FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Despre limită
Text postat de Cristian Vasiliu
Indiferent de forma de gândire, de cunoaștere și de libertate la care ne-am referi (mitico-mistică, rațională, sensibilă, a creației sau afectivă), în premodernism, Dumnezeu a fost limita lumii (a spațialității și a temporalității) și în același timp a lăsat în lume capacitatea de acceptare a acestei finitudini.

(Cazul gândirii raționale/științifice și cazul gândirii sensibile: în primul rând, prin acorporalitatea Sa, Dumnezeu a confiscat tot ceea ce se afla dincolo de spațialitate, stabilindu-i astfel limitele; Dumnezeu începea acolo unde se sfârșea orizontul omului; necunoscutul (nevăzutul și neatinsul) erau în logica existenței divine o formulă transcendentală: Cerul, sfârșitul Pământului, subpământul, etc... În al doilea rând, Dumnezeu s-a afirmat ca fondator al Timpului la începutul creației și tot El i-a anunțat sfârșitul; Timpul Îi aparținea chiar dacă prezentul putea fi explicat prin cauze secunde ce Îl excludeau. Odată cu moartea Sa însă, omul – nefiind încă el însuși dumezeibil, prometeic – s-a îmbolnăvit de nostalgia infinitului și a eternității, de dorința de a căuta și dărâma limitele, ca și cum ar fi căutat de fapt (și ar fi sperat în) învierea lui Dumnezeu. Infinitul – cheia de boltă a civilizației occidentale după cum susține O. Spengler – este doar consecința faptului că instinctele omului au rămas creștine, chiar dacă inteligenta lui a devenit treptat – începând cu Renașterea și chiar înainte de ea – atee (H.R.P.) Modernitatea s-a instaurat nu printr-o completă noutate, ci prin negarea limitelor în spațialitatea și temporalitatea deja existentă.

Cazul gândirii mistico-mitice: Câtă vreme revelația – modul de cunoaștere propriu gândirii mistico-mitice – avea drept scop aflarea adevărului divin, Dumnezeu, ca deținător al acestui adevăr și facilitator al aflării lui, a fost limita revelației, a gândirii mistico-mitice și respectiv a libertății mitico-mistice. Nu exista adevăr mai presus de Dumnezeu, (nici chiar afirmarea ontologica a Sa), astfel încât El singur reglementa lumea și dicta limita ei epistemologică, chiar și dincolo de eșecul logicii.

Cazul gândirii afective: Dumnezeu a fost inițiatorul și promotorul gândirii afective și totodată un referențial al iubirii în general. Nimic nu putea depăși dragostea pentru El (și eram îndemnați să-l iubim, pentru ca El își revendica iubirea din lume) și, cu atât mai mult, dragostea pe care El o revărsa în lume. În fond, religia creștină a fost triumful gândirii mitico-mistice, amestecată în doze egale cu gândirea afectivă. Odată cu moartea lui Dumnezeu (Gott is tot!) în modernitate aceste moduri de gândire și de cunoaștere și libertățile aferente lor s-au stins treptat (sau și-au restrâns aria de aplicabilitate).

Cazul gândirii creatoare: Până în modernitate, vanitatea creatore a omului a avut drept limită viul (crearea ex-nihilo a vieții), adică realizarea supremă a lui Dumnezeu și nimeni – niciun om prometeic – nu și-a pus problema să o încalce. Cum ipoteza existentei divine a fost alungată încet-încet din gândirea rațională, și gândirea creatoare și-a pierdut respectul fața de divin și odată cu respectul, orice limită.)

Astfel, o ieșire înainte din modernitate – daca ne-o dorim! – nu se poate face decât prin (re)instaurarea unor limite. (Desigur ar mai exista și posibilitatea ieșirii din modernitate prin întoarcere – ieșirea înapoi - adică prin reînvierea unui Dumnezeu, dar și în acest caz primul edict al (nou)lui Dumnezeu ar fi instaurarea unor limite). Ce formă ar trebui să aibă limitele în și după modernitate? Cum pot fi ele impuse? Nu printr-un exces de legislație, nu prin negarea unui alt principiu fondator al modernității – libertatea, ci prin antrenarea facultății discernământului. Trebuie să se înțeleagă utilitatea unor granițe (în orice dimensiune a spiritului și a materiei și în cadrul oricărei modalități de gândire), iar discernământul trebuie să le ridice.

Pentru o înțelegere mai exacta a beneficiilor limitării (și a legăturii acesteia cu libertatea) să încercam o incursiune succintă și pragmatică (din perspective raționale) în sfera realităților fizice, economice, politice, sociale și culturale pentru a găsi argumente în sprijinul ideii enunțate.

Primul impact benefic și prima lecție a noțiunii de limită vine dintr-un domeniu controversat: cel al fizicii. De parcă natura – și Dumnezeu! – ar fi ținut să ne reamintească, încă de la începutul modernității, faptul că logica ei – și a Lui! – este una limitativă. În anul 1905, Albert Einstein își formula celebra lui teorie (restrânsă) a relativității, teorie prin care postula ca viteza luminii nu poate fi sub nicio formă depășită, spre mirarea buimacă a întregii lumi. Deși această limita introducea un grad sporit de complexitate în ecuațiile gravitației, ea schimba profund modul în care era înțeles spațiul și timpul, închidea fizica în ea însăși și o făcea coerentă (cel puțin la nivel macro, pentru cazul specific al gravitației). Iar acesta nu a fost decât primul pas. Pe parcursul întregii evoluții a fizicii moderne (ce a urmărit analiza celorlalte 3 forțe esențiale: interacțiunea slabă, interacțiunea tare și electromagnetismul) s-a încercat, cu mai mult sau mai puțin succes, eliminarea infiniților din complicatele formule ce le descriau. Ajunși – în sfârșit – la ultima frontiera a materiei, analizând particulele ce o compun, specialiștii au ales din nou limita. S-au impus modelele de fizici cu particule esențiale ce au cel puțin o dimensiune: așa numitele corzi vibrânde, tocmai pentru că astfel se putea ieși în mod elegant (Universul Elegant) din cercul vicios al infiniților mici.

Cum toate astea, deși lecțiile lui Einstein – profetul și teoreticianul modernității! – despre relativitate și temporalitate (fuziunea spațiului cu timpul) s-au răspândit în toate direcțiile, devenind unele dintre principiile fondatoare ale modernității, lecția limitării nu a fost învățată. Nici în economie, nici în cultură, nici în societate și nici în politică.

Cel mai acut se simte nevoia de limită în economie. Nu negăm validitatea legilor ce guvernează economia de piață (cu toate că ridicăm unele obiectii cu privire la noțiunea de proprietate), însă afirmăm că ele se aseamăn㠖 folosind exemplul fizicii ca metafor㠖 cu teoria mecanicii newtoniene. (Pe undeva Marx cu al său „Capital” este un Newton al economiei). Legile pieței funcționeaz㠖 așa cum au fost ele gândite inițial – pentru viteze – economice – mici, pentru cazul proprietății de tip solid (nu lichid cum este cazul economiei actuale) și pentru un consum rezonabil. În modernitate legile pieței trebuie reformate prin adăugarea unui postulat limitativ – echivalent postulatul vitezei maxime a luminii – pentru asigurarea unui mod de funcționare normal și perpetuu al economiei. Economia nu poate creste la infinit, proprietățile/averile nu pot crește la infinit, consumul nu poate crește la infinit. Putem înțelege de ce s-a plecat de la premiza că resursele sunt inepuizabile, că piața se poate auto-regla, iar capitalul și consumul pot crește oricât de mult; din perspectiva epocii ele păreau aproximări suficient de bune. Iată însă că acum ne confruntăm cu o criză acută (și cu o folosire irațională) a resurselor, economia se conglomerează prin concentrarea – gravitațional㠖 a averilor, iar consumul a scăpat de sub control în sus. Cauzele și efectele celor două mari cutremure economico-financiare din anii ’29 și 2008 (atât cât sunt – și pot fi ele – cunoscute) puteau fi înlăturate și respectiv minimizate prin introducerea limitării; de exemplu: limitarea producției (explozive) în ‘29 – vezi teoria monetarist㠖 și respectiv limitarea pieței derivativelor în 2008. Desigur, au existat (și există în continuare) pretutindeni încercări de controlare a piețelor economico-financiare prin limitări, însă aceste limitări aposteriorice prin legiferare nu erau (și nu sunt) decât semne ale disfuncționalităților majore ale mecanismelor pieței, dovezi că procesul supus legiferării nu funcționa (și nu funcționează) de la sine. Toate procesele economice cu feedback pozitiv ce conduc la astfel de crize (și la multe altele de ordin socio-cultural) trebuie transformate în procese cu feedback negativ prin impunerea unor limite maximale. Limita trebuie să intre aprioric în spiritul pieței. Soluția nu poate fi una de tip socialist, unde, chiar dacă se propune limitarea, limita este dată de capacitățile și realizările celui mai slab membru al societății, ci una în care limita este dată dimpotrivă de capacitățile celui mai capabil membru al ei. Acest lucru ar asigura o entropie economică crescută, necesară combustiei economice, prin păstrarea competitivității, dar în același timp nu ar permite ca presiunea economica să crească peste un punct critic de suportabilitate socială și de sustenabilitate.

Adevărata sursă răului nu poate fi însă decât politica. Din visele ei despre libertate și egalitate stârnite de opresiune și de abuzul social ne-am trezit direct în zorii modernității (cu tot ce a însemnat ea din punct de vedere economic, social, cultural, etc…). Pentru a confirma aceste vise și pentru ca ele să poată fi transformate în realitate, au fost puse sub semnul întrebării (sau au fost măturate pur și simplu din calea ei) orice limite. Și asta fiindcă libertatea (și egalitatea) sunt principii care se verifică prin dărâmarea unor limite și nu posedă din naștere nicio regulă, fiecare din ele putând spori la infinit. (Aceasta ultimă afirmație își poate găsi punct de sprijin în presupoziția raționamentului lui Platon din Philebos conform căreia oriunde există devenire nu poate fi formulată o limită naturala a conceptelor care se referă la ea) (HRP – Omul recent). H.R.P. trăgea următoarea concluzie: esența principiului politic tradițional este limitarea (datoria); esența principiului modern este nelimitarea. Și totuși unde se ascunde Răul? Rău nu este Răul în sine, ci faptul că într-un astfel de scenariu modern, nimic nu ne poate apăra de proliferarea Răului daca el ajunge printr-o formă sau alta în mâna majorității; puterea sa – validată de majoritate – poate crește sigur către infinit și nu cred că este o axiomă imposibilitatea poporului – majorității – de a-și face rău sieși. Asta pe deoparte; pe de alta parte, prea multă libertate necontrolată conduce la o inflație galopantă de libertate, la scăderea valorii libertății în cultura modernă, la tranzacționarea ei (cu statul) pentru fericire, siguranță, bunăstare, dragoste, etc… și – drept consecinț㠖 la creșterea monstruoasă a puterii statului modern – premizele unui rău totalitar (HRP, pag 167 – Omul recent). Cumpăna dintre societate și stat – politica – se va dezechilibra complet (și nelimitat) odată cu deteriorarea noțiunilor de libertate (și de egalitate) în sensul creșterii lor oricât de mult, ca un cancer. Deja ne pierdem egalitatea. Deja ne pierdem libertatea în numele libertății. Deși trăim în ea, deși vorbim despre ea cu pasiune, nu o mai înțelegem decât la modul pasiv (libertatea slabă), ca pe o tribună de enunțat opinii pentru care doar noi suntem limite (iar noi suntem obișnuiți să cedăm în cele din urma în fața majorității sau a forței statului). Răul – mult mai viguros mai seducător decât Binele – pândește din umbră, (fără a putea spera să-l punem în vreo formă în slujba binelui). (Răul apare uneori deghizat în prostie: prostia politică). Pentru a ne putea asigura supraviețuirea suntem nevoiți să introducem un paradox (pentru a putea înlătura alt paradox): limitarea libertății însăși. Limitarea libertății prin asimilarea noțiunilor de adevăr și de bine – individual, dar și comun - (pentru ca libertatea să fie util㠖 utilul ca limită a libertății) și prin exersarea și exercitarea deciziei (limitarea libertății de discernământ) (pentru a aduce libertatea în sfera conștiinței și pentru afirmarea identității personale a indivizilor). Limitarea libertății chiar și artificial (în numele respectului, cumpătării și stabilității), (poziție ce poate să cadă fără a diminua forța argumentului). Limitarea libertății în special și a altor principii ce sprijină ideologiile politice moderne în general.

Nici cultura nu stă mai bine. În cultură răul modern s-a insinuat pe filiera economică (deși se trage din același filon politic). Toate manifestările culturale (și chiar gândirea de tip creativ) s-au molipsit de mercantilism, iar judecățile de valoare au trecut în sfera competițională, în sfera temporalității și a modei (a noului). S-a uitat complet că oricât de progresiste sunt ideile pieței libere, celelalte dimensiuni ale omului (dimensiunea socială, culturală, politică,…) nu pot fi proiectate complet în dimensiunea economică și nici măsurate cu metrul economic. Singura direcție a fost înainte, fără continuitate sau atașament față de trecut. Era de așteptat ca în direcția înnoitoare pe care a pornit, cultura să iasă la un moment dat din definițiile ei vechi și să treacă în cea a inutilului, nemaiavând alte zone de explorat, și în cea a individualității. Odată însă intrată aici, cultura va deveni inevitabil inutilă (și la fel de infinită ca inutilul – doar utilul este mărginit!), dar și individuală/relativă (și la fel de infinita ca posibilitățile ei de instanțiere în indivizi cu viziuni tot mai divergente). Cultura are nevoie de limite maximale și minimale. Maximale pentru a fi util㠖 un același tip de paradox întâlnit în cazul libertății – și minimale pentru că în cele din urmă cultura este oglinda unei culturi (cultura ca produs al unei grupări umane, expresie a nevoii de comunicare pe sine și relaționare în contextul conștientizării apartenenței la un grup) și nu se poate restrânge la un singur individ. Desigur cultura nu are nevoie de limitele anterioare – limitele lui Dumnezeu – ci de o serie de (alte) limite intrinseci, mai laxe, date de principiile în slujba cărora cultura se (va) pune și prin care se definește/se va defini. Cultura nu se poate defini prin ea însăși; ar cădea în capcana autoreferențialității inutile și infinite și în capcana timpului. Nu vrem nici noi să cădem în capcana încercării vanitoase de a o defini și de aceea nu precizam decât ceea ce ea nu este. Ar fi însă de ajuns să stabilim faptul că este mărginită, chiar dacă nu știm exact unde și/sau care îi sunt marginile, pentru a-i reda prestigiul. Și asta nu e tot. Arta (partea activă și creativă a culturii) a beneficiat întotdeauna (involuntar sau nu) și de pe urma avansului tehnic (ce ține de meșteșug/specializare) și de pe urma avansului științei și tehnicii (ce ține ce civilizație). Fie că este vorba de materiale noi și instrumente mai performante sau moduri de execuție influențate de acestea (vezi exemplul muzici și al picturi) arta nici în preamodernitate nu a fost doar pură inspirație. Acum însă lipsa limitelor o lasă fără apărarea în fața tehnicității. Omul nu se mai apropie de tehnică dinspre artă, ci invers; tehnica este fie justificată prin artă (ex: tehnicitatea exacerbată a violoniștilor și pianiștilor moderni), fie negată în numele artei (ex: pictura abstractă și cea naivă). Tehnica a devenit într-un sens locomotiva artei și arta urmând-o este gata-gata să sară de pe sine pentru ca viteza tehnici este înspăimântătoare în modernitate; iar în alt sens a fost complet abandonată, pentru ca arta să poată explora (și valorifica) și kitch-ul și amatorismul.

Bineînțeles, socialul resimte direct toate agitațiile politicului, ale economicului, ale finanțelor și ale culturii. Lui îi revine rezolvarea nemijlocită a celei mai grele probleme: problema justiției sociale. Am vorbit mai devreme despre egalitate și despre lipsa ei de limită, însă egalitatea este, dacă o privim cu atenție, doar soluția (sau una dintre soluțiile) problemei. Chiar dacă o asimilăm corect (în sens capitalist: de egalitate la start, nu egalitate la finish), ea este nelimitată ca esență (după cum am afirmat) și limitată ca efect. Nu are niciun sens să ne propunem să o limitam. Poate că mai bine ar fi să îi analizăm și să îi limitam cauzele. Iată ce scrie Nietzsche (via H.R.P.): „Resentimentul a devenit baza oricărei morale publice recepte. Orice inegalitate este interpretată ca o nedreptate. Orice calificare este resimțită și reclamată ca o discriminare. Orice judecat㠖 o afirmație de putere. Orice diferenț㠖 o incitație la asuprire.” Înțelegem astfel că egalitatea este cerută dintr-un sentiment de inferioritate și de umilință resimțit de omul modern în mijlocul modernității sale. Privit (cu milă și duioșie) din acest punct de vedere, omul modern este Omul Căzut. (Nu Omul Păcătos, pentru ca Omul Păcătos are totuși o conștiință a propriului păcat, iar sistemul lui de referința este Dumnezeu). Omul Căzut este omul care se raportează continuu la cei din jurul său. Daca vom reuși sa eradicam (sau măcar să limităm) sentimentul subiectiv și totodată pozitiv de umilință (și poate și pe cel negativ de invidie) pe care această raportare o trezește în el, vom realiza pasul corect și decisiv înspre o egalitate absolută și respectiv către o justiție socială absolută. Se poate observa că umilința (de tip social) este corelată în mod direct cu (a) puterea politică abuzivă și arbitrară, (b) cu orizontul libertății (ce întretaie propriul orizont al libertății), (c) cu bunăstarea economico-finaciară (obținută prin moșteniri, prin speculații, prin furt, etc…) și respectiv (d) cu rezultatele culturii agresive – plina de tehnicitate și diletantism - a celorlalți membrii ai grupului social. Cu ceea ce este rău și nelimitat în politică, economie, finanțe, cultură. În concluzie odată cu limitarea acestora (în condițiile propuse mai sus) se limitează și nivelul de umilință pe care îl poate resimți un membru al societății. Iată premisa justiției sociale!

Ar mai fi și alte direcții secundare unde limitele ar putea restabili ordinea și echilibrul, însă toate pot fi în cele din urmă reduse la cele discutate anterior, astfel încât mă opresc aici. Nu sunt necesare concluzii generale. Adaug doar că ne este mult mai ușor să trasam limite în condițiile în care am contemplat cu spaima infinitul faustian și ne-am închipuit propria noastră cădere nesfârșită în el.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  1. "Limitarile cele mai eficiente sunt cele auto-impuse." Asta am si sustinut... Am sa mai adaug aici o serie de articole pe seama libertatii!...

2. " La nivel de trancaneala filosofica poti sa spui ce vrei, chiar ca Dumnezeu ar fi murit." Afirmatia: Dumnezeu a murit!", nu este o constatare a deicidului sau o ipoteza, ci deicidul insusi!...

3. "Moartea Dumnezeului din constiinta oamenilor nu poate produce decat haos." Sau nu! Eu am o alta parere! Urmatorul articol "Esecul moralei!" pe care o sa-l adaug o sa trateze (o parte din) aceasta tema...

 
Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2013-09-19 14:43:08
         
 
  imi vine in minte un banc (n-am ce face, sunt funciarmente neserios!) pe tema aceasta: o planeta din galaxie se apropie de Pamant si il intreaba ce mai face. -nasol, raspunde Pamantul, am homo sapiens! -ei, nu te ingrijora, si eu am avut!  
Postat de catre sters sters la data de 2013-09-19 10:18:28
         
 
  Limitarile cele mai eficiente sunt cele auto-impuse. La nivel de trancaneala filosofica poti sa spui ce vrei, chiar ca Dumnezeu ar fi murit. Modernitate? Moartea Dumnezeului din constiinta oamenilor nu poate produce decat haos. Pe de alta parte, bombele demografice au rezolvari independente de vointa oamenilor. Am numit razboaiele, care, indiferent de vointa globalistilor, pacifistilor, americanilor, se declanseaza cand tensiunile interstatale ajung la punctul me maxima coacere. Ceea ce se produce azi, fenomenul Irak, fenomenul Iugoslavia, fenomenul Afganistan, acte de vointa arbitrara a unei natiuni care si-a arogat cu insolentza rolul de jandarm mondial, nu contrazice ci exemplifica tot ce am spus. Doamne-fereste de un razboi mondial nou. Dar el este in logica genetica a omenirii, caci, nu-i asa, homo homini lupus! Limitele, pe de alta parte, asa cum am mai aratat, sunt necesare. Fara limitarile moral-social-religioase omul o ia razna definitiv si se autodistruge. Momentul extinctiei rasei umane nu va fi departe daca omul in general nu va mai sti de Dumnezeu, indiferent cum il numesc diverse rase sau religii.  
Postat de catre sters sters la data de 2013-09-19 10:15:16
         
 
  Apropo de subiectul demografic:

http://www.cristianvasiliu.ro/2012/10/declinul-si-prabusirea-civilizatiei.html
 
Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2013-09-19 10:09:53
         
 
  și, în general, toate aceste griji teoretice se vor spulbera în momentul în care bomba demografică va să explodeze. atunci nicio altă considerație nu va mai avea vreun fel de legitimitate.
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-09-19 00:49:44
         
 
  "Albert Einstein... postula ca viteza luminii nu poate fi sub nicio formă depășită, spre mirarea buimacă a întregii lumi."

Nu, lumea nu era buimacă din pricina faptului că se afrima în teorie că viteza luminii nu poate fi depășită, ci, mai degrabă, pentru că nimeni - nici fizicienii de meserie, chiar - nu prea putea rumega teoria relativității. Așa cum nici azi nu poate fi accesată de prea mulți indivizi. Pentru a putea să întrevezi, cît de cît, ce vrea să spună, trebuie să dispui de un aparat matematic bine pus la punct și de o imaginație prodigioasă.
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-09-19 00:36:51
         
 
  dacă ceva a murit, înseamnă că s-a și născut.
căci doar zice că el e alfa și omega, începutul și sfîrșitul.
prin urmare contradicția e elementară: cine l-a născut, căci a admite că s-a născut pe sine, seamănă a autofecundare la toaletă; și admite că poate sfîrși, îi uzurpă unul din atributele esențiale: existența eternă.
deci, ce sens au discuțiile în jurul unui subiect complet lipsit de relevanță?
 
Postat de catre ioan peia la data de 2013-09-19 00:29:55
         
 
  "Ideea mortii lui Dumnezeu este una pur filosofica, o ipoteza de lucru, dar din formularea dumneavoastra reiese ca faptul acesta s-ar fi si intamplat." Ideea mortii lui Dumnezeu este postulatul modernitatii.

Cristi

 
Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2013-09-18 23:58:40
         
 
  mail: [email protected]

Cristi
 
Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2013-09-18 16:36:29
         
 
  Domnule Vasiliu,
Am postat un larg "comm" ulterior primelor doua, comm pierdut prin delogarea de pe pagina dupa un anume interval de timp. Intrucat am elaborat prea mult timp acel comentariu, fara sa-i fac o copie la postare, am pierdut continutul. Interesul meu fata de problema in discutie este unul concret, asadar il autorizez pe domnul Cristescu sa va comunice numarul meu de mobil, in ipoteza ca am dori sa discutam problema in cauza. Evident, nu sunteti obligat prin nimic.
 
Postat de catre sters sters la data de 2013-09-18 15:15:25
         
 
  Mai mult, am scris mai deunazi un text pe aceeasi tema, dar la modul ironic, bineinteles, data fiind neseriozitatea mea funciara. Vorbeam acolo de ideea nece4sitatii granituirii, chiar in cazul fiintei supreme, caci, nu-i asa, un concept negranituit este impropriu gandirii umane. Simplu, fizic vorbind, finitul nu poate cuprinde infinitul. Ma rog, ma alint, nu ma luati in serios!  
Postat de catre sters sters la data de 2013-09-18 09:48:51
         
 
  Interesanta conceptie. Am unele comentarii, unele legate de continut (Ideea mortii lui Dumnezeu este una pur filosofica, o ipoteza de lucru, dar din formularea dumneavoastra reiese ca faptul acesta s-ar fi si intamplat. Nimic mai fals, chiar ca ipoteza) altele de forma: lipsesc litere, fapt im putabil tastarii defectuoase, dar, mai grav, forme de genitiv hilare de-a dreptul pentru un filosof documentat cum pareti a fi. Exemplificand, as zice ca "vezi exemplul muzici si al picturi" cum oripilat am putut citi mai sus, nu poate fi decat opera unui "negrotei", un student folosit la redactarea articolului in format electronic dar insuficient controlat de maestru. Altfel, ar trebui sa va explic formele corecte de genitiv ale substantivelor respective, ceea ce as considera jenant. In rest, cu necesitatea existentei limitarii sunt perfect de acord. Imposibilitatea acceptarii notiunii de infinit este, se pare, un "dat" al fiintei umane, care, desi a fost investita cu anumite atribute proprii divinitatii, cunoaste doar prin inspiratie divina sau nu cunoaste nimic. S-auzim de lucruri fine si de limite, in fine.  
Postat de catre sters sters la data de 2013-09-18 09:44:55
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23790
Comentarii: 120451
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE