FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Născut din cuvînt
Text postat de Dragos Tudose
1.Totul începe cu montarea celor trei aparate de filmat. Cabluri, scripeți, șine. Nouă oameni se învîrt în jurul lor. Un bărbat cu o șapcă galbenă spune din cînd în cînd ceva, gesticulînd nervos. Totul începe cu montarea celor trei aparate de filmat.
2.Ce vroia acel om, nu putem a spune. Vorovitu-s-a însă despre el cum că-și spunea a fi trimisul LUI. Prea multe sămne nu rămas-au de la el. Amintitu-și-au unii c-ar fi fost un om mic de stat și tare blîndu. Alții însă vorovesc despre el ca despre unul iute la mînie și oblu ca un brad. Dar astea sunt voroave de-ale oamenilor și cîte nu scornește mintea lor. Amintirile de la el sunt încețoșate foarte și puțini sunt aceia ce pot zice: “Așa arăta el! Iată-l!”. Iară nici acela ce zice asta nu-i de crezut, căci noi, necunoscîndu-l pre el, nu putem să știm de-i adevărat au ba. S-a vorovit mult despre el și, de unde la început nu știa nime de unde venea și spre ce purcedea el, apoi nu ma pridideai cu veștile. Iară veștile erau cari de cari mai adevărate, atîta doară că dacă zece ziceau așa, alăturea apăreau alți zece care le întorceau vorbele taman pe dos. Văzîndu noi toate ceste, gînditu-ne-am să punem toate voroavele astea cap la cap, lăsîndu-te pre tine, cetitoriule, singur giudecătoriu, să alegi cei adevărat, au ce nu. Căci lăcuit-au cel om, se zice, undeva în cetatea noastră. Prea bine nu putem a zice, căci mulți arată o samă de case unde ar fi lăcuit el. Iară, despre vremea cînd era mic, despre copilărie adecă, asemenea nu se știe mare lucru. Și ceea ce se zice acuma despre asta, mai mult este minciună și șuguială, căci nime nu l-au văzut și nu l-au știut pînă în ziua ceea, iară unii poate nici atunci, dară toți știau că el fusese printre ei. Cum se facă asta, nu putem a spune, atîta doară că pot să fie tot așa, niște voroave în vînt, ca și altele pe care le vom arăta mai încolo. Dară nu putem a trece mai la vale, fără a zice că unii amintitu-și-au că vorbele lui sunau cam așa:”Eu am fost printre voi, dar voi nu ați știut de mine. Și asta fiindcă voi v-ați întors fața de la DOMNUL”.
Despre părinții lui și mai puține. Pînă să apară și să se vorovească despre el, nime nu putea a spune al cui e și ce hram poartă. Dară, dup-aia, multe femei zice-se că ar fi venit să-l jelească, strigînd că ele l-au zămislit. Și cum poate fi zămislit un om de atîtea mume. Și mai grozav, de unde la început se dădeau drept mume mai mult cele femei pierdute, iată că mai apoi, multe doamne dintre zidurile cetății noastre au purces la a spune că în pîntecul lor se zămislise el. Și chiar unele fecioare, copile neîncercate, au purces la asta. Iară grozav lucru, mulțimea nu de aiasta se mira, ci fiecare încerca să-și tragă jarul pe spuza lui, spunînd că din casa lui se ridicase el. Dar așa-i lumea, nu vede viitura ce dezghioacă totul, dar vede un lucru de nimic și basta. Așa-i lumea, de la Noe pînă azi.
Tată nu s-a pornit nime a-i fi și asta fiindcă, zice-se că ar fi spus el că din cuvînt s-a născut, prin voia DOMNULUI.
Altfel, pînă la a purcede a povesti toate ce întîmplatu-s-au în cea zi, mare lucru mai mult de atît nu avem a zice, căci restul sunt scorneli și și acelea sunt puține tare, căci numai oamenii cu adevărat mincinoși s-au lărgit la a spune mai multe despre el din cea vreme.
Iară noi, dacă nu reușit-am a vă plictisi, cetitoriule, și dacă o cît de mică urmă de curiozitate stîrnit-am în sufletul vost, atunce rogu-vă întoarceți această pagină și vreu să cred că n-o să-l judecați tocma aspru pre scriptoriul ce doară ce auzit-a așternu pe hîrtie, iară dacă v-am plictisit, cercați a-l ierta, căci faptele erau mai presus de el și nu s-o fi priceput a le zugrăvi cum se cuvine.
3.Piatra e mică, e rece, nici o alta în jur, nisipul doar în care degetele băiatului au lăsat urme adînci.
“Liniștea celor morți îndrăgește grădina bătrînă
Nebuna ce-a trăit în albastre odăi
Seara apare la geam și
Zîmbetul ei alunecă peste gura muribundului.”
4.
Cadrul: Două mese răsturnate cu picioarele în sus, o sticlă spartă pe jos, o alta întreagă, între picioarele mesei, cîteva pachete de țigări, unele goale, mototolite.
Cauza: Da, cauza erau acoperișurile puțin înclinate și profund marcate, în exagerata lor sensibilitate, de frînghia ce spînzura leneș de gîtul băiatului care, mînjit de cărbune pe față și pe mîini, pe jos, cu spatele lipit de zid, strîngînd în căușul palmelor, duce la piept o piatră.
Locul: Două spirale simetrice se ridică la marginea orașului. La capetele lor, cîte o pasăre imensă. Păsările nu au ochi. Ele tremură pe fondul razelor dimineții.
“Peste negrul ungher la amiază
Cu țipăt puternic vin corbii de zor
Rănesc o cerboaică cu umbrele lor
Și-ursuzi îi zărești cum s-așează.”
Prim plan: Pielea este alb-rozalie și, din loc în loc, se disting puncte roșii din care țîșnesc fire de păr blond. Palmele. Ele sunt imense, acoperă tot ecranul. Degetele sunt scurte și pline de țărînă. Două spirale simetrice se ridică la marginea orașului. La capetele lor, cite o pasăre imensă. Păsările nu au ochi. Ele tremură pe fondul razelor gălbui ale dimineții.
Gînduri și gesture: Așa nu. Tîrîndu-se, neputîndu-se ridica din noroi. Își bagă degetul în gură și-l supse cîteva secunde. Cu fața în jos, cu pleoapele înroșite de noroiul uscat ce le acoperă. Întredeschisă gura. Așa nu. Nu poate spune nimic, nu se poate gîndi la nimic. Să. A arunca, a sfîrși, a termina. Așa-i începutul. Doi cîini. Printre picioarele trecătorilor. El îi linse blana de jegurile curții. Ăsta a fost începutul. Ademenirea creierului. Dar cărui rictus îi corespunde tristețea? Asta-i tot? Da. Adică nu... mai e ceva.
5.Da, priviți-l atent. El e nebunul scăpat de la ospiciu. Stă pe bordură, cu capul în palme și zîmbește. Da, zîmbește. E liniște și e pustiu. Suntem singuri cu el. Hei, ce faci, nebunule. El ne privește zîmbind. Dă din cap a aprobare. He, he, zice el. He, he.
Stop, nu-i bine. Lumina să cadă un pic mai la dreapta, iar el să fie undeva, la marginea ecranului. Da, cam așa. Reluăm. Motor.
În centrul imaginii, un omuleț de plastic care are lipită, pe interior, o bucată de plumb. E făcut astfel încît, pe asfalt, omulețul pare a se mișca. Are aproape 8 centrimetri înălțime și un cap mic, vîrît între umeri. Cu un zîmbet larg pe față, ne privește. Și chiar pare a se mișca uneori. Culoarea nu a fost întinsă uniform iar, pe alocuri, de sub verdele aprins ce-l acoperă, răzbat firișoare de roșu și alb. Asta mai ales pe față, dînd o strălucire stranie zîmbetului său. E o jucărioară din plastic. Cadrul este format dintr-o stradă foarte îngustă și puțin circulată. Undeva, în dreapta și puțin mai în spate, un om. Cu capul în palme, zîmbind, privește undeva, înainte. Probabil nu vede nimic, probabil nu ne vede nici pe noi și nici forfota din jurul regizorului care, nervos, frămîntă în mîini o șapcă cu cozoroc albastru.
6.Și a născut pe Fiul Său, Cel Unul Născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. În mijlocul catedralei, singură ieslea pare un punct de reper. Penumbră. Liniște. Excremente de păsări. Undeva, vibrația aripii unui liliac imens. Ieslea e așezată în fața altarului. Copilul are ochii închiși și o urmă de tristețe îi alunecă pe chip. Mîinile încrucișate pe piept, în fața altarului. Aripile destinse ale liliacului, acoperind pentru cîteva clipe trupul copilului. Apoi, cu aripile atîrnînd pe lîngă trupul diform, liliacul imens rămîne nemișcat, lîngă iesle. Copilul tace și deschide ochii. Privește altarul. Fîlfîit de aripi, corp diform, greață. Apoi iar. Unul cîte unul, făpturi umede și scîrboase, lipsite de ochi, se așează în jurul ieslei. Podeaua e acum plină de trupurile lor umede de lilieci imenși. Copilul tace și strînge tot mai tare pleoapele. O sudoare rece îi acoperă fruntea. Un spasm îi zguduie trupul, iar asta tocmai în momentul în care, din ce în ce mai repede, o barbă deasă îi acoperă fața. Mîinile, împreunate, se ridică încet, a implorare. Apoi cad, din nou și din nou și din nou.
7.El este un om ca oricare altul, l-a luat regizorul de pe stradă, i-a plăcut ideea, să joci într-un film, ehe, îl privește pe regizor de acolo, de jos, se gîndește la altceva, nici el nu prea știe la ce, regizorul se trîmbă, se schimonosește, își transformă fața într-o bășică de porc pe care, după ce o umfli o bați ușurel cu podul palmei ca s-o simți vibrînd, gesticulează mereu și lui i se face aproape milă de bietul regizor, îl privește de acolo, de jos, și se gîndește la altceva.
Ce faci, nebunule? He, he, he, ne va răspunde. Ne vom așeza lîngă el. Ești nebun? Tace. E serios acum. Apoi zîmbește din nou. Se întoarce cu tot corpul spre noi. Spune: “Cînd erai tînăr te încingeai singur și umblai unde voiai; dar cînd vei îmbătrîni, vei întinde mîinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești...”
Obosit, se oprește. Tace și privește înainte spre jucăria de plastic din mijlocul străzii. Privește apoi spre capătul străzii, apoi către celălalt capăt. Nimic, spune. El e un om ca oricare altul, el e un om de pe stradă. N-a mai făcut niciodată așa ceva. De altfel, nici la cinematograf n-a mai fost demult. Și totul e atît de ciudat. El credea că altfel se face un film. Cu totul altfel. Aici parcă se joacă. Și omul cu șapcă care tot strigă mereu și mereu e cîte ceva ce nu-i convine. E cel mai copil dintre ei.
8.Vezi, tocmai aici e problema. Toți dăm, sau vrem să dăm impresia că avem de gînd să ne luptăm cu răul, să-l dăm afară din viața noastră. Dar e doar o impresie, vezi tu, ca o bancnotă de 500 de lei pe care o ascunzi sub o piatră de caldarîm, iar tu îți spui că, gata, nu mai e a ta, va veni cineva și o va găsi, va rîde în timp ce o va băga în buzunar că hă, ce noroc, dar, vezi tu, ea e încă acolo, sub piatra pe care numai tu o cunoști, și acolo fiecare are piatra lui, acolo, pe caldarîmul străzii, dar, vezi tu...
Se înfierbîntase, trîntise halba pe masă, tremura tot. Celălalt tăcea și privea fix o pată de pe tăblia mesei. Băuseră cam mult, ar fi trebuit să plece, sau măcar să nu mai strige așa tare, era conștient de asta, știa, în cîteva minute vor fi dați afară în șuturi, trebuia să se calmeze, trebuia. Celălalt tăcea, poate că nici nu-l auzea, sau poate nu voia să-l audă, poate că i se păreau toate niște inepții, oricum, se mulțumea să studieze pata de pe tăblia mesei. Pata era albicioasă, probabil chelnerul vărsase puțină spumă pe masă, sau poate un alt client, oricum, cert era că pata se afla acolo, în fața privirilor amețite ale omului care, parcă luminat de o revelație, își înmuie degetul în răceala petei albicioase de bere de pe tăblia mesei. Apoi, rigid, cu gesturi aproape mecanice, duse degetul la buze. Buzele groase, cu o spumă albă la colțul gurii, îl primiră. Degetul înainta încet, dispărînd treptat în interiorul gurii. Întîi unghia, apoi prima falangă, a doua. Apoi degetul dispăru cu totul, o mînă cu patru degete doar, atmosfera murdară din jur, un bătrînel udînd scaunul, vecinul de masă urlînd despre răul absolut și despre o jucărioară de plastic pe care cică o pui în mijlocul drumului, să dea o mașină peste ea, să o facă terci, da de unde, a dracu jucărie, oricum ai pune-o, mereu în picioare se ridică, pata de spumă de pe tăblia mesei, duhoarea insuportabilă ce plutește deasupra cîrciumii, degetul meu, mișcîndu-se nestingherit prin gură.
9.Știu, veți spune că asta-i o poveste de adormit copii, dar așa mi-a spus-o și mie bunicul, iar el nu mințea niciodată. Îmi aduc aminte ca acum, era într-o seară, ploua foarte tare afară, bunicul era tare amărît, iar eu l-am întrebat ce s-a întîmplat, bunicule. El a dat așa din mînă, a lehamite, adică nu prea avea chef să-mi spună, dar apoi m-a luat pe genunchi și, mîngîindu-mă pe păr, a început să povestească. Da, îmi aduc aminte foarte bine, era ca acum, afară ploua foarte tare, iar bunicul povestea rar...
10.Liliecii umpluseră podeaua catedralei, noii veniți se așezau unii peste ceilalți, încercînd apoi să-și facă loc, puțea îngrozitor a excremente și a bale întinse pe deget. Fața copilului născut în iesle se maturizase complet, o barbă deasă îi acoperea obrajii. Cearcăne vinete sub ochi, trupul mic, de copil se zbuciuma între paiele umede. De undeva, de sus, începu să ningă, în timp ce lumina se împuțina tot mai tare. Copilul se ridică încet în picioare, în timp ce un liliac cenușiu, mult mai mare decît ceilalți, se așeza pe marginea ieslei, acolo unde fusese capul copilului. Liliacul imens nu are ochi. El tremură și așteaptă. El știe. Copilul, fără să facă nici un efort, își imaginează scena ce va urma: “Și făcîndu-și un bici din ștreanguri, i-a scos pe toți afară din temple și oile și boii și le-a răsturnat mesele.”
Copilul ridică piatra. Liliacul își strînge aripile în jurul corpului, așteptînd lovitura. Sunt singuri, în mijlocul catedralei. Doar ei doi, față în față.
11.Motor. Aparatul de filmat face o rotație sub un unghi de 900. Apare întîi cerul, cu puzderia de stele, apoi blocurile, coboară pe fațada unuia, strada, jucăria de plastic din mijlocul străzii. Undeva, în dreapta și puțin mai în spate, un om. Cu capul în palme, cu gîndurile cine știe unde, el seamănă cu o umbra. Regizorul aleargă de colo-colo, încearcă să-i explice ceva, își zmulge părul din cap, se desface în bucăți și-și aruncă o mașină în spinare. El nu-l ascultă. Se gîndește la altceva. Nici el nu știe prea bine la ce. Acum a auzit doar cîteva frînturi de cuvinte. Se oprește filmarea. Regizorul se oprește în fața lui și-și trîntește șapca pe jos. Gesticulează nervos și arată din cînd în cînd spre jucăria din mijlocul străzii. El stă acolo, pe bordură, și se gîndește la altceva. Își privește ceasul. 8 ½. Încă un sfert de oră și e gata. Vor merge amîndoi, el și regizorul, se vor așeza la masa lor, cea de lîngă geam, vor vorbi ca de obicei. Ca de obicei, adică el, regizorul, îi va vorbi despre film, despre simbolul jucăriei care stă tot timpul în picioare și despre drama omului care ascunde o bancnotă de 500 de lei sub o piatră din caldarîm, sau pune jucăria asta în mijlocul străzii, s-o spargă o mașină, cu toate că știe bine că pe strada asta n-a trecut niciodată nici măcar o bicicletă. El va asculta în tăcere, va tăcea în tăcere, își va găsi de lucru cu mîinile în tăcere. În rest, el e un om ca oricare altul, l-a luat regizorul de pe stradă, i-a plăcut ideea, he, he, într-un film, acum se vor afunda într-o bodegă, aceeași, s-a reluat filmarea, privește din nou jucăria, doar un sfert de oră, el e un om și te-ai născut din CUVÎNT îi spune regizorul, el se gîndește la altceva.
12.Copilul, cu ochii în lacrimi, mînghîie piatra. Tremură și-și prinde capul în palme. Piatra i-a alunecat printre degete. Se rostogolește apoi prin nisipul din fața altarului. Piatra e rece, e mică, degetele băiatului au lăsat urme adînci.
“Pe ars gunoi mai licăresc lumini
La lumînare-n beci bizar
Rece metal și urlet animal
Clopote umede, cîntec de copil.”
Apoi palmele. Pielea este alb-rozalie și, din loc în loc, se disting puncte roșii din care țîșnesc fire de păr blond. Palmele sunt imense, acoperă tot ecranul. Degetele sunt scurte și pline de țărînă.
Undeva, într-un colt, o bulă, așa, ca în benzile desenate, și în care sunt cuvintele naratorului: “nu fiindcă aș fi putut fi arhanghelul de ceară, sau ploaie de seară și catalog de automobile.”
Din perdele alunecă LACRIMI MARI, capete de cai de bazalt, acum se sparg jucării de sticlă între stele cu lacrimi de animale.
Cortina cade la sfîrșitul ultimului act. Se sting reflectoarele, se sting luminile în sală.
Voce: “aș vrea să te urmez
Cu rădăcină
Cu boala mea
Cu nisipul ce-mi furnică prin creier
Fiindcă sunt foarte intelligent
Și în întuneric.”
Piatra e mică, e rece, nici o alta în jur. Nisipul doar, degetele băiatului au lăsat urme adînci.
13.Ne vom apropia ușor. Nu, el nu ne vede. Eu o să vi-l prezint. El e eroul povestirii mele. El se va înclina spre locul în care ne aflăm noi. Auzi, Tu, Cel Născut din Cuvînt, spune-i ceva cititorului, distrează-l. Fă o tumbă, sau orice, fă ceva, căci altfel, el se va plictisi, iar tu nu poți trăi fără el. El, Cel Născut din Cuvînt, se va gîndi o clipă, apoi, tăcut, va ieși din povestea mea și-și va prinde aripi deasupra brațelor.
Aici voi interveni eu, scriptoriul acestor rînduri. Mă voi închina ție și-ți voi spune:
“Iubite cetitoriule, scriptorul ți se închină ție și, închinîndu-mă, eu îți voi spune că nu eu sunt robul tău, ci tu însuți ești robul plăsmuirilor tale. Căci eu sunt, pentru tine, doar o făptură mai subțire decît aerul și, amintindu-ți cîndva de mine, vei spune doar:
Că tot așa vorovit-au și cei vechi
Și bucuratu-s-au la dragoste ca și acum.
Dară plăsmuirile tale rămîn, căci ele te macină prinăuntru ca niște carii, iar tu le slujești, le mîngîi și le ferești de privirile altora și asta fiindcă tu crezi că plăsmuirile tale sunt doar ale tale, sau că doar tu ești robul lor, dară nu, căci umbra s-a născut odată cu omul, așa cum și fantasmele s-au născut tot atunci și tot de atunci scobesc tuneluri prin sufletul tău, cetitoriule, încet, încet și asta chiar dacă tu vei spune toate-s doar închipuiri și fantasme. Dar nu, iată, privește:”
14.Liliacul prăbușit lîngă balustrada podului, cu aripile larg desfăcute, aproape răstignit, pare rănit. Ba chiar mort. Poate că el a coborît o clipă pe pămînt. S-a oprit o secundă pe marginea podului, iar oamenii s-au pus cu bîtele pe el. Dar poate că nu. Poate că va renaște din moarte și-și va tăia din nou tuneluri prin suflete. O lacrimă lucește frumos pe obrazul copilului.
15.Totul se termină cu demontarea celor trei aparate de filmat. Cabluri, scripeți, șine. Nouă oameni se învîrt în jurul lor. Un bărbat cu șapcă galbenă spune din cînd în cînd ceva, gesticulînd nervos. Totul se termină cu demontarea celor trei aparate de filmat.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Să vezi tu cum o să apară unul câte unul... Pariu!  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-05-04 01:29:25
         
 
  Take, ia uite tu cine a venit pe-aci. Ia aruncă tu o privire de profesionist...  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-05-04 01:28:28
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Desigur. Chiar l-ai plagiat.  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-05-01 09:45:24
         
 
  Această poveste ar fi putut să fie semnată de Victor Petrini.  
Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-05-01 06:34:00
         
 
  Simt parfumul unor vremuri vechi. Memoria încă nu m-a lăsat.  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-04-30 19:46:13
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23773
Comentarii: 120431
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE