FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Voi reveni într-o zi - A doua parte
Text postat de Dragos Tudose
Noroc c-am ajuns. Ne-am oprit brusc,dacă n-aș fi fost legat cu o mulțime de curele, sigur zburam din scaun, infirmierul gîfîia și transpira abundent, pusese ghemul la subsuoara mîinii stîngi, asta ca să-și odihnească mîinile, cred, dacă-l mai ține mult așa, la cum transpiră, îmi ziceam eu, ghemul o să se transforme curînd într-o biată cîrpă plină de apă, dar ce-mi păsa mie, nu era treaba mea, nu erau procedurile mele, eu nu aveam altceva de făcut decît să aștept,aștept, aștept, tăcerea din jur, pustiul, gîfîitul infirmierului doar.
Eu mă gîndeam la boala mea, la efectele ei, poate că e contagioasă, cine știe, sigur e ceva grav, sigur e grav, asta, nu știu de ce, dar nu mă îngrijora absolut de loc, aproape că aveam impresia că e vorba de altcineva, îmi era și un pic somn, mi se închideau pleoapele, era cald aici, capul îmi cădea în piept, tresăream apoi, am simțit cînd m-au apucat din nou de brațe, m-au ridicat, erau doi acum, doi infirmieri, mie mi se păreau identici, mi se părea că și mișcările lor sunt identice, ca în oglindă, dar poate era efectul bolii, nu știu, m-au întins pe o targă, de fapt un pat cu roți, m-au învelit cu un cearșaf alb.
Așa, întins pe spate, era mult mai greu să vezi ce se întîmplă în jur, ai o vedere total diferită, așa, răstignit pe spate, vezi doar tavanul, în rest nimic, mai ales că eram legat de pat, imobilizat, nu mă puteam ridica, l-am văzut pe primul infirmier plecînd, l-am văzut cum înșira la loc ghemul lui albastru, dispărea treptat de parcă tunelul îl mesteca, îl digera, am lua-o apoi și noi din loc, noul infirmier împingea patul mobil, a fost de ajuns o singură privire, dar eu știam oricum, m-am uitat doar așa, ca să mă conving, evident că și el avea un ghem de sfoară, de data asta de o culoare mai puțin definită, ceva spre galben, sau... mai curînd ocru siena, sau..., în fine, nu avea rost să-mi bat capul cu așa ceva, oricum, eu nu sunt prea tare la culori, nu sunt nici daltonist, dar nici..., în fine, o să zic că e galbenă, în definitiv, ce-mi pasă mie, nu e treaba mea, înaintam în ritmul în care infirmierul deșira ghemul, iar eu puteam vedea, fără să o văd, sfoara care rămînea în urma noastră, plutind, dansînd, trasînd ideograme ciudate, simboluri ale unei limbi necunoscute, mi-o puteam imagina, nu era greu, mi-o imaginam ca pe un stol de fluturi galbeni ce-și luau zborul din sfera galbenă pe care o deșira infirmierul, mă pricep la asta, sunt aproape expert, în definitiv, singurătatea mi-am umplut-o așa, cu plăsmuiri, cu fantasme, îmi imaginam lucruri, ființe, ca să nu mai fiu singur, înăuntrul cochiliei mele de melc gigantic, poate că ceea ce deșira infirmierul nu era o simplă sfoară galbenă, ci ci singurătatea și tristețea mea care, iată, deșirate, urmau să se dizolve, speram eu, în lumina păstoasă ce transforma aerul coridorului în ceva dens, greu de respirat, sau poate că alta era cauza, coboram, am observat asta, coboram, așa cum am observat, evident fără surprindere, că acest infirmier, geamănul celuilalt, era la fel de “familiarizat” cu acest labirint de coridoare, și el se rătăcea, ca și celălalt, deseori ne întorceam, încercam un alt coridor, apoi altul, dar e limpede, intuiția nu mă înșeală niciodată, treptat, treptat, coboram, așa cum era la fel limpede că nici coridoarele nu mai erau la fel, pe de o parte pentru că erau porțiuni întregi, ba chiar coridoare întregi, de la un capăt la altul, în care neoanele nu mai funcționau, înaintam prin beznă, înaintam orbește spre vaga luminiță ce anunța intersecția cu un alt coridor, iar, pe de altă parte, era vorba de consistența și de materialul din care erau făcuți pereții. Coridoarele prin care treceam acum erau, de cele mai multe ori, complet nefinisate, sau aveau faianța căzută pe porțiuni întregi, ba, mai rău, am trecut prin unele ce păreau niște tuneluri săpate în pămînt, gata să se prăbușească peste noi.Mai mult de atît, auzeam uneori pașii infirmierului cum pleoscăie prin apa destul de mare ce acoperea uneori podeaua, iar eu, stînd întins pe targa-pat și privind tavanul care fugea în urma noastră, îmi făceam griji în privința sforii celei galbene, cu atîta umiditate, dar ce zic eu, chiar apă, putea să putrezească sfoara, sau, cel puțin, să-i slăbească rezistența, mă temeam că, atunci cînd, lăsîndu-mă pe mine undeva, cînd se va întoarce, infirmierul să nu aibă ghinionul de a găsi sfoara ruptă, fără să mai poată găsi celălalt capăt, cum se va mai întoarce el, rătăcit în labirintul acesta nesfîrșit, cum se va mai întoarce, mă gîndeam eu, au o meserie tare riscantă, îmi ziceam, vezi, singurătatea mea mă făcuse să nu cunosc lucruri atît de simple cum era și acesta legat de riscurile meseriei de infirmier.
Brusc, ne-am oprit, sub un neon care se aprindea și se stingea la intervale regulate. Infirmierul meu înjură și lovește cu bocancul în peretele coridorului. La început am senzația că am făcut eu ceva greșit, deși, așa imobilizat cum sunt, mi-ar fi fost destul de greu, mă făcusem cît de mic puteam eu să mă fac așa cum eram, întins pe targa-pat, apoi am înțeles, nu-s eu, sfoara, a luat, din greșeală, un alt ghem, tot galben, dar prea mic, s-a terminat sfoara și noi n-am ajuns, n-am ajuns, n-am ajuns, infirmierul înjură și bufnește, înțeleg că i s-a mai întîmplat o dată în luna asta, curat ghinionist, se apleacă peste mine și-mi spune ceva, la început nu pricep, fac ochii mari de parcă așa aș auzi mai bine, se pare că ajută, de data asta înțeleg ce spune, de data asta înțeleg, să stau liniștit, va veni cineva, din celălalt capăt al coridorului, după mine, să stau liniștit, cum aș putea altfel, legat fedeleș cum sunt, îl aud cum se îndepărtează, îl aud cum înșiră sfoara pe ghemul cel galben, aud cum se reface marea sferă galbenă, iar ea, ca un magnet atrage în interiorul ei toți fluturii, ideogramele și semnele și formele și dansul, toate se întorc în marea de galben.
Încă îi mai aud pașii, încă îi mai aud pașii, încă îi mai aud pașii, gata, liniște, neonul de deasupra mea luminează două secunde, apoi alte două de beznă, sunt singur, nici o noutate, din contră, așa am fost mereu, doar că aici, în burta pămîntului, singurătatea e altfel, e mai pustie, iar neonul ăsta care se aprinde și se stinge la fix două secunde, mă duce cu gîndul la o inimă, la o pulsație, poate a minotaurului, nu știu, în definitv de ce m-au luat pe mine, bine, înțeleg, sunt bolnav, dar altfel sunt un om obișnuit, nu am nimic special. Multă vreme am crezut că sunt special, cochilia pe care-o căram în spate și faptul că ea mă apăra de tot ce era în jur, asta, credeam eu, mă face special, dar nu era așa. Și grota în care mă refugiam și singurătatea mea și cărțile și imposibilitatea de a dialoga cu adevărat cu ceilalți, imposibilitatea sincerității și încă altele, toate mă făcuseră, odată, să cred că sunt special. Nu era așa. Fiecare avea carapacea, sau cochilia, sau scutul pe care și-l construiau în fiecare zi pentru a se apăra de ceilalți, și ei avea grotele lor și singurătățile lor și cărțile și nefericirea lor. Doar faptul că suntem tot timpul în spatele scutului, așcunși fiecare în umbra propriei tristeți, asta ne împiedică să mai vedem în jur și, evident, cineva care se vede doar pe sine, nimic altceva, nu are cum să fie altfel decît unic, primul, singurul. E o chestie destul de simplă, îmi spuneam în timp ce așteptam sub neonul ce pulsa la fiecare doua secunde, e o chestie destul de simplă, se numește egoism, poate și zîmbetul ăsta care mă băgase în bucluc, zîmbetul ăsta ce-mi umplea fața, poate tot egoism era, sau doar o manifestare a lui. Și iată, eram adus aici, într-un labirint nesfîrșit în care eram confruntat cu dublul, cu identicul, căci ce altceva erau cei doi infirmieri gemeni, în plus coborîrea în mațele pămîntului, unii s-ar gîndi la o coborîre în infern, eu mă gîndeam mai curînd la o căutare a energiilor telurice, apoi sforile care poate nu erau doar un instrument de orientare, de navigare prin aceste culoare, ci poate că erau vene sau artere, poate că prin ele pulsa sîngele acestui loc, eram foarte prins de gîndurile mele așa că nici măcar nu i-am auzit venind, nu le-am auzit pașii, le-am văzut doar capetele zgîindu-se deasupra mea, la dracu, acum sunt doi, identici, gemeni, nu aveau cum sa vină să mă caute decît o pereche de gemeni, fată și băiat, aceeași formulă repetată mereu, de parcă era un ritual, stai liniștit, totul o să fie bine, am luat-o iar din loc.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE