FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Lenea nu trebuie irosită
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu



Lenea nu trebuie irosită


Să încercăm să alegem pentru lene sensuri care să nu o incrimineze din capul locului ca trîndăvie sau puturoșenie, ca indolență condamnabilă și fără întoarcere. Sînt într-adevăr momente cînd ți-e lehamite să mai faci ceea ce tot făceai, cînd ai ajuns, cu un minunat cuvînt moldovenesc, la sătulie, cînd te-ai săturat să mai faci ceea ce se face și simți deodată că poți savura fără căință voluptatea ieșirii din rutină, a detașării de imperativele hărniciei tembele, de isteria activismului, de psihoza agitației. Ești împăcat cu starea de indisponibilitate la ceea ce înainte ți se părea o facere indispensabilă și plină de rost. Te simți confirmat mai degrabă potolit, dedulcit la calm, la tihnă, miraculos astîmpărat.

Te poți abandona astfel impenitent unei stări promițînd alte disponibilități. Lenea e în acest caz un semnal al dezgustului selectiv pentru viața în care ceea ce faci nu mai reușește decît să plictisească și să obosească timpul. E vorba de un recul, de o retragere din pre-ocuparea prin definiție, de o eliberare (o izgonire a ocupantului) și prin urmare de o disponibilizare. În lene se mărturisește, în acest fel, pe ocolite, nostalgia unor faceri de altă speță, de o veritabilă calitate vitală, care să-ți poată da sentimentul că merită să trăiești, că poți trăi îmbogățind și nu omorînd timpul ce ți-a fost dat.

Lenea e o curajoasă suspendare a unei situații aparent fără ieșire, o mărturisire fermă a oboselii fără-de-rostului unor activități poate altfel pline de foloase și solidare cu ceea ce se face. Și, prin aceasta, o posibilă deschidere, o șansă oferită sensibilității să caute și să găsească ceea ce o încîntă și o împlinește, să descopere alte orizonturi și registre ale facerii mai potrivite împrospătării izvoarelor vieții. Să schimbe în cele din urmă mizele și ierarhiile orientîndu-se după criterii în acord cu exigențele vieții.

Lenea e compromisă atît de cei ce o refuză și o condamnă fără să o supună la probă, cît și de cei ce se complac doar în negativitatea ei și o degradează, le e lene să-i valorifice potențialul, să-i înțeleagă mesajul plin de rost.


O lene frenetică


Totul a pornit de la o stare lirică. Am scris, cum se întîmplă, impulsiv, sfidînd, provocînd, bravînd:

Cineva trebuia să-și dea seama
că lenea nu trebuie irosită

Cineva trebuia să renege trufia cizmei
fără pretenții
pentru prietenia acestui scîrțîit pe zăpadă

Cineva trebuia să se lepede
de pustiitoarea nepăsare
să ia asupra-și tot ce se cheltuie
belșugul și risipa
și ca în basme să proclame
foametea și însetarea

Cineva cu mîini înfrigurate
trebuia să ridice un pumn de albe cuvinte
și gustul vieții să-l presare pe buzele arse
sare pe rană

Cineva trebuia s-o rupă cu neatenția
și cu noblețe
dreptul și datoria sînt una
să mulțumească în dreapta și-n stînga
pentru atîta darnic prăpăd


Dacă inima îți bate-n fiecare gînd, ceea ce ai scris nu poate fi doar gratuit, te angajează și nu te poți dezice de el ca de ceva accidental și pasager. Multe dintre versurile inșirate pe hîrtie îți devin un fel de devize, le preiei ca vorbe călăuzitoare, ca inscripții sacre, ca pietre pentru zidirea de sine, pentru templul vieții tale.

Lenea mea, atunci, acolo, era plină de rost și tensiune, deschisă, avidă, nesătulă și generoasă. De ce i-aș fi zis altfel? Simțeam că sfidez crezul clasei muncitoare că va ajunge-n paradis, că mă sus-trag și îmi permit - blamabil - să fiu disponibil pentru contemplare, pentru reverie, pentru meditație. Simțeam o delicată responsabilitate față de darurile neîntîlnite pînă atunci în viața robotitoare, activă, agitată.

Sînt un leneș patent. Mi-a plăcut de la o vreme să mă simt liber în natură bătînd frenetic dealurile și munții, plajele pustii. Dar mi-a fost lene să pescuiesc, n-am înțeles ce rost ar avea să vînez, să fac grădinărie, să mă ascund pudic după acea îmbinare cu utilul. Sînt un leneș nepotolit, neostenit, frenetic, dar pentru asta sînt oare mai puțin leneș?
Și-aș vrea să fiu sincer pînă la capăt. Într-un lung interviu cu Cioran, la Paris, Liiceanu nu acceptă replica prea cinică a acestuia: - Eu n-am muncit niciodată! replică rostită precipitat, cu o exaltare vădită și cu acea privire convingător-ghidușă care sfidează convențiile. Liiceanu încearcă să-l facă să-și retragă afirmația care nu dă bine pentru un idol al nației: - Dar ați citit atît, ați scris, v-ați petrecut viața în biblioteci!? - și nu reușește nicicum. Răspunsul rămîne ferm: - Nu, nu, nu mi-a plăcut să muncesc niciodată!

Consimt la ce a spus Cioran, n-am reușit performanța lui - am fost salariat - și îl invidiez. Lenea nu trebuie irosită este doar un mod de a spune că nu mă mai pot complace, că nu mai accept, că nu mai vreau să mi se impună unde și cum să-mi investesc, să-mi plasez efortul. Lenea este aici organul discernămîntului, al posibilei alegeri libere: starea în care te deconectezi de la tensiune, te salvezi crispării generale, deja date, pentru a avea răgazul de a sesiza, de a descoperi vibrația fragilă, de obicei acoperită de trepidația hărniciei și robotelii acelei lumi a activismului militant, și de a te conecta la tremurul delicat al altei lumi. Bine și generos gestionată, lenea te indeamnă la tot felul de îndeletniciri bizare, dar vibrante, palpitante. Îți deschide registre ale simțirii în care viața se trăiește nu profesionist, nu meseriaș ci ca o îndeletnicire: pe îndelete.



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23814
Comentarii: 120248
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE