FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Ienupărul celor nouă dragoni
Text postat de Dragos Tudose
Prima rafală de vînt a fost ca un anunț, ca o premoniție. Praful și cîteva ghemotoace de hîrtie ce au continuat să plutească apoi mult timp în atmosfera încinsă, doar atît a rămas în urma lui, dar cineva cu adevărat atent, ar fi putut să simtă vibrația, tensiunea așteptării și chiar ar fi putut simți răcoarea ce precede furtuna. A doua rafală, mult mai puternică, răsturnă cîteva umbrele de la terasa de la coltul străzii, rupse un baner publicitar și trînti de pe masă cartea pe care, cu doar cîteva clipe în urmă, Dragoș Tudose o închisese. Primele picături de ploaie, aruncate pe geam de a treia rafală de vînt, căzură pe foile cărții căzute pe jos. Era încă liniște, era încă pace, furtuna încă nu începuse. Doar ploaia ce răpăia pe asfaltul fiebinte reverbera în urechea lui ca o misă funebră. Flacăra primului fulger lumină paginile ude ale cărții. Așa cum stătea, cu cartea deschisă, îngreunată de apă, în fața ferestrei dincolo de care furtuna vuia acum ca o mare ale cărei valuri se prăbușeau furioase peste oraș, Dragoș Tudose arăta caraghios, ridicol, avînd aerul că încercă să oprească un fluviu cu un baraj făcut din foi de hîrtie. Totul era ireal, părea pictat în pripă, fără talent și folosind culori în exces, subliniind prea tare conturul. Bubuitura tunetului îl făcu să tresară, să se încovoaie deasupra cărții, parcă protejîndu-i foile de pe care apa reușise deja să șteargă primele rînduri.
..............................................................................................................
meu este Liu Chufan și m-am născut în satul Xiyezhai, din provincia Shaanxi, în urmă cu 25 de ani și sunt al doilea cel mai vestit om din satul meu. Cu adevărat cel mai vestit a fost maestrul meu, Qing Lian, ceea ce înseamnă Lotusul Verde, și a cărui faimă depășise cu mult tot ceea ce cunoșteam noi, pînă la el, despre acest termen. De fapt, pentru noi, noțiunea de faimă a fost multă vreme echivalentă cu numele lui, Qing Lian. Într-un fel, același lucru se întîmplase și cu noțiunea de destin, dar într-un mod cu mult mai subtil și mai greu de explicat. Ziua în care maestrul a venit în satul nostru a coincis cu zilele durerii de după marea furtună pe care, mai tîrziu, poeții aveau să o numească potopul ce a nimicit lumea. Realitatea e că lumea nu a fost nimicită, căci există pe pămînt lucruri ce cu greu pot fi distruse, nici focul, nici apa și nici molimele neputînd stîrpi această ființă ciudată care este omul. Atunci cînd el a intrat în sat, nimeni nu avea timp de el, fiecare își căuta rudele, familia, se căutau unii pe alții, unii vii, alți morți, înecați sau striviți de propriile case, sau dispăruți, răpiți de furia apelor, sau părăsiți, așa ca mine, singuri pe lume, fără părinți, fără rude, fără prieteni, așa eram eu. Și fiindcă nu aveam pe nimeni al meu și nu aveam pe nimeni de căutat în talmeș-balmeșul ce urmase furtunii, pentru că doar pe mine mă aveam, iar asta nu-mi folosea la nimic, eu singur am văzut omul cel nou, necunoscut, ce înainta cu greu pe ceea ce mai rămăsese din străzile satului, sărind peste bucățile de lemn, moloz și noroi, fără să bage în seamă vaietele și jalea din jur, fără să fie deranjat de mirosul greu al cadavrelor ce se umflaseră, pline de apă și care explodau uneori, împroșcînd o zeamă verzuie în jur. Părea că știe exact unde merge, cu toate că eu eram sigur, și chiar așa era, era prima dată cînd intra în satul nostru. L-am urmat atunci, nu știu de ce am făcut-o, poate fiindcă eram singur, mult prea singur pentru un copil de nouă ani, sau poate că a fost destinul, sau doar faptul că, după ce m-a privit cîteva clipe, cu ochii lui albi, ca de orb, nu m-a respins, nu m-a alungat. A continuat să meargă, grăbit, sărind peste obstacole, nu ocolindu-le, preferînd să se umple de noroi de sus pănă jos, decît să ocolească pînă și cîțiva metri. Atunci cînd ne-am oprit, într-o zonă în care apa luase totul, lăsînd cîmpul gol, de parcă satul nu fusese cu doar cîteva zile înainte acolo, cînd ne-am oprit, zic, eram de nerecunoscut. Realitatea e că, și dacă n-am fi fost complet acoperiți de noroi, tot n-ar fi fost nimeni în stare să ne recunoască: pe el fiindcă era pentru prima dată pe pămîntul acesta, iar pe mine pentru că eram prea mic și prea singur pentru a mă fi văzut cineva înainte suficient cît să mă recunoască apoi. Într-un fel semănam, eram amîndoi niște străini ce picaseră aici, în mijlocul cazanului durerii, dar o durere exterioară care pe noi nu ne putea atinge. Acolo s-a oprit el și, pentru că acum eu nu mai eram singur, eram al lui, m-am oprit și eu, așteptînd. Apoi, din diferite resturi pe care le adunam toată ziua, ne-am construit prima colibă. Același lucru se întîmpla peste tot în jur, oamenii adunau cioburile vieții lor distruse și încercau să le lipească unele de altele, să refacă vasul pe care, în final, să-l poată umple cu apă. Viața prindea din nou rădăcini și invada mîlul ce acoperise totul și care acum, la cîteva săptămîni de la furtună, se uscase și, crăpându-se, se formaseră gropi imense în care, nu de puține ori, au căzut oameni sau animale. Viața căuta să intre pe vechile făgașuri, să se așeze din nou, tihnită, la bucuriile și tristețile obișnuite, doar că noi eram acum alții, nu neapărat diferiți de cei care fuseserăm înainte, dar alții, noi nouți, eram cei de după potop, cei care scăpaseră cu viață, cei care avuseseră zile. Iar asta, nașterea asta din nou, era un miracol, așa cum orice naștere e de fapt un miracol, iar în cazul meu ea era cu atît mai mare cu cît, eu singurul dintre toți, în loc să am cel puțin pe cineva pierdut în acea urgie, eu găseam pe cineva, eu însumi deveneam al cuiva, așa cum nu mai fusesem niciodată pînă atunci. Odată cu această apartenență nouă, treptat am căpătat multe altele: o meserie, apreciere, faimă. Și toate, absolut toate, i le datorez lui, maestrului meu, Qing Lian, cel care a fost cel mai vestit om din satul meu. La un moment dat, faima lui era atît de mare încît ajunsese pînă la palatul imperial și, într-o zi, doi emisari imperiali, îmbrăcați cu tunici de culoarea sîngelui, au bătut la poarta noastră. Era o perioadă foarte fastă în care părea că e suficient să cadă un bob de orez pe pămînt și, imediat, în locul lui va apărea o orezărie. Era vremea cînd Tsai Lun, din scoarță de copac, cînepă și bucăți de cîrpă, a creat hîrtia pe care se scriau edictele imperiale, Cao Zuamming inventase o pasăre de pînză și lemn cu care te puteai ridica de la pămînt și puteai zbura în zilele în care bărea vîntul, era vremea cînd Chang Heng construise o mașinărie ciudată din bronz cu care putea prevedea dezastrele, Quyang Yu făcuse o lingură vrăjită care arăta întotdeauna Sudul, era vremea cînd chiar marea împărăseată, studiind uimitoarea metamorfoză a viermilor de mătase, inventase neprețuita mătase. În vremea aceea ne-au bătut la poartă emisarii imperiali, ne-au spus că avem două ore să ne facem bagajul și că trebuie să-i urmăm. A fost perioada cea mai frumoasă a vieții mele. Întotdeauna ne aduceam aminte de trecut cu duioșie, cu o anumită căldură, căci trecutul reprezintă perioada tinereți noastre și este astfel asociat inevitabil cu o amintire plăcută. La mine, ca de obicei, lucrurile veneau în dublu exemplar, de parcă ar fi trebuit să suplinească și lipsa mamei și a tatei, căci acea perioadă pentru mine este, pe de o parte, perioada adolescenței mele, iar, pe de altă parte, perioada în care, datorită talentului maestrului meu, am fost primiți în Palatul Imperial. Împăratul ne-a primit abia la un an după ce fuseserăm aduși în Orașul Imperial, dar asta chiar nu era de mirare în perioada aceea, căci erau alți maestri care așteptau și de cinci ani să fie primiți de Împărat. Într-o zi ni s-a spus că suntem așteptați. Am fost conduși în Grădina celor 1000 de flori. E o grădină care-ți taie respirația și asta nu doar din cauza mirosului puternic al celor 1000 de flori de care se bucură împăratul. Grădina se află în partea de vest a Orașului Imperial și are forma unui semi-cerc, simbolizînd cerul. Tocmai de aceea, i se mai spune și Grădina Cerului. În mijlocul grădinii se află un pavilion care are baza un pătrat și care simbolizează Pămîntul, căci toată lumea știe că Pămîntul este pătrat. Apoi am traversat două poduri, podul Dragonului Albastru și Podul Rîului de Foc, și am ajuns la Pavilionul Soarelui. Aici l-am găsit pe împărat. Ne-am aruncat la pămînt, așa cum se cuvine, și am parcurs ultimii metri tîrîndu-ne în genunchi, cu capul lipit de pămînt. Apoi suveranul ne-a poruncit să ne ridicăm, dar eu tot nu aveam curajul să-l privesc. Împăratul ne-a vorbit într-un fel atît de firesc, încît nici nu-ți venea să crezi că el era împăratul, iar noi... Dar eu tot nu puteam să privesc către el, încercam să privesc în altă parte și-mi era frică, nici azi nu pot explica de ce îmi era așa frică. Împăratul ne-a arătat un arbust care creștea chiar lîngă scările ce urcau în pavilion. Iată, ne-a spus împăratul, acesta este ienupărul celor nouă dragoni. Priviți-l cît e de robust, ne-a zis împăratul, iar frunzele lui sunt verzi tot timpul anului. Și așa era, frunzele lui ca niște ace aveau o culoare frumoasă, ceva între verde și un albastru metalic. Apoi împăratul ne-a făcut atenți la faptul că, sub crengile lui încolăcite, pămîntul era gol, pustiu. Nimic nu putea crește sub el, orice plantă se sufoca sub forța lui, asta ne spusese împăratul. Apoi erau crengile lui, porneau într-o direcție, iar apoi, brusc, se răzgîndeau, porneau într-o altă parte, iar apoi, iar, acopereau totul, cucereau totul, dominau. Erau și crestăturile în spirală de pe trunchiul ienupărului, ne-a făcut atenți, asta era o cale, un drum, unul inițiatic. Era drumul pe care fiecare trebuie să-l parcursă pentru a ajunge la sinele lui. Dacă-l tai, ne-a spus împăratul, va crește unul și mai mare și mai ramificat. Înțelegeți, ne-a zis el, el e spiritul universal, el crește din sine și se naște pe sine. Ne-a arătat apoi, într-un ghiveci mic, un bonsai care copia forma ienupărului de lîngă scările pavilionului. Vedeți, ei seamănă cu mine, ne-a spus, dar eu tot nu puteam să-l privesc, așa că nu știam dacă ceea ce spunea era adevărat sau nu. Dar sigur era adevărat, căci împăratul nu minte niciodată. Mai apoi a trebuit să-i arătăm care e îndemînarea noastră specială pentru care ne aflam acolo. Maestrul meu și-a întins măsuța, a desfăcut cutia de culori și cutia cu pensule. Le-a pus pe toate pe masă. A scos apoi, la sfîrșit, cutia cea mică, ferecată cu argint, în care ținea nisipul. Apoi, cu penseta de argint, a luat din cutie doar un singur bob de nisip. Nici eu nu trebuia să stau în timpul ăsta. Mi-am întins și eu măsuța mea, am desfăcut sulul de hîrtie mai prețioasă decît mătasea, mi-am pregătit uneltele de scris. Apoi, în clipa în care maestrul meu a trasat prima dîră de culoare pe micul bob de nisip, eu m-am aplecat asupra foii și am început a scrie. Am scris tot timpul cît maestrul meu a continuat să întindă culorile, am descris pe hîrtie fiecare mișcare a lui, am povestit-o în cuvinte, folosindu-mi toată îndemînarea și toate cunoștințele pe care tot de la el, de la maestrul meu, le dobîndisem. Ochii mei erau parcă legați de mișcările pensulelor maestrului meu, mîna mea era parcă ghidată de mîna lui, povesteam în cuvinte fiecare gest al lui, fiecare culoare pe care o întindea pe bobul de nisip, fiecare dungă, fiecare pată de culoare, fiecare semn. Totul era, identic, la mine, pe sulul de hîrtie, la fel cum era pe minuscula boabă de nisip, doar că eu zugrăveam în cuvinte ceea ce maestrul meu picta în culor, ăsta era rolul meu, menirea mea. Cînd am terminat, peste aproape o oră, eram obosit, terminat, Nu-mi mai simțeam mîna dreaptă, nu-mi mai simțeam spatele, încovoiat cum stăteam desupra măsuței pe care se afla sulul de hîrtie acoperit de ideogramele care, ele însele, păreau a fi un desen, o pictură. De fapt chiar asta erau, un desen, un desen al gesturilor, un desen al creației. Împăratul a privit mult timp bobul de nisip prins în căușul pensetei de argint. Tăcerea era grea și părea nesfîrșită. Mă temeam că împăratul nu va fi mulțumit de munca noastră, de talentul maestrului meu, de îndemînarea lui. Asta ar fi făcut să fim alungați de la palat dar, și mai rău, toți anii aceștia din urmă, de cînd îl cunoscusem pe el, pe maestrul meu, s-ar fi dovedit zadarnici, pustii. Apoi împăratul a șoptit: e ienupărul meu aici. Atît a spus și a cerut să vadă și sulul de hîrtie pe care eu îl scrisesem. Și, după ce a privit îndelung ideogramele ce împestrițau foaia, a șoptit din nou: iar aici e din nou ienupărul. Ienupărul celor Nouă Dragoni, ienupărul care era el.
..............................................................................................................
“Apele au ajuns mari și au crescut foarte mult pe pămînt și corabia plutea pe deasupra apelor.
Apele au ajuns din ce în ce mai mari și toți munții înalți care sunt sub cerul întreg au fost acoperiți.
Cu cincisprezece coți s-au înălțat apele deasupra munților care au fost acoperiți.
Și a pierit orice făptură ce se mișca pe pămînt, atît păsările, cît și vitele, tot ce se tîra pe pămînt și toți oamenii.
Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viață în nări, tot ce era pe pămînt uscat, a murit.
Toate făpturile care erau pe fața pămîntului au fost nimicite, de la om pîna la vite, pînă la tîrîtoare și pînă la păsările cerului au fost nimicite de pe pămînt.”
Apoi, furtuna s-a oprit la fel de brusc cum se stîrnise. Doar mirosul de ploaie rămăsese în orașul pustiu. În plus, pe pervaz, o carte deschisă. Din cauza apei, cerneala tipografică se întinsese, formase desene ciudate pe foaie. Soarele apunea, în timp ce umbra unui copac ciudat se întindea peste orașul asediat de nisipul deșertului.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Florentin, mulțumesc pentru lectură și pentru comentariu.
E posibil ca acesta sa fie doar un sîmbure al unui text cu mult mai amplu.
Zic e posibil, așa cum s-ar putea și să rămîna așa cum e.
 
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-05-18 19:12:08
         
 
  Da și nu. Ideea este faină, dar modul de expunere nu mi se pare cel mai fericit.
Trecerea de la scrierea lui Dragoș Tudose la povestea propriuzisă mi se pare puțin cam grăbită, abruptă.
Asemenea și povestea Maestrului, pare a curge prea grăbit către final.
Răbdarea este primul lucru pe care trebuie să-l furi din magica, îndepărtata și fascinanta lume a orientului.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-05-18 17:09:52
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23773
Comentarii: 120430
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE