|
|
|
|
|
|
|
|
|
Podurile |
|
|
Text
postat de
Florentin Sorescu |
|
|
Aceasta este marturisirea târzie pe care nu o face un huligan,
ci fiul către tatăl său rătăcit.
Cu care s-a întâlnit când și când
fără să se știe, fără să se cunoască.
Nici in viața asta, nici in alte vieți.
Ci pe drumuri care șerpuiesc unul pe lângă altul până se pierd.
Sau precum cețurile care nu-ți îngăduie să deslușești
mai departe de propria umbră.
Așadar, este o încercare târzie
de a întinde mâinile.
Așteptând ca încercarea aceasta să se termine
firesc cu o îmbrățișare.
Nu în lumea asta, nici în cea de apoi.
Ci în lumea iluzorie a poeziei
unde totul este (încă) posibil.
Chiar si zidurile să-și șoptească unul altuia
când se întâlnesc la colț.
Vorbeam, așadar, despre o întâlnire
unde mâinile se întind.
În încercarea disperată de a găsi un reazăm.
Sau, și mai simplu, căldura de care are nevoie sufletul
ca să poată merge mai departe.
Chiar si atunci când este înconvoiat
de o mare povară.
(acesta este modul disimulat
în care un om matur spune ca își caută tatăl;
poate singurul lucru pe care l-a învățat de la el cu adevărat
este să se ascundă de cei care îl iubesc)
Am cunoscut odată povestea unui copil
care își spunea Victor Al Lui.
Trăia în cea mai mare parte la lumina becului.
Victor Al Lui era speriat
că nu are să-și mai găsească tatăl.
Poate de aceea își și spunea
Victor Al Lui.
(Pentru a înțelege că nu este cu desăvârșire singur
și că apaține cuiva).
Copilul acesta avusese marele ghinion
să se nască.
Acolo unde se vede treaba că nu era bine primit.
(Mama lui uita adesea că l-a născut).
Vorbea mai mult prin semne,
cuvintele erau in genere de prisos.
(oricum cei din jur nu păreau să priceapă prea mult).
Ei, bine, acest copil se hotărâse în sfârșit să mute
singurătățile din loc.
Astfel încât a început să-și caute tatăl.
(scriind aceste lucruri mi-am amintit de povestea lui.
pe care o spunea bâiguit un asistent social
căruia îi revenise sarcina de a-l îngriji. )
Dar nu despre Victor Al Lui vreau eu să vorbesc acum,
ci despre tatăl meu rătăcit.
În ceața vâscoasă a apusului.
Aș putea spune tatăl meu obosit,
dar asta este povestea altui poet.
Sau poate că de fapt este aceeași poveste
de iubire filială târzie.
Când de fapt chiar tu, cel care scrii,
ești cel obosit.
Și te uiti înapoi
ca într-o oglindă.
Încercând să descoperi drumul care duce
dinspre tine spre tine.
(irecuperabila distanță dintre cel care ești și cel care ai fost).
Întocmai ca un pod care leagă țărmurile |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Mulțam, Solitaire! |
|
|
|
Postat
de catre
Florentin Sorescu la data de
2015-01-21 09:26:57 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Citit. Meditat. Notat. |
|
|
|
Postat
de catre
. solitaire la data de
2015-01-21 09:01:59 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Variații pe aceeași temă:
Manifest îmbuteliat
"Cel care e singur în el însuși este însoțit."
Nichita Stănescu
Prietene, vreau să vorbim de la om la om, iată ce sper că-i poezia.
Azi poate ne-am privit întîmplător, fiecare cautînd dusmănos o umbră de speranță pe chipul celuilalt. Și expresia neutră, compusă cu atîta grijă, ni s-a veștejit pe față. Azi poate ne-am zîmbit chiar, dar zîmbetul, ca o sfială neînțeleasă, ne-a rănit fără folos obrazul.
Ne persecută aceeași vină rușinoasă: pe frate, pe mamă, copilul, sîngele care trece prin noi, in depărtări alungîndu-i, încă-i mai caută.
Prietene, luptăm în aceeași tranșee - lîncezim mereu în linia întîi. Și viața mea-i amară și-i stearpă, și-n asta, ca și tine, nu recunosc vreun eroism. Cu capul pe aceeași pușcă ruginită, în somn ne-alină totuși nostalgii.
Aproapele meu, tu care totdeauna ești atît de departe, doar în aceste cuvinte te pot îmbrățișa cu sfiiciunea cuvenită. Sînt cuvinte pe care n-am îndrăznit să le spun nimănui. Iubita chiar înspăimîntată le-ar fi auzit.
Vreau încă să te ating în solemnitatea singurătății cînd fără moașă îl naști pe Dumnezeu.
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2015-01-18 18:43:45 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23983 |
|
|
Comentarii:
120107 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|