|
|
|
|
|
|
|
|
|
Buba domnului Peia |
|
|
Text
postat de
Corneliu Traian Atanasiu |
|
|
Copil fiind, oricine a făcut buba și a avut experiența suferinței acute de moment. Suferința trecea de obicei destul de iute pentru că, luat în rîs de ceilalți, copilul uita repede de durere și de sinele lezat și se lăsa antrenat în joc. Pentru unii, existau însă și reveniri, și obsesii. O verișoară din vremea aceea, uitîndu-se întîmplător la bubă, izbucnea din nou în plîns: a, ce roșu e! Și o ținea tot așa (chiar dacă nu mai simțea nicio durere). N-aș spune că era departe de cel care la cu totul altă vîrstă spune ritos: Fericiți sunt numai dobitocii, pentru că, nu-i așa! habar nu au ce se întâmplă cu ei! Cine știe, suferă! Tot timpul.
Domnul Peia a făcut și dînsul buba cîndva în copilărie sau nițel mai tîrziu. Și de atunci a rămas hipnotizat, cu ochii holbați la ea. Conștiința lui s-a chircit și s-a restrîns la contemplarea obsesivă a bubei. Idolatrizînd-o. Cine e conștient cu adevărat, nu se poate abandona îndobitocirii contemplative declară dînsul. Dar oare nu asta face fără încetare de-atunci? Și-a descoperit buricul conștiinței, suferința, și nu-și mai ia ochii de la el.
Ceea ce dînsul a descoperit prin această trăire îndărătnică este de fapt luciditatea. Acea calitate superioară a conștienței capabilă, uneori, să dea impresia că ceea ce simte în acel moment sau o vreme este totul, este definitiv și irevocabil. Luciditatea este un lucru minunat, dar e bine să știm, de la cineva care a avut realmente această pasiune, unde poate duce ea pe cel care o respectă cu adevărat. Și acesta este, pentru mine, Camus, cel care a scris Mitul lui Sisif.
Dacă consider că un lucru e adevărat, spune el, trebuie să-l păstrez. E un lucru simplu și de bun simț. Care însă îl poate duce la consternare pe cel care l-a aflat, observînd că ceilalți nu consimt la ceea ce el a descoperit deja: Nu ne vom mira niciodată îndeajuns de faptul că toată lumea trăiește ca și cum n-ar ști . Un lucru normal din moment ce această stare de luciditate este urmarea revelației absurdului vieții: A trăi, va hotărî el în acel moment, înseamnă a face să trăiască absurdul.
Absurdul nu este însă o stază (aș zice o metastază), suferința care-l însoțește nu este nici dizolvantă, nici un capăt de drum. Este mai curînd o sursă de energie a celui care rămîne lucid și dincolo de ceea ce deja a găsit: O singură certitudine îi este de ajuns celui ce caută. Important e doar să tragă din ea toate consecințele. Un adevăr advers nu îngenunchează pe cel care caută și devine astfel unul exaltant: A sărăci o realitate a cărei inumanitate face măreția omului înseamnă a-l sărăci și pe acesta.
Și iată una din primele consecințele care pot fi trase: Privațiunea de speranță și de viitor înseamnă o creștere a disponibilității omului. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte. Luciditatea nu te blochează, nu-ți anulează deschiderea, ea te scapă doar de spaime și de idolatrizarea propriei vieți: În faptul de a te pierde în această certitudine fără margini, de a te simți îndeajuns de străin de propria ta viață ca s-o poți spori și străbate fără miopia amantului, există principiul unei eliberări.
Omul este totdeauna prada propriilor sale adevăruri, iată o frază care poate spune multe. Adaosul: Trebuie să fim absurzi, dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați, încearcă să ne deschidă ochii asupra faptului că, descoperind absurdul, trebuie, într-un anume fel, să-l depășim. Nu există destin care să nu poată fi depășit prin dispreț.
Orice lucru, în fața gîndirii și simțirii omului, are și alte fețe și valențe decît cea primită, în primă instanță, de-a gata: Ideea că o gîndire pesimistă este în mod necesar o gîndire descurajată e o idee puerilă. Suferința nu este o fundătură. Să dăm un sens suferinței fie și numai spunînd că e inadmisibilă. Și asta nu înseamnă a refuza suferința, ci a o trăi intens și generos.
Adevărata generozitate față de viitor constă în a da totul prezentului. A lăsa să lucreze certitudinea suferinței în viața ta pentru a o putea schimba. Nu viața veșnică e importantă, spune Nietzsche, ci veșnica însuflețire. Și viața, trăită astfel, nu va întîrzia să-ți ofere, cînd și cînd: mireasma de iarbă și stele, noaptea, acele seri cînd inima își află pacea. Lucruri despre care nu poți spune decît: cum aș putea nega lumea aceasta, a cărei putere și tărie o simt?
Suferința te frăgezește și te face mai sensibil la lucrurile simple ale vieții. Te face să înțelegi că: A nu ști să-ți bucuri inima înseamnă a o fi și vîndut. A păstra adevărul absurdului și al suferinței, a continua să trăiești onest cu el îți dă o șansă nebănuită: O anumită continuitate în disperare sfîrșește prin a zămisli bucuria.
Nu e ușor, dar pentru cei care au curaj și onoare e posibil în cele din urmă: Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire. Poate că aceste ultime cuvinte spun, cu decență și discreție totul:
Numai echilibrul între evidență și lirism ne poate îngădui să avem acces în același timp la emoție și la claritate. Fiind vorba de un subiect atît de umil și totodată atît de patetic, dialectica savantă și clasică trebuie așadar să cedeze locul, fapt de la sine înțeles, unei atitudini de spirit mai modeste, care să purceadă în același timp din bun simț și din simpatie.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|