FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu

Image hosting by Photobucket


Poezia este cel mai adesea un mod de recuperare spontanã a autenticitãþii umane pierdute pe scena socialã, în jocul cotidian, în viaþa publicã. Gestul poetului este de aceea unul de refuz al zorzoanelor ipocrite cu care orice ideologie a integrãrii sociale fardeazã interesat personalitatea, unul de recunoaºtere a condiþiei sale fireºti, omeneºti, chiar dacã ea rãmîne doar una incofortabilã ºi precarã.

Este ceea ce face ºi Radu Herjeu, avertizîndu-ºi cititorul deja din preambulul volumului Sã spui morþii noapte bunã asupra viziunii lipsitã de menajamente cu care va avea de a face: “Ca ºi cînd / tot ceea ce eºti / reprezintã doar o traducere proastã / într-o limbã strãinã. // Dacã n-ai simþit mãcar o datã asta, degeaba / citeºti mai departe. Nu vei înþelege.”

Doar copilul, ºi poate copilãria rãmasã (ºi de ce nu, cultivatã) în noi, percepe mereu agresiunea adaptãrii, învãþarea cu noduri a codului de neînghiþit al vieþii, invariabila poticnire de la prima literã a unui cifru care te înstrãineazã de fiinþa ta (a, repetent la a). ªi tot copilul, dupã tot acest dresaj, în momentele cînd agitaþia diurnã a contenit, deodatã cu simþirea confuziv-adaptativã care o acompania invariabil, se trezeºte pe pragul nopþii cu o ardoare (“ºi totuºi întunericul îþi arde retina”) neînþeleasã de comuniune neîmpãrtãºitã ºi poate neîmpãrtãºibilã:

“cînd te-ai pãrãsi
dar n-ai cui”
(abandonic)

Poate cã abandonic este doar un alint, o diminutivare tandrã a singurãtãþii copilãresc-jinduitoare, a disponibilitãþii sterile, a elanului interzis cãtre celãlalt, oricine ar fi el. Poezia rãmîne astfel o mãrturisire a unei nevoi tot mai greu de satisfãcut în realitate, a unui abandon mediat poate doar prin intermediul cuvîntului. Cum se întîmplã în colind cu spice unde isprava cuvîntului chiar reuºeºte, visele sînt zemoase, aurii ºi coapte ºi pot fi împãrþite oamenilor ca un fel de drumuri pe la intersecþii:

“a venit iar vremea seceriºului mi le-am tãiat din palme
le-am clãdit cãpiþe ºi-am plecat sã-i colind pe ceilalþi”

Neîndoielnic, în oamenii mari copiii se sinucid doar pentru a mai putea supravieþui într-o lume haoticã, lipsitã de rost, într-o bulucealã perpetuã care-i risipeºte, tocîndu-i ºi aruncîndu-i în coºurile de gunoi ale istoriei. “Viaþa se duce / se scurge”, totul se degradeazã iremediabil într-o lume agresivã ºi iresponsabilã, în care “furnalele din noi au ucis primãvara” (atîþia copii se sinucid în oamenii mari). ªi nici poetul nu pare a fi scutit de acest blestem, durerile sale se deterioreazã, scîrþîie, scrîºnesc ca niºte oase pe hîrtie ºi, odatã în plus, versificate “în milioane de confeti / infesteazã lumea” (am infestat lumea).

Nu, poezia nu e nicidecum vreo soluþie mereu salvatoare, ea nu te mîntuie de durere, ci îþi provoacã doar noi cucuie: hîrtia e încã un zid de care te loveºti inutil cu capul. Poetul este doar un autist damnat, “eretic ars pe rug în fiecare zi” pe care “trãirile îl fac cioburi”. Cuvintele lui ºchiopãteazã în vacarmul înjurãturilor nemulþumiþilor ºi uneori nu mai rîvneºte decît un “azil în cer”, o “dispensã pentru reîncarnare” în orice altceva decît în om. Iar alteori poezia este doar cenuºã care se-ntoarce-n þãrînã, sentiment îngropat în hîrtia hulpavã, comunicare incendiatã.

Se trãieºte ipocrit, mai degrabã doar “se vorbeºte intens se vorbeºte voluptuos se vorbeºte apãsat” despre viaþã ºi iubire. Oameni “banali ºi insipizi” trãiesc, claustraþi în urbea protectoare, trãiesc o fericire meºteºugitã, calpã fãcutã doar din cuvinte, înstrãinaþi de viaþa anotimpurilor, a mãrii, a cerului ºi a vîntului (binecuvîntaþi fie vorbitorii aceºtia). Minunile te pun în încurcãturã, te trezeºti cu ele pe cap ca ºi cum ar fi numai o corvoadã în plus (ce sã fac eu, fraþilor, c-o minune?).

Lumea e doar o epidemie de garduri izolînd oamenii în singurãtãþile lor, “proprietari ai înþelesurilor fãrã sens”, mîndri totuºi fiecare de unicitatea singurãtãþii sale. Un dumnezeu maliþios, cîrcotaº, triºor bîntuie ilegitim încãperile vieþii noastre, confuz ºi stãtut pînã la a ne face greaþã (dumnezeu locuieºte ilegal în mine). ªi chiar ºi-aºa fiecare se strînge, se restrînge, se constrînge, se înghesuie-n sine “bonsai într-un bol de sticlã” (înghesuialã mare). Oraºul chiar este un orb rãtãcitor ca ºi omul într-un spaþiu al derutei ºi mãcinãrii sterile de sine:

“rãmaºi brusc fãrã poduri ne ciocnim casã de casã bloc de bloc
refugiu de refugiu ne fãrîmãm puþin cîte puþin
ascunzîndu-ne gãsindu-ne rãtãcindu-ne”
(în oraºul în care nu…)

Cam de la jumãtatea volumului poemele capãtã o nuanþã mai ludicã ºi lasã loc ºi unor întîmplãri miraculoase în care fiinþa alienatã se poate recunoaºte, se poate întoarce totuºi acasã:

“uneori mã-mpiedic de cîte-o privire
rãtãcitã prin universul ãsta înjghebat din prefabricate
ºi atunci neaºteptat necugetat neliniºtit mã-ntorc la mine în mine
mã adulmec mã simt în buricele degetelor fiecare gînd se scurge
pe un contur familiar pe o albie care merge cu siguranþã
spre o mare fãrã deltã fãrã estuar
brusc abrupt surprinzãtor
acasã
(hai acasã)

În ’neaþa viaþã, întrebarea “ce dracu’ caut eu în viaþa asta?” devine retoricã ºi finalul: “spalã-te pe ochi ºi hai sã ne pornim” permite o nouã tentativã de a o lua de la capãt. Apar ninsori nostalgice (ningem) sau dependente de o persoanã dragã (ninge iarãºi fãrã tine), pare cã oamenii ar mai putea fi responsabilizaþi de deºertificarea vieþii (nisip între dinþi), cã s-a primit o oarecare dezlegare, poate beneficã, la plîns (pauza naturalã de plîns). ªi, aproape firesc, minunea – blamatã înainte – se întîmplã:

“stau pe marginea lui într-un picior
ºi pescuiesc cîte o zi mai seninã în care observ iar ce frumos
miroase seara în cartierul acesta”
(rapt)

În rãzboi cu pepeni, în ciuda finalului tragic, imaginile sînt suculente, tonice, pline de poftã de viaþã: “cu un sunet surd ascuns în pernã / precum un pepene copt în care doar ce strecori / vîrful unui cuþit”. O zi la þarã este celebratã în bogãþia-i de senzaþii, amintiri ºi aluzii ca o farsã reuºitã jucatã veºiniciei monotone (se duce veºnicia ºi numai vine înapoi). Iubita, doar gînditã, umple universul domestic al mansardei de fior, miresme ºi cãderi de stele ºi e avansatã la rang de sextant pe corabia cu pînzele gîndurilor înviorate de vînt (te gîndesc).

În fine, iubirea-împlinire amuþeºte:

“eu nu mai am nimicuri de zis
nimicul meu e iubirea
pe care nu mai pot s-o zic
e de nezis”
(un cuvînt ca o tãcere)

Perspectivã din care poþi sã sfidezi, în cele din urmã, impenitent ºi moartea, fãrã sã te mai afecteze insistenþa ei banalã ºi ridicolã:

“du-te fã de te culcã
ºi lasã-mã-n durerea mea”
(sã spui morþii noapte bunã)
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
 
Mulumiri cititorilor, firmamentului c are stele, celor care au grij ca ele s nu se sting i acelora care se orienteaz dup ele.

  
Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2006-02-24 17:46:38
         
 
  "Moartea face parte din viata" de ce sa-i uram doar noapte buna si nu si "buna dimineata"? Stie cineva cand apare, de unde, cand dispare si unde?  
Postat de catre ion enache la data de 2006-02-24 15:19:34
         
 
 
Daniela, vin n ntampinarea dorinei tale.
i pentru c merit...

  
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2006-02-24 08:46:53
         
 
  "Poezia este cel mai adesea un mod de recuperare spontan a autenticitii"

Nu, poezia nu e nicidecum vreo soluie mereu salvatoare, ea nu te mntuie de durere, ci i provoac doar noi cucuie: hrtia e nc un zid de care te loveti inutil cu capul. Poetul este doar un autist damnat, eretic ars pe rug n fiecare zi pe care tririle l fac cioburi. Cuvintele lui chiopteaz n vacarmul njurturilor nemulumiilor i uneori nu mai rvnete dect un azil n cer, o dispens pentru rencarnare n orice altceva dect n om. Iar alteori poezia este doar cenu care se-ntoarce-n rn, sentiment ngropat n hrtia hulpav, comunicare incendiat.

Cuvinte pentru a descrie. O via a poeziei sau poezia din via. Nu, nu contrazic titlul volumului de poezii al lui Radu Herjeu, nici prezentarea att de miglit i elegant a lui Corneliu, ci spun rspicat c moartea face parte din via dintotdeauna, de aceea i putem spune "noapte bun", stm cu ea la mas, o nsoim cnd ne nsoete, o auzim, o desenm, o versuim. i dac nc putem face toate acestea, lansnd n etern crile noastre despre ea, atunci Umbra umbrelor este doar felul luminii de a fi om.

Mulumesc pentru lectur, lui Radu, lui Corneliu i celor ce tiu a tri viaa i moartea, deopotriv, i a le metamorfoza uneori sublim n poeme.


Rog cine are posibilitatea s nsteleze acest text n locul meu, nu am pe acets calculator faclitatea la cutia de texte. Mulumesc
  
Postat de catre Daniela Luca la data de 2006-02-23 21:14:00
         
 
  Felicitari pentru recenzie, Corneliu, iar lui Radu, pentru versuri.  
Postat de catre Carmen Anghelina la data de 2006-02-23 20:13:10
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23931
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE