FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Voi reveni într-o zi - Ultima parte
Text postat de Dragos Tudose
Vedeam spatele femeii, ea avea rolul de a înfășura sfoara, de data asta de o culoare nedefinită, murdară, mai aproape de negru deși, la origine, sfoara cred că fusese albă, în fine, ăsta era rolul ei, să înfășoare sfoara, în timp ce el, fratele geamăn, în spatele capului meu, împingea, coboram mereu, uneori panta era foarte abruptă și îmîndoi făceau eforturi considerabile să nu scape targa, cu mine cu tot, să nu mă lase să mă duc la vale, să mă strivesc de pereți, apropo de pereți, culoarul se strîmtase foarte mult, doar o mică galerie prin care ne strecuram, uneori o vedeam pe fată aplecîndu-se pentru a nu se lovi cu capul de tavanul ce coborîse prea mult, din loc în loc izvoare subterane se scurgeau pe pereți și, poate era efectul bolii, dar, de cîteva ori, am avut senzația că ființe ciudate se ascund în zonele întunecoase ale pereților.
Nu știu cît am mers așa, o oră, poate o zi, sau săptămîni întregi. În definitiv, timpul nostru este unul solar. Chiar și noaptea e o așteptare a zilei, a soarelui. Pe cînd aici, în măruntaiele pămîntului, timpul are alte legi, se calculează după alte reguli, are un alt ritm, eu nu puteam să-l înțeleg. La un moment dat, poate din cauza bolii, poate din cauza aerului din ce în ce mai rarefiat, am leșinat.
M-a trezit zgomotul cheilor, niște chei mari cum numai la muzee mai vezi. Erau multe, puse pe un cerc de metal, iar infirmierul le cerceta, căutînd-o pe una anume. Am înțeles cînd am văzut ușile și lacătul. Ușile nu erau prea spectaculoase, poate și din cauza penumbrei, în fapt o ușă dublă, metalică, ce se deschidea spre exterior. Puțin roasă de rugină pe alocuri, dar rezistentă. Cel puțin asta era senzația pe care ți-o dădea, de rezistență, de trăinicie. Lacătul în schimb, ca și cheile, era cu totul spectaculos. Era, cred, mai mare decît capul unui om, iar forma sa era una cu totul specială. Reprezenta fața unui animal pe care eu nu l-am putut identifica atunci, o față monstruoasă, cu ochii rotunzi, imenși, ieșiți din orbite. Urechile, lungi, se uneau în partea de sus, formînd inelul lacătului. Cheia se introducea prin gura căscată a monstrului. Părea a fi uns de curînd, căci, deși n-aș fi crezut, infirmierul l-a deschis cu destulă ușurință. Părea a fi însă greu, așa că, după ce l-a deschis, l-a așezat pe targa mea, lîngă mine. Nu știu de ce dar, din secunda aceea, am avut senzația că, lîngă piciorul drept, simt o răsuflare fierbinte, care aproape îmi pîrlea pielea. Poate era doar o senzație, dar poate că era lacătul și puterea nebuniei de pe acel chip bestial. Sala în care am intrat era aproape goală. Doar o masă, asemănătoare cu cea pe care eram legat eu, doar că mult mai înaltă, iar, deasupra ei, un ochi gigantic, un reflector imens, rotund, din cele din care vezi în sălile de operație. Gemenii m-am dezlegat și, spre surprinderea mea, cu destulă ușurință, m-au răsturnat pe masa din mijlocul sălii. Apoi targa-pat cu care venisem a dispărut, nu știu cum, nu știu unde. Eram din nou legat, dar, rotind privirea, reușeam să cuprind cît mai mult din noua cameră în care ne opriserăm. Nu știu de ce, încă de atunci aveam sentimentul că e un loc important, nu neapărat un punct terminus, dar un nod, o ușă, o trecere. Nu știam către ce, așa cum nu știusem o viață întreagă de unde. Important era că mă aflam aici, la granița dintre una și alta, mă gîndeam la asta ca la o punte sau ca la o poartă. Era totuși ceva ciudat, în definitiv nu reperasem decît o singură ușă, cea dublă, metalică, cea prin care intrasem eu, și pe care o vedeam în fiecare secundă, ea fiind în direcția tălpilor mele și, cu toate că n-am văzut-o nici o clipă deschizîndu-se, iar altă ușă nu părea a mai exista, totuși, alți oameni apăruseră în încăpere, așa cum, tot fără să prind de veste, cei doi infirmieri au dispărut, așa cum, anterior, dispăruse targa cu care mă aduseseră pe mine. Noii veniți erau doctori sau asistente, am bănuit eu și, deja nu mă mai miram, erau toți în dublu exemplar. Fiecare își avea geamănul, dar asta nu mă mai surprindea, de fapt nu mă mai surprindea nimic, cred că mă prinsese oboseala, sau altceva, nu știu, am senzația că nici măcar zîmbetul meu tîmpit nu-mi mai flutura pe față. Așteptam, nu știam nici eu prea bine ce, doar așteptam. Atît.
În continuare, lucrurile s-au succedat cu rapiditate, ca într-un film derulat cu o viteză prea mare. Asta făcea ca totul să fie un pic ridicol și, dacă n-ar fi fost vorba de mine, probabil că aș fi rîs. Evident, și asta era tot o manifestare a bolii mele. Prima dată a fost injecția-anestezie. M-au dezlegat din nou și m-au pus să mă chircesc, acolo, pe patul din mijlocul camerei, cu picioarele strînse, cu brațele în jurul lor, bărbia pe genunchi, un fetus bătrîn, născut de mult, dar iată-l, reîntors la starea inițială, gol, atunci am observat că sunt gol, complet gol, înțelegeți ce vreau să spun, adică nu aveam nici o haină pe mine cu care să mă acopăr, în poziția aia în care parcă voiam să mă nasc din nou, apoi urletul, urletul meu cînd fierul injecției a găsit locul prin care să se strecoare între două vertebre, urletul de acum legat de cel de atunci, de la nașterea mea, de la expulzarea mea în lume, m-au lăsat să mă întind pe spate, eram gol, nu aveam cu ce să mă acopăr, dar nu-mi mai era rușine, nu-mi mai păsa, mă nășteam sau muream acum, nu mai știam, începeam să le confund, patul avea niște suporți latarali pe care o asistentă i-a extins și de care mi-a legat brațele, răstignindu-mă, în dreptul pieptului meu au ridicat un mic paravan din pînză, nu foarte mare, dar suficient cît să nu-mi mai văd corpul, apoi muzica, a năvălit dintr-o dată, din toate părțile, de parcă erau zeci de boxe ascunse în toate cotloanele camerei, am recunoscut imediat acordurile, era Requiemul lui Mozart, nu mai știam dacă mă nasc sau mor, cei doi chirurgi gemeni s-au apucat de treabă, anestezia își făcea efectul, nu simțeam durerea, doar muzica și conversația dintre ei, discutau ceva despre plăcuțe de frînă și discuri de ambreiaj, așa au ținut-o tot timpul și, evident, fiind mai mult decît gemeni, aproape identici, își dădeau mereu dreptate, se completau, păreau a fi experți în piese de mașină, în timpul ăsta tăiau, rupeau, găureau, smulgeau, ardeau, și încă multe alte verbe mai foloseau ei, multe altele și toate pentru corpul meu pe care nu-l mai vedeam, asistentele, două cîte două, identice, roiau în jurul mesei mele, muzica, nu știu de ce, chiar în momentul acela simțeam nevoia să plîng, nici acum nu aș putea explica de ce, atunci a apărut ea, de fapt nu am văzut-o niciodată întreagă, doar capul ei ce se apleca peste mine și palmele ei fine ce mă mîngîiau pe obraz. Nu știu cine era, nici ea nu mi-a spus, stătea în picioare în spatele patului meu și se apleca peste mine, îi vedeam doar fața, părul îl avea prins sub o bonetă albă, mă mîngîia pe obraz, era caldă, simțeam bunătatea din privirea ei, dar tot mi-era teamă, nu știam dacă mor sau mă nasc în clipele acelea, nu mai știam, buzele ei nu prea mi le mai amintesc, nici nasul, probabil că nu erau cu totul deosebite, doar ochii și sprincenele groase, aproape bărbătești, pe astea le văd și acum foarte clar, atunci cînd închid ochii. Da, era bunătate și iubire, nu mă îndoiesc de asta, în ochii ei, dar atunci mi-era teamă, căci nu știam dacă mă nasc sau mor atunci, așa că aveam impresia că-i o zeiță, poate Circe, și nu voiam să intru în palat, sau cine știe ce sirenă ce încearcă să mă atragă afară, să mă vrăjească să mă facă să ies, să mă nasc, sau să mor, să părăsesc pîntecul în care, într-un fel sau în altul, mi se părea mie că sunt apărat.
Așa am leșinat pentru a treia oară, vibrînd sub acordurile Requiemului, aflînd ultimile noutăți din domeniul pieselor auto, protejat fiind de palma ei caldă și de privirea ei care, în final, m-a făcut să cedez, ieșind.
Apoi, evident, nu mai știu ce s-a întîmplat. Un mare gol, o pată albă, niște neuroni morți. Atît. Nu mai știu nimic. M-am trezit aici, în camera asta fără ferestre, fără ieșire, sunt aici doar eu, s-ar putea chiar mai puțin de atît, nu știu, ideea e că nu-mi simt picioarele, nu-mi simt mîinile, nu-mi simt sexul, nu-mi simt... nu mai simt că respir, nu mai simt că expir, nu știu cînd și dacă îmi mai fac nevoile. De fapt, nici nu știu dacă mai am un corp, din poziția în care sunt, nu pot vedea decît tavanul și nimic altceva, așa că, pentru mine, corpul meu, sau ce a mai rămas din el, sunt ochii mei. Doar pe ei pot să-i mișc, doar pe ei pot să-i închid dacă vreau, doar pe ei îi simt. De altfel, în afară de ei, nici fața nu sunt foarte sigur că mai e la locul ei și, chiar de ar mai fi, e clar că nu mai răspunde la comenzile mele, căci gura, dacă există, n-o pot deschide, nasul... În fine, dvs ați înțeles foarte bine ce vreau să spun, am senzația că doar ochii mi-au mai rămas, sincer, cred că mi-au umblat și la mansardă, știți, așa se spune în jargon la cap, adică am senzația că mi-au făcut ceva și la creier, nu știu ce, dar cred că tot cam ce au făcut și la restul corpului, l-au tăiat, l-au modificat, au pus altceva în loc, nu știu. Nici măcar nu știu dacă m-am născut sau am murit atunci, nu știu nimic.
Din cînd în cînd vine o asistentă bătrînă la mine, e singura care vine, pare a trebălui ceva la niște tuburi, le aranjează, pune niște lichide în ele, eu nu văd rostul acestor operații, dar ea e imperturbabilă, nu se grăbește niciodată, zici că are un metronom interior, nu vorbește, nici nu ar avea cu cine, cu ochii mei doar, nu, nici atît, se ferește cu încăpățînare, am observat, să mă privească în ochi, doar o dată, o singură dată i-a scăpat, o singură dată și atunci am văzut că-s aceiașii, ochii aceia albaștri, migdalați, de chinezoaică, ochii aceia pe care voiam să-i cer de nevastă.
În fine, cred că am spus cam tot ce era de spus, nu mai știu ce altceva să vă mai povestesc despre mine, vă zic doar că eu sunt bine, nu aveți de ce să vă faceți griji, sunt foarte bine, îngrijirea aici este excepțională, pacientul este în centrul atenției, chiar sunt foarte bine, mă vindec foarte repede, de exemplu săptămîna trecută, da, chiar săptămîna trecută, nu e nici o glumă sau exagerare, săptămîna trecută pot să zic că, pentru prima oară, am simțit. Nu știu ce era, o mînă, un picior, sau cine știe ce altă excrescență a trupului meu, oricum, săptămîna trecută am simțit-o, pentru prima dată, iar asta nu oricum, ci undeva, la nivelul solului, jos, jos de tot, am simțit, asta încerc să vă spun, am simțit cum mă strecor ușurel în pămînt, nu mult, doar cîțiva centimetri. Apoi, în zilele următoare, nu aș putea explica cum, firișoare subțiri se ramificau din mine și străpungeau solul, rădăcini minuscule împînzeau podeaua, coborau apoi în humusul fiebinte și, iată, prindeam rădăcini. Apoi, a venit ziua de ieri. Ar trebui să scriu ziua asta cu litere mari căci, pentru mine, e o zi importantă și asta pentru că, pe una din ramurile ce se ridicaseră din mine și ajunseseră pînă la nivelul tavanului, pe una din ramuri zic, a apărut primul mugure. Astăzi sunt cîteva mii. De asta spun, nu, nu aveți de ce să vă faceți griji, eu sunt bine aici, în curînd, ramurile mele vor ajunge la suprafață, iar mugurii se vor deschide, flori mici, albastre, ca niște ochi de care-mi amintesc acum.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Domnule Kosta Vianu, mulțumesc tare mult pentru lectura și pentru comentariul dvs.
Cît privește sensibilitatea mea care pare din altă lume, eu cred că aveți mare dreptate si, uitîndu-mă-n urmă, îmi aduc aminte că unul din primii mei idoli literari (undeva prin liceu) era JMG Le Clezio, nici el nefiind tocmai în ton cu epoca lui într-o Franță literară postmodernă.
Asta nu l-a împiedicat să fie un scriitor important al uneia dintre cele mai importante literaturi.
 
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-05-15 13:01:51
         
 
  Da, eu as fi condensat acest text intr-o poezie, ceea ce si este, de fapt. Un amalgam de senzatii si impresii, trairi ale unei morti amanate, a unei curgeri din animal in vegetal redata au relanti. Parerea mea. Parerea mea, desigur, nu conteaza, dar eu o exprim, cu nadejdea stupida ca se si intelege tot ce spun, asadar nu sunt nebun, sau, se-ntelege tot ce zic si de aceea nu-s peltic. Textul este lung, prea lung pentru gustul meu, dar este un text artistic, asadar, literar. Ceea ce conteaza este ca reuseste sa transmita trairi diverse diferitilor lectori, ca nu o face neelegant, ca are de spus cate ceva. Aveti un fel de a fi sensibil care nu este din lumea aceasta, contemporana cu noi. Ceea ce, desigur, nu poate fi incriminat. Poate apreciat, cine sunt eu sa ma exprim?  
Postat de catre sters sters la data de 2013-05-15 12:33:34
         
 
  Iulia, mulțumesc tare mult pentru vorbele tale frumoase.  
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-05-12 17:37:15
         
 
  Corect, e un punct de vedere.  
Postat de catre . solitaire la data de 2013-05-12 17:36:43
         
 
  Solitaire,

Nu numai că textul e scris gramatical "bine", dar, mai mult, spiralele psihologice sunt redate cu o măiestrie de artist.

Am remarcat la dl. Tudose că, fără a face abuz de metaforă, care, drept e, salvează de multe ori un text în proză, reușește să țină captiv cititorul (sau pe unii dintre cititori) până la sfârșit. De gustibus.
 
Postat de catre Iulia Elize la data de 2013-05-12 16:27:14
         
 
  Relativ la durata de timp în care a fost scris... greu de spus, căci l-am scris (mai corect ar fi am transcris) din minte (sau din suflet).  
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-05-11 22:06:06
         
 
  OK. Am înțeles opinia ta, dar eu am o alta. Oricum, mulțumesc tare mult pentru răbdarea de a lectura un text atît de lung.  
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-05-11 22:04:27
         
 
  Sincer, cate ore ti-a luat sa scrii tot acest text, scris gramatical bine? In toate acele ocazii in care ai revenit asupra textului pentru corecturi, sigur ai facut-o, nu te-ai intrebat de ce o faci, care e scopul a ceea ce scrii si a ceea ce vrei sa transmiti? Doar intreb. Personal, as fi renuntat la scris deja de la prima parte, plictisindu-ma teribil in aceasta monotonie a firelor. Poate ca ideea a ceea ce vrei sa transmiti in viziunea ta este exceptionala. Insa nu ai gasit si forma. Eu, una, as fi renuntat la un moment dat sa tot explic ca eu sunt cel care vede tot ceea ce se intampla si sa ma tot scuz. As fi lasat sa curga de la sine toate acele imagini. M-as fi descatusat de acel mereu EU. O parere.  
Postat de catre . solitaire la data de 2013-05-11 20:47:48
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE