FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Sub umbra vîscului
Text postat de Gheorghe Rechesan
Costică Chișlegean a fost ultimul ceaiangiu adevărat de prin părțile Balcanilor ori chiar din sud-estul Europei, iar meșteșugul său nu se mărginea la aruncarea în apă clocotită a frunzelor uscate de ceai chinezesc sau indian, asta putea face orice fufă cu pretenții de gheișă. În fapt, chiar ura imperiul de la soare răsare cu tot ce venea dintr-acolo și prevestea mereu că sfîrșitul lumii de la rasa galbenă se va trage. Marea artă e să fierbi tisane și decocturi din buruieni care să purifice trupul și sufletul, iar în fața cănii cu fiertură se cuvine să faci incantații, să bolborosești descîntece, că altfel leacul nu prinde. Învățase de tînăr, umblînd cu babă-sa și cu alte muieri înțelepte, să cunoască și să caute ierburi de leac, pe care apoi le usca, le pisa și le amesteca, încercîndu-le întîi puterea pe pielea lui. Cînd se stabilise în tîrgușorul Cladovei, Dunărea curgea încă neîmpiedicată prin strînsoarea cazanelor, morunii înotau în undă învăluiți de nourii lapților, iar liliacul înflorea neabătut, la mijlocul lui april, înainte ca omătul de pe vîrful Domogled să se topească.
Fostă schelă turcească, urbea era plină de cafengii și consumatori de cafea.Dacă ar fi deschis încă una, ori o crîșmă în care să vîndă vin nou ori rachiu de poame nimeni nu s-ar fi mirat, dar cînd ridicase firma pe care scrisese cu litere îndrăzneț îmbîrligate de culoarea busuiocului proaspăt ” ciainărie de leac” toți cladovenii pufniră în rîs: “i-auzi domle, unu care vinde ca-n șpițerie, apă chioară, hapuri și confeturi cîntărite!”.Niciunul dintre ei nu bea ceai decît cînd se betegea și pica la pat. În primele săptămîni, nu trecură pragul locandei decît trei cucoane fandosite, dar ieșiră repede de acolo, dezamăgite că nu găsiră de gustat earl grey, ceai de ceylon sau suflarea dragonului roșu din sechuan, asortat cu prăjiturele, pricomigdale și fursecuri ca-n apus. Costică tocmai se gîndea să tragă obloanele cînd pe ușă năvăli o namilă cu umerii lați, mutra pătată și capul mare, împodobit cu favoriți lungi și o hălăciugă de păr roșcat, ca mușcatele sălbăticite.
După răsuflarea-i duhnitoare, în care pluteau amestecate damfuri de secărică și aburi iuți de șliboviță, ghici deîndată că insul e mahmur, iar după ce-i împinse un scaun sub șezut, îl întrebă:
” Ce poftește domnu’? Avem ceaiuri de plante cu de toate, pentru toate beteșugurile!”
Roșcovanul rîgîi și spuse cu greutate, stîlcind silabele între dinții pătați cu tutun de pipă:
” Nume la mine Trolopp Sanderson,vreu digrab un ingliș ti, făr zahar nici lapți, avem greu mare la stomah!”
Ceaiangiul îi porunci autoritar:
” N-avem…dar ia deschide gura, musiu, să-ți văd limba!”
Englezul, secretar la consulatul Albionului din Zrenianin se supuse fără să crîcnească. Ceaiangiul îi cercetă limba vînătă, pleoapele, albușul ochilor împăienjenit cu firișoare sîngerii și spuse sec:
“Ai gălbinare, ăsta-i baiul…ai beut prea multe spirtoase, ți s-a-ntors rînza pe dos și nu mai rîșnește cum trebuie”
Îl împunse cu degetul sub coaste în partea dreapta:
” Te doare? Da, da, fierea ți-e umflată cît un ou de gîscă!”
” Auch”, icni Trolopp, săgetat de un junghi ascuțit.
Ceaiangiul se duse în spatele tejghelei, amestecă boabe de ienupăr cu rădăcină pisată de măselariță și frunze uscate de coada-șoricelului, le puse la fiert într-un ibric mare din aramă, iar după ce zeama se răci, o strecură și o turnă într-o ulcică din lut, încondeiată ca la Horezu, dar cu păuni și păunițe pupîndu-se.
Bolnavul bău, strîmbîndu-se tare, din licoarea amară ca fierea de taur, sughiță, se înroși la mutră ca floarea bujorului și bîigui:
“Dat la mine șliboviț, arde mult la maț!”
“Nicio șliboviță ori rachiu, strop…bei cîte-o cană, în fiecare zi, timp de o săptămînă, cum te scoli și încă una seara înainte culcare…altfel, îți putrezește maiul și îți cîntă prohodul protopopii din Englitera înainte de a se găta anul!”
Turnă restul decoctului într-un șip de juma de litră și i-l întinse. Englezul îi plăti juma de pol și ieși aiurit, cu mațele ghiorăind zgomotos, din dugheană.
Nu trecură nici cinci zile că toată Cladova află că Costică îl vindecase pe englez de gălbenare dîndu-i să bea fiertură de buruieni și făcîndu-i boscoane. .
Costică o lecui apoi pe madam Postolache, nevasta polițaiului, de hemoroizi, cu decoct de trînji și rostopască, pe odrasla popii Beliciuc de gîlci, iar pe secundul de pe “Rîndunica” un remorcher care trăgea barjele pe Dunăre-n sus care-și scrîntise umărul și-și rupsese trei coaste pe cînd se-ntorcea pe punte de la un chef, îl pusese pe picioare dîndu-i să bea barba-ursului fiartă în apă neîncepută. Într-o zi, după scăpătat, se furișă pe ascuns în dugheană lui, însoțită de miresme de odicolon franțuzesc și foșnet de mătăsuri scumpe, cea mai rîvnită femeie din împrejurimi, duduia Veronica Vascopol, amanta șefului vămii din Turnu, o fărșeroată nurlie și foarte îndrăzneață. Se plîngea că-i pica părul, iar Costică îi dădu, ca să-și clătească pletele, zeamă de ceapa-ciorii și brusture, iar în scurt timp buclele-i negre ca abanosul crescură iarăși frumoase și dese.În schimb pe baroneasa Becsehazy din Nagykanisza nu reuși să o scape de negii care-i împodobeau fața, fiindcă zicea el, degeaba bei ceaiul de leac, dacă nu crezi în descîntec și-n puterea lui nu te vindeci. Odată ce competența sa fu recunoscută, i se duse buhu și începură să năvălească clienții iar în fața ușii sale nu se mai găta coada celor care așteptau ceaiuri de leac. Îndeosebi cucoanele și duduile de măritat îl căutau fără încetare.
Avea el o teorie ” Muierile frumoase-s ca florile, nu le uzi se vestejesc” așa că ține-te, nene, cu tisane din obligeană care curăță sîngele și pielea, cu caprifoi și rozmarin fiert în lapte bun de șters pistruii și de albit obrazul, cu iasomie și izmă să nu pută gura și multe alte felurite leacuri și dresuri. Cred că n-a scăpat fir de iarbă, sămînță de scaiete sau frunză de pom, din clisură pînă-n valea Timocului, care să nu fi fost încercate de ceaiangiul din Cladova. Atîta căutare, firește îi aduse și bani mulți în buzunare, iar după jumătate de an, negustoria sporindu-i adăugă încă două odăi ceainăriei:una în care se puneau plantele la uscat sau macerat și alta, tainică, cu ferestrele obonite în care își prepara leacurile departe de orice privire curioasă. De cum ajunse la bunăstare, începu să-i crească și prețuirea în ochii cladovițenilor. Lumea îl saluta cînd ieșea la preumblare, negustorii ceilalți își ridicau pălăriile dinaintea lui, însuși Brezoviceanu, primarul urbei îl tutuia și-l întreba prietenește “ce mai faci, dragă Costică”, iar mamele care aveau fete de măritat, prinzînd de veste că e burlac la cele patruzeci de toamne cît trecuseră peste el, începură să-și țeasă ițele ca să-l prindă în mrejele însurătorii. El, însă, rămînea nepăsător la aceste atenții, își vedea netulburat de munca lui și colinda coclaurile în căutare de buruieni, astfel că unii începură să bîrfească răutăcioși cum că spițerului i-ar plăcea băieții și nu codanele. Din această pricină, eforturile pețitoarelor se sleiră și fetele de măritat îl scoaseră din inimile lor. Poate de aceea căzu atît de lesne pradă săgeților perfidului Amor, cînd într-o zi de primăvară timpurie un fiacăr prăfuit se opri dinaintea ceainărie, iar din el coborî o tînără subțirică, cu talia strînsă într-o jachetă de călătorie neagră și obrazul ascuns de borurile unei pălării cu voaletă, tot cernită. Chișlegean tocmai umplea borcanele din spițerie cu frunze mărunțite cînd clopoțelul de la intrare clincăi vesel, cînd inedita apariție păși în încăpere. Nimeni din Cladova nu știa de unde vine și ce hram poartă, unii ziceau că e văduva unui armator bogat care avea o flotilă de șlepuri pe Dunăre, alții că ar fi o baroneasă din Szeged sau Sătmar care fiind ofticoasă venise să se-ntremeze în aerul blînd și curat al Clisurii. Nici măcar babele care spionau în dosul perdelelor și erau informate despre tot ce mișca în casele și gospodăriile oamenilor nu bănuiau că Bety Nerad, pe adevăratul ei nume Elisabeta Făt era o redutabilă vînătoare de averi, care sucea mințile bărbaților înstăriți, secătuindu-I de puteri și golindu-le seifurile. Avea la activ nu mai puțin de șapte căsnicii cu bărbați cu mult mai vîrstnici decît ea, toate sfîrșite repede, în mai puțin de un an, cu foloase mari pentru neconsolata văduvioară. Plăcerea vînătorii însă, după ce risipea banii, căci avea și patima jocurilor de noroc, o mîna mai departe, neostoită, mereu gata de pîndă și de răpus prada ca o feroce jivină din hățișurile africane.
“ Aș dori niște ceai de romaniță, aveți?” i se adresă ea ceaiangiului.
Vocea caldă, dar mică, sfîrșind lenevos silabele îi lovi auzul ca sonurile unei muzici celeste.
“ Pentru ce aveți nevoie, doamnă, domniță?!” întrebă el, sprijinit de tejgheaua trainică din lemn de stejar.
“ Îmi sunt ochii obosiți…praful, oboseala drumului…”
Ca și cum ar fi vrut să-i arate c-așa-i, își ridică voaleta și-i aruncă o ocheadă lungă învăluindu-l în lumina ochilor ei migdalați, umbriți de gene dese și irisul ca floarea de liliac.
“ E bună romanița, dar florile de nalbă dimpreună cu rădăcina uscată și pisată de stînjenel, cam a treia parte luate, sunt…cum să vă spun eu…mă rog, vă dau tot ce doriți!” se bîlbîi Costică, roșu ca sfecla.
Bety își umezi buzele cu vîrful limbii și clipi lung, bătînd din pleoape ca un fluture coada-rîndunicii din aripi.
“ Ce priceput sunteți…cred că ați urmat școli înalte și grele de farmacie!”
“ Da’ de unde, m-am învățat singur, știți, ca omul la nevoie!”
“Puteam să jur că ați studiat la Viena sau Heidelberg!”
Pe scurt, ea îl vrăji repede, în tot atîtea clipe cît îi trebuie unei pisici să prindă un șoricel naiv. Plăti tisana și ieși lăsîndu-l năuc în spatele tejghelei.Multă vreme mireasma pielii ei amestecată cu un suav parfum de violete de parma stărui în încăpere și, înrobit de acea odoare se jură-n gînd că va face tot ce-i stă în putință ca să o cunoască mai temeinic.
Prilejul i se ivi a doua zi cînd, ieșind pe uliță o luă spre Măgura Dubovei pe coastele căreia roinița dăduse în floare, adunînd în jurul steluțelor aurii puzderie de albine. Nu umblă prea mult cînd după un tufăriș aluni turcești, într-un luminiș spuzit cu flori primăvăratice văzu o siluetă vaporoasă.
Era Bety, renunțase la veșmintele de văduvă, purta o rochie ușoară din mătăsică crem cu imprimeuri mărunte, liliachii și verzi, culori care se potriveau de minune cu ochii, pielea și buclele ei arămii, așezată dinaintea unui șevalet micuț.
“ Acu-i acu, mare nătărău aș fi să pierd ocazia” își spuse Costică și ieși din hățiș.
“ Bună dimineața, domnule Chișlegean, ce surpriză să vă-ntîlnesc!” ciripi ea fluturîndu-și din nou genele.
O salută ceremonios, fără să fie în stare să-și ascundă bucuria și se apropie de șevalet. Pe foaia mare de hîrtie, mînuța ei așternuse în culori de pastel, linii ondulate și pete galbene, verzi, albăstrii încercînd să surprindă cam stîngace, peisajul ce se înfățișa dinainte-i.
“ Cum vă simțiți, duduie, v-a fost de folos leacul?” întrebă el după ce-i lăudă talentul de pictoriță.
“ Minune, sunteți un adevărat vrăjitor, azi dimineață nu mai aveam nimic, nici usturime-n pleoape nici roșeață, de altfel puteți constata și singur!”
Din nou parfumul de violete, îmbinat cu odoarea tainică a trupului ei îi năpădi nările cînd se apropie. Un bărzăun amețit de soare le dădu ocol, bîzîind amenințător, ca un trompetist marțial cu aripi, iar Bety țipă ușurel pînă cînd el goni gîngania.
“ Ce curajos ești dumneata… mie mi-e o frică nemaipomenită de goange, păianjeni, șoareci și de tot ce se tîrăște!”
“ A venit atras și el de parfumul de roiniță….știați că mierea din aceste flori face bine la tuse? Iar ceaiul din frunze e bun pentru pruncii ligavi și bolnavii de stomac?”
La despărțire, ea își scoase mănușile din ațică și-l lăsă să-I sărute mîna subțire, caldă ca o vrăbiuță, cu unghii mici, rozalii și-i promise că-l va însoți, cînd va înflori liliacul, într-o preumblare mai lungă spre Dunăre, ca să-i arate frumusețile locului. În ziua stabilită, o însorită dimineață de aprilie, Chișlegean închirie o cabrioletă elegantă și se înfință dinaintea casei unde se găzduise Bety. Plecară devreme la drum, odată cu răsăritul. întîi spre Domogled și albia Cernei, coborîră și băură apă la băile lui Hercules, unde-și trata podagra și împăratul Franz Ioszef, apoi urcară peste culmile Ciucarului Mic și ale Locvei spre valea Mrăcuniei. Vremea era minunată, parcă anume făcută pentru drumeție, aerul era încărcat cu miresme de liliac înflorit și miere, trăpașii blînzi și voinici trăgeau cu spor trăsurica pe drumul întortocheat, iar inima lui Costică bătea fericită ca dangătul clopotelor în zi de sărbătoare. După ce prînziră la schitul Vodiței, el o întrebă dacă nu voia să vadă peștera Punicovei, unde, spun poveștile din bătrîni, preoții păgînilor daci aduceau jertfe lui Zalmoxis.
“ Nu sunt lilieci sau alte jivine?” întreabă ea, clipind, chipurile, înfricoșată, apoi se-mbărbătă singură:”intrăm, alături de dumneata, atît de puternic și stăpîn pe firea lui, nu mai mi-e teamă nici mie de nimic!”
Chiar după intrarea-n bortă, sub surpătura unui perete se ridica o arcadă din calcar, aurită de sulițele piezișe ale crepuscului.
“ Aici, deîndată e altarul de jertă!” spuse Costică, sprijinind-o să nu-și vateme în grohotiș piciorușele în botine fine din șerlac și gleznele fine care se zăreau ațîțător de sub fustă.
“ Ce jertfeau pe el, ciute sau fecioare?”
El rămase mut sub bolta măreață ca a unui dom, cu ochii pironiți pe scorbura putregăită a unui stejar de plută de care atîrnau lungi franjuri smaraldine în penumbră.
“ Doamne, își spuse în gînd, ce noroc, e polovraga, buruiana minune ce vindecă toate beteșugurile…o fi semn că trebuie să-mi iau și eu în mîini ursita!”
Se întoarse spre femeiușca care tremura sprijinită de brațul său și șopti:
“ Pot îndrăzni, domnișoară Bety, să vㅔ
Ea îi întinse buzele fremătătoare și fierbinți.
“ Îndrăznește, domnule Constantin, cum aș putea eu, o biată femeie, să mă opun dumitale!?”

Peste vreo două luni, vestea că ceaiangiul se însoară cu necunoscuta surprinse toată suflarea Cladovei.Nici tu anunț de logodire-n biserică, cum se face, nici invitații la vreun ospăț, doar primarul și doi martori tăcuți, iar după ceremonie, proaspăta pereche se urcă repede într-un docar și o porni spre Orșova de unde luară calea drumului de fier spre apus. Chișleag se întoarse beteag din voiajul de nuntă, îl chinuia o tuse urîtă avea și fierbințeli, pesemne că nu-I priise aerul străinătățurilor, ori îl trăsese vreun curent perfid în tren. Boli o lună încheiată, răstimp în care lăsă grija spițeriei în grija neveste-si, care se ocupa de toate, găsind vreme să-l oblojească cu tisane și băuturi de leac. De unde să știe, sărmanul de el că-n toate doctoriile, Bety îi picura suc din boabe de vîsc, aceeași providențială buruiană sub frunzișul căreia se sărutaseră întîia oară? Începu a se îndoi chiar de eficacitatea leacurilor cu care-I lecuise pe alții. Cînd se gîndi să cheme un doctor fu prea tîrziu. Se sfîrși înainte de venirea iernii, slăbit și redus la o grămăjoară de oase și piele galbenă, iar înainte de a închide ochii îi spuse soției:
“ Draga mea, tot ce am îți las ție…în săltarul biuroului găsești socotelile și testamentul, în firida de deasupra patului e sipetul cu valori: napoleoni de aur, țechini, mahmudele, ducați terezieni, tot ce-am agonisit cu spițeria…restul e-n bani de hîrtie la bancă…te-aș ruga un singur lucru…”
Bety se aplecă să-i prindă vorbele cu greu strecurate prin respirația hîrîitoare:
“ Spune, dragul meu soț, dorințele tale-s literă de lege pentru mine!”
“ Să mă-ngropi acolo, în fața văgăunii din Punicova…mormînt simplu, în piatră, cu o cruce mare din fier poleit să n-o roadă rugina și cețurile dinspre limanul Dunării!”
Firește că văduva închise dugheana definitiv, a doua zi după înmormîntare și plecă unde văzu cu ochii, numai ea știa. Din crucea ceaiangiului, cine trece prin clisură să vadă altarul lui Zamolxis o poate zări, a rămas doar un stîlp de-o șchioapă, ciuntit și ruginit, pesemne că Bety se zgîrcise la poleială.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  da, ai dreptate, Andrei, pasajul ăla pare lipit și inutil explicit.cred că-l voi rescrie.ms pt lectură.  
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-10-11 16:39:35
         
 
  Frumoasa! As elimina din ea:
"...era o redutabilă vînătoare de averi, care sucea mințile bărbaților înstăriți, secătuindu-I de puteri și golindu-le seifurile. Avea la activ nu mai puțin de șapte căsnicii cu bărbați cu mult mai vîrstnici decît ea, toate sfîrșite repede, în mai puțin de un an, cu foloase mari pentru neconsolata văduvioară. Plăcerea vînătorii însă, după ce risipea banii, căci avea și patima jocurilor de noroc, o mîna mai departe, neostoită, mereu gata de pîndă și de răpus prada ca o feroce jivină din hățișurile africane."

Pasajul asta, explicativ in opinia mea, elimina surpriza din final, lasand prea mult spatiu previzibilului, iar nuanta de mister se atrofiaza prematur.

Cu drag,
 
Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-10-11 16:15:43
         
 
  Eu așa am înțeles, că participi la un concurs de debut lansat de editura Max Blecher! Nu asta discutai cu Radu mai deunăzi?  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-09 20:17:53
         
 
  Am regretat ca s-a gatat! Harul si darul de narator al autorului or fi de vina? Si reperele geografico/climatice, reale, complementare farmecului inocentei sociale si sacrificiului in spirit mioritic? Sunt sigur ca toate in bucchet! Felicitari si multumesc! (mai citim pe-aici si "alesatura", nu doar comentarii!)
Revin cu o intrebare: "Pe cand o carte cu productiile dumneavoastra"?
 
Postat de catre - Florentin la data de 2013-10-09 20:13:17
         
 
  mulțumesc, domnule Kosta,dar chestia asta cu ”măiestreala” nu mă ajută deloc; e adevărat mulți publică și sunt publicați ca o marfă, alții plătesc pt tiraje ridicole doa să-și vadă numele pe o copertă , eu mă resemnez cu starea de nedebutat.
florentine, ai înțeles greșit nu particip la niciun concurs, nu enicio carte.
 
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-10-09 19:48:42
         
 
  Păi da! Așa mă gândeam și eu.
Dane, după ce câștigi concursul, sper să-mi dai și mie o carte!
Ai inclus și textul ăsta?
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-09 16:42:16
         
 
  Unii nu s-au exprimat doar pentru ca nu voiau sa repete un adevar: Domnul Rechesan scrie proza impecabil, ca un adevarat maestru. Iar micile stangacii sunt inerente, taman de-aia suntem noi pe-aci, ca sa le gasim si sa le semnalam. Aferim, bace, bine le mai face...!  
Postat de catre sters sters la data de 2013-10-09 15:51:01
         
 
  Stimate domnule cronicar,
Cand am citit prezenta dumneavoastra opera mi-am zis: iata o excelenta povestire politista buna de dus la politie.
De ce o excelenta povestire politista? Fiindca are in ea tot ce-i trebuie ca sa fie asa: talent, intriga, un cadavru si o asasina. De ce buna de dus la politie? Fiindca asasina, din cate am inteles, este inca in libertate.
 
Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-10-09 10:49:13
         
 
  !Pentru un ficat sănătos!(aș fi spus și eu un muțunache de-ăla care râde, dar nu știu cum).  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-09 10:06:54
         
 
  Dane, de exprimat nu s-a exprimat nimeni, adevărat (văd că se poartă și prin alte părți), dar numărul de accesări ar trebui să-ți spună multe. Și cred că și tăcerea este un semn.
Musiu Cioacă cam glumește 'mnealui, mai dând-o cu nuca în perete, mai nimerind-o, da' de citit, se vede treaba că citește. Ceea ce nu este de colea.
Mirarea mea a fost determinată tocmai de asta, văzând că proza tot e accesată și nimeni nu spune nimic.
Și, cum mie chiar mi s-a părut specială, m-am mirat.
Trăgând în gândul meu concluzia nepricinoasă: Uite, de data asta Recheșan le-a închis gura!
Cred eu - și sper să nu fie cu bănat - că lucrurile ar trebui să fie văzute mai cu înțelegere/ îngăduință. Europeice sau nu.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-09 09:52:40
         
 
  dincolo de feeria detaliilor (explicabila - autorul e-n bransa), tre sa recunosc ca schita-i buna, desi are cateva erori minore (una singura mai nasoala, legata de corespondenta timpurilor verbale). cu toate astea, nu-i chiar de coniac 3 stele, zic eu, maestre Florica. e de-o tuica. altadata lasa-i si pe altii sa se exprime.

fraza de care zic e asta:

Marea artă era să fierbi tisane și decocturi din buruieni care să purifice trupul și sufletul, iar în fața cănii cu fiertură se cuvine să faci incantații, să bolborosești descîntece, că altfel leacul nu prinde.
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-10-09 09:33:25
         
 
  Florentine, (*ms pt lecturare, aprecieri,ș.a.) dar vezi tu cam la atît se rezumă (exceptînd intervenția ta oleacă prea entuziastă)activitatea literară pe-aci, prin lavra bleu:la flecăreala lui cioacă, obsedat de neputințele vîrstei sale. dacă voi renunța să postez aici nu va fi nici din pricina lipsei de reacție, nici din cauza miștocărelilor lui nea fănel r. ci plictisit de acest matusalem al catrenului agramat. hai, că te-am lăsat am multe lucruri de făcut azi și niciunul nu ține de literatura de conjunctură.  
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-10-09 07:35:17
         
 
  "Mă, ce tăceți voi ca niște mielușei și ce mă miră tăcerea asta a voastră! V-a luat Dumnezeu cuvântul cel bun?!"
(Florentin Sorescu)

Stimate domnule Sorescu,
Daca mi-a placut cum a povestit domnul Gheorghe Rechesan despre aceasta crima oribila? Bineinteles ca mi-a placut, cum sa nu-mi placa?Fiindca domnului Rechesan, cu cat asasinatul este mai iesit din comun, cu atat i se dezleaga mai bine limba. Citirea povestirii domnului Rechesan mi-a lasat si un gust amar. Cand un culegator inascut de buruieni, radacini si prafuri medicinale sucomba cu atata usurinta in fata unei fufe specializate in omoruri cu premeditare, cum sa mai progreseze stinta medicala romaneasca?

p.s.
Fufa aia trebuia sa infunde puscaria de la primul ei omor, nu sa ajunga la al saptelea. Si ajungea daca niste avocati iresponsabili nu o scapau dupa fiecare omor din ghiarele justitiei.
 
Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-10-09 02:54:22
         
 
  Mă, ce tăceți voi ca niște mielușei și ce mă miră tăcerea asta a voastră! V-a luat Dumnezeu cuvântul cel bun?!  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-09 02:31:50
         
 
  Motiv pentru care merită, în opinia mea, toate cele trei stele: pentru formă - ireproșabilă -, pentru idee, pentru conținut (mod de elaborare).  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-08 19:21:51
         
 
  De fapt, tocmai ăsta e șpilul poveștii, că cei doi rămân până la sfârșit tributari felului lor de a fi. Bunătatea, /generozitatea naivă a ceaiangiului este incapabilă de a avea cea mai mică suspiciune, iar “vânătorul” este incapabil de a avea o tulburare cât de mică în fața fragilității dezarmante a prăzii. În ciuda faptului că pretențiile ei sunt pe cât de suave, pe atât de mici.  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-08 19:18:26
         
 
  "unde, spun poveștile din bătrîni, preoții păgînilor daci aducea jertfe lui Zalmoxis.".
Povestea este foarte, foarte frumoasă. M-a descumpănit puțin finalul - previzibil - dar cred că frumusețea poveștii constă tocmai în ... povestire, adică în modul în care povestești.
Pe de o parte naivitatea, candoarea, seninătatea ceaiangiului, pe de altă crizimea - îmbrăcată tot în parfum - a vânătorului.
Confruntarea dintre două chipuri ale naivității: una autentică, reală, candidă, cealaltă, ademenitoare, prefăcută...
Și totul rămâne aidoma până la sfârșit, povestea asta a ta Dane este de-a dreptul sfâșâitoare.
Splendidă, zic, cu nimic mai prejos de alte proze mari pe care le-am citit.
P.S. Am găsit un typo, evidențiat mai sus. Musai să-l corectezi.
Bravo!!!
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-10-08 15:42:03
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23773
Comentarii: 120431
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE