește și pânea îi e amară.
Neam păgân au venit peste dânsul și l-au găsit în goliciune și în derâdere mare. Mut în Dumnezeul lui cu care n-a mai știut vorbi. Că au crăpat clopotele la biserici și au secat izvoarele cele dătătoare de viață. Iară ochii celor sfinți zugrăviți pe altare s-au umplutără de ape.

Săracă, țară, săracă...

N.B. Se-nțelege că de-acum au venit peste noi turcii și nouă ne-a părut rãu.
Eu l- am apreciat dintotdeauna pe Constantin Brâncoveanu, pentru că a avut tărie de caracter. El a ținut cu religia noastrã și n-a dat divorț de ea.

P.S. Mioara iar a promis că vine și n-a venit. Data viitoare o să mă supăr pe ea.




Tu, menestrel,
Ce-i cânți din strune,
Un dor am și eu,
Un dor anume,


Pașii să-ndrepți
Spre alte cetăți
Din aste multele,
Mari nedreptăți,


Lăsatu-ai, Doamne,
Tu sufletul meu
În van ca să spere
La tine mereu?


Ca mâne voi fi
În mare nimic
Și văd al meu neam
Cum s-a sfârșit,


Că râde întregă
O lume de el
Și mie-mi înfige
În piept un sfredel,


Te du de aice
Trist menestrel
Și cântă în lume
Cum fu să pier,


Văzând cum se duce
Patria mea
Și de la sine
Inima-mi ia.


Astfel scris-a logofătu’
Ce îi zice Constantin
Și simțea în a lui peptu
Numai fiere și venin,


Căci mergând la o femeie
Ce-și zicea că e strigoaie,
Apucase viitorul
Rând pe rând să i-l desfoaie,


Și în loc să se arate
Viitorul cel măreț,
Patria se transformase
Într-un staul cu nutreț


Unde scormoneau purceii
Tot sperând ca într-o doare
Ei să afle printre lături
Salba cu mărgăritare.


N.B. Aci m-am gândit la Miron Costin, dar mi-a fost temă să nu mă deie vreun moștenitor al lui în judecată, că zic că se întâlnește cu strigoi. De fapt aș fi vrut să zic vrăjitoare, dar nu-mi ieșea rima. Și nici nu știu ce să fac cu logofătul. Ori că vede dintr-o dată ce se va întâmpla în viitor, atunci când se duce la vrăjitoare, ori că săracul de el apucă de colindă timpurile din veac în veac și vede ce s-a-ntâmplat cu neamul său, în loc să să steie liniștit la el în țintirim. Prin asta caut să arăt cum eroii din vechime se uită la vremurile noastre cu un ochi critic și li se urcă sângele la cap când văd unde am ajuns.

P.S. I-am luat mărgele. A rămas peste noapte la mine. Nu c-ar fi interesat-o prea mult mărgelele...



Au de-a patriei simțire
Merită curat să mori
Când tu vezi că viitorul
Îți rezervă numai nori


Ce învolburați se-arată
Și sunt negri la culoare
Iar prin dânșii nu mai lasă
Ca să treacă pic de soare?


Au se merită aceste,
Suflete ce cați în stele,
Când de-a patriei mărire
S-au ales numai surcele?


Nici nu știi ce îți rezervă
Viitorul cel cumplit,
Că românul se transformă
Într-un factor nedorit


Ce își râde pe sub barbă
De simțirea ta înaltă
Și pristolul de la Roma
Îl transformă într-o troacă.


De-ai afla numai o parte
Din vestirile aceste,
Te-ai întoarce în țărână
Fără-a prinde chiar de veste.

N.B. Chestia asta că de vină pentru starea noastră jalnică sunt turcii, nu ține. Uite la Mioara: zice mereu că vine și nu mai vine deloc. Și i-am tot luat la mărgele și la basmale... Al dracului neam mai suntem și noi.



Unde ești tu, Cantemire,
Ce descrii Moldova toată,
Să dai vie glăsuire
Lumii cea civilizată?


Să ne-nveți acea purtare
Ce te face mai distins
Ca ieșind la vreo serbare
Jalnici să nu fim, de plâns?


Unde sunteți voi aceia
Cari lumii au știut
Cu purtările alese
Cum e să te faci plăcut?


Unde s-au perdut țăranul
Ce știa cuviincios
Să arate la tot satul
Cum e să te porți frumos?


Un’ s-au dus aceste toate
A gândi eu nu mai pot
Și îmi vine ca-n cetate
Să dau totul în clocot,


Foc să pun pe la tarabe
Și domniile acele
Ce și-au pus ale lor labe
Peste visurile mele


Cari din această lume
Au voit un alt tărâm,
Neștiind că ea anume
E o bulă de săpun.

N.B. Chiar și pe vremea aia oamenii mai cu doftă plecau de-aici și-apoi se minunau că nu suntem civilizați. Cantemir a stat prea puțin pe la noi că se ducea când la turci, când la ruși, ca să se mai primenească. După ce i-a încurcat între ei de n-au mai știut cum să se oțărească unii la alții, și-a luat tălpășița de-aici și s-a dus să facă carieră la ruși.

P.S. Dacă-i pe-așa, nici eu n-o să mă mai țin de cuvânt. Să vedem dac-o să-i placă.


Să mă ierte cetitorul
Pentru slova mea spurcată,
Dar găsesc că este timpul
Să ne deșteptăm odată


Și din somnul cel de moarte
Să ne-ntoarcem la lumină
Că-n afar’ de noi incalte
Nimeni n-are nicio vină,


Că nici turcu, nici tătaru
N-a putut mai mult ca noi
Să îndese țara asta
În pubela cu gunoi.

P.S. Turcii au plecat, da’ noi tot așa am rămas. Și nu s’ arată niciun semn că se va mai schimba câte ceva pe la noi. Cât despre Mioara, n-a mai venit. Cică mă iubește pe mine, da’ se mărită cu altul. Zice că nu vrea să mai rămâie o clipă pe-aci, că s-a săturat.



Astfel se gândea în sine
Logofătul Constantin
Cale-ntoarsă vrând a face
Înapoi în țintirim,


Ca acelor laolaltă
Ce se află la un loc
Să le spună că regrete
Pot să n-aibă chiar deloc


Și mai bine e de dânșii
Că din lume au plecat
Nevoind să le exprime
Cel cuvânt înmiresmat


Ce cuprinde viitorul
Astfel cum s-a fost făcut
De-acea parte a făpturii
Ce se cheamă că-i șezut,


P.S. Pân’ la urmă s-a luat cu un neamț. Zice că pășunile lor sunt mai bune decât ale noastre, dar eu nu cred să fie așa. Eu zic că problema nu e de pășuni, ci de Mioara. Nici la neamț nu-i găsesc vreo vină, că lor le place să pască pãșunile noastre.




Când, să vezi ce grozăvie,
Inima ți-o ia din loc,
Zici că-n viața asta tristă
N-ai avut deloc noroc,

Ce se-aude-n depărtare,
E aievea ori e vis
Din acela ce te face
Să te pui din nou pe plâns?


Armii se aud, e zangăt,
E-ncleștare de oțele?
Vai, sărac român de tine,
Este sunet de manele,


Jale multă are-ntrânsul
Mai cu seamă când asculți,
Simți că te îneacă plânsul,
Iar în creier, numai zimți


Prind să miște laolaltă,
Nu-ți dau pace nicidecum,
Pân ce lat și făr’ de viață
Tu te lași să cazi în drum.


Tu, sărace Lăutaru,
Ce cu cobza ai cântat,
Bine că-n aista viață
Nu ai fost catapultat,


Că atunce neferice
Mai ca mine tu ai fi,
Iară peptu-ți cu alice
L-ai face fâșii - fâșii.

N.B. Acu’, că Mioara s-a dus, nu știu ce să mai fac. Pleacă toți care pe unde-apucă, că nu mai e de stat pe-aici. Chiar și la turci s-au strămutat unii, parcă le pare și rău că nu mai sunt p-aci ca să puie jugul pe noi.





Ah, sărmani eroi pe care
Eu în viață n-am aflat,
A venit acuma vremea
Ca de voi să mă despart.


Să mă-ntorc acas’ la mine
Că nu are niciun rost
Ca din veșnica dormire
Să vă tulbur ca un prost


Ce își spune că posibil
Încă e să vă întoarceți
Și în vremile acestea
Înc’odată să fiți oaspeți


Și cumva ca printr-un farmec
Toate visurile mele
Să le trageți la o parte
Ca pe-o pânză de perdele.



N.B. Nu zic că n-am avut și noi eroii noștri, da’ parcă prea s-au stricat toate. Puțină vină le găsesc și lor, că n-am fi ajuns aici dacă ei erau cum ne place nouă să-i vedem.

P.S. M-aș duce și eu după Mioara, poate mai are trebuință de mine. Cine știe? O fi tare neconsolată acolo, printre străini...



N.B.

Dacă și eu plec, cine rămâne? Și dacă rămân, cine nu pleacă?


Dar

Însă

Totuși


Și noi am văzut răsăritul de soare
Și ne-am purtat inimile ca pe o torță aprinsă
Pe care i-am dăruit-o Celui ce ne-a Zidit
Spunându-i:

Doamne,

Asemenea firului de iarbă
suntem
în bătaia vântului
nicio coadă de cometă
nu ne urmează
întocmai ca un meteor
măsurăm întunericul
ajungă-ne pacea ta
de dincolo de începuturi
ție ne rugăm
fă-ne nouă corabie
să plecăm
din această mizerie
cumplită
care ne-a îngreunat
sufletele.

dă-ne nouă pacea adâncă
și fără de sfârșit,

vom pluti pe acele mări
de unde nu mai există întoarcere
și unde niciun porumbel
nu-și mai află sălașul

Facă-se voia ta,

SFÂRȘIT



































Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23864
Comentarii: 120182
Useri: 1417
 
 
  ADMINISTRARE