FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Nina Carp
“În tot ceea ce întreprinzi ia seama la ce sfârºit ajungi” (Herodot)

Aºa cum stãtea uitat de lume ºi de Dumnezei lângã o linie de tramvai, cu faþa scufundatã în cãuºul palmelor ºi gândurile duse aiurea, pãrea o nouã întruchipare a milenarului “Gânditor” care aºteaptã pe cineva sau cine ºtie ce minune. Dar flãcãul nu aºtepta pe nimeni ºi nimic, nici mãcar vreun tramvai; n-avea unde se duce. Nu-l mai atrãgea nimic în lumea cenuºie ºi rece, ca un ochi de peºte mort ºi-l speriau umbrele altor vremuri care-l împresurau fãrã sã le cheme, fãrã sã le caute.
- De, mãi bãiete, îl auzi el pe tatã-su, dacã vrei sã te duci în lume, umblã sãnãtos, cã eu cu forþa nu te þin; omului poþi sãi iei cu dea-sila, dar nu sã-i ºi dai.
- Nu-þi face griji, tatã, cã ºtiu eu ce fac, ripostã el. Doar nu mai sunt copil.
- De bunã seamã! Da’ nici om copt la minte încã n-ai ajuns; acu-i mai mult suflet decât chibzuinþã, dar poate fi ºi aceea – ºi trebuie sã fie, ca sã nu-þi fie ruºine seara cu ce ai fãcut peste zi; sã poþi dormi fãrã griji, îl sfãtui bãtrânul.
- Cunosc ºi asta ºi ºtiu ºi ce te roade, tatã, dar trebuie sã fii ºi matale de acord cã aºa nu se mai poate; nu mai pot rãbda sã muncesc pe nimica toatã, sã trãiesc mai mult din ce fur din munca mea decât din ce primesc pentru ea. Cum au rãzbit atâþia ºi acum trãiesc omeneºte, oi rãzbi ºi eu, se aratã el hotãrât ºi încrezãtor.
- Îi rãzbi dacã îi avea noroc, dacã îi avea minte ºi-i fi om la locul tãu. Aici, în sat, dacã o mai sfecleºti câte odatã te iartã lumea, dacã nu dai chiar cu oiºtea în gard, cã te cunoaºte ºi se mai uitã ºi la stãpânul câinelui. Pe câtã vreme acolo... altã fãinã se macinã; îi cam fiecare pentru el. Pe urmã... de la o vreme încoace aud cã nu prea merge treaba prin fabrici; cam vin oamenii acasã cu salariile ciuntite zdravãn. Dacã îi avea ºi tu bafta asta din cei ai sã trãieºti? Cum ai sã te descurci?
- Vãd eu, rãspunse el în doi peri.
- Înainte de a vedea poate cã era mai bine sã stai de vorbã cu vãrul Andrei, când a fost pe acasã, mai sãptãmâna trecutã. Mie unuia nu mi-a plãcut ce spunea despre situaþia de la târg, îl sfãtui bãtrânul.
- Ce sã mai pierd timpul de pomanã, tatã, se acri el. Ce sã mai aflu de la Andrei? Cã nimic nu-i este pe plac? Asta o ºtiu ºi fãrã sã mi-o mai spuie. Dar dacã tot ai avut vreme de pierdut cu el, de nu l-ai întrebat de ce mai stã la târg dacã-i aºa de rãu? ªi în ce constã rãul ãsta de care se plânge vãru-meu Andrei? Poate în “Dacia 1410”, în apartamentul lui luxos? De ce nu le lasã sã vie aici, sã tragã la sapã de sã-i sarã capacele ºi toamna sã nu aibã cu ce-ºi cumpãra o pereche de bocanci mai ca lumea!? Cã nu prea este de mâncare la târg? Poate cã n-o fi chiar lapte ºi miere, dar nici târgoveþi morþi de foame nu prea am mai vãzut. Mai degrabã tragem noi sapa cu borº de dudãu decât ei.
- Mãi Vasile, nu fi, tatã, atât de pãtimaº! îl sfãtui bãtrânul. Cum sã lase el totul acum, când aici nu mai are nimic? Acolo-i om, vorba ceea, a fost maistru...acum e subinginer!...
- Dacã vreau, pot ajunge ºi eu, cã vreme am destulã, ripostã el.
- Nu ºtiu câtã vreme ai sã ai; mu ºtiu nici câtã vreme o sã mai avem noi toþi, cã lumea-i în schimbare, pârâie toatã, din toate încheieturile de când Gorbaciov a dat libertuºcã, se îndoi bãtrânul.
- La noi n-are sã fie nimic, tatã; lumea-i bine þinutã-n frâu, afirmã el cu convingere.
- Mãi bãiete, eu am trãit numai aici, în satul ãsta, fãrã multã carte, dar am bãgat seamã cã cu cât e frâul mai strâns, cu atât fãrâmã mai tare gura calului, îl înnebuneºte ºi-l face sã fãrâme droaga de dupã el ºi sã rupã gâtul celui care nu a ºtiut cum sã-i potriveascã frâul, zise bãtrânul sfãtos.
- N-are decât sã i-l frângã dacã a fost prost, dar droaga n-are sã rãmâie-n ºanþ, râse el. Abia o veni ºi pentru noi vreme mai bunã.
- Da’ oare vine? Tot aici am bãgat eu de seamã cã dacã un baci scapã bãþul din mânã ºi dã ochii peste cap, îl ia în primire numaidecât altul, care o sã se apuce numaidecât de tuns ºi de muls turma, cã asta-i menirea turmei: sã fie tunsã ºi mulsã. Bietele oi ºtiu asta, îºi cunosc soarta ºi se roagã lui Dumnezeu sã nu fie tunse la piele, ca sã nu îngheþe de frig ºi sã nu fie mulse la sânge.
- Pildele-s pilde, tatã ºi viaþa-i viaþã, replicã el sentenþios.
- Numai cã pildele tot din viaþã pornesc, fiule ºi cine nu ia aminte la ele numai bine nu ajunge, zise bãtrânul mustrãtor. Oaia cât e ea de oaie ºi tot a bãgat de seamã cã dacã behãie când nu trebuie o încaseazã peste bot, ba se mai tr3ezeºte ºi cu câinii în spate, asmuþiþi de cioban; cã ºi câinii, ca ºi stãpânii, tot din fruptul ºi din carnea oilor trãiesc.

Zdrãngãnitul unui tramvai desciocãlat alungã fantoma tatãlui ºi-n sinea lui se bucurã cã rãmâne singur, cã n-o sã mai aibã cine-l cicãli la cap. Dar nu avu norocul ãsta. Lumea opacã ºi rece, ca un ochi de peºte mort, se îndepãrtã grãbitã, ca sã facã loc altui rând de fantome. Multe. Mai toþi cu care lucrase o vreme, inclusiv maistrul Ghiniþã, om bun în felul lui, dar sucit din fire, smucit ºi repezit.
- Mãi oameni buni, degeaba vã þineþi dupã mine ca umbra dupã cotei, cã n-am ce vã face; vedeþi ºi voi doar în ce hal am ajuns! se oþãrî maistrul cãtre ei.
- Vedem, meºtere, cum nu? Cã doar treaba-i aici, sub ochii noºtri, dar socotim cã dacã ai vrea tot ai putea face câte ceva ºi pentru noi ºi-om fi ºi noi recunoscãtori, se milogi unul.
- O vorbã dacã mai scoþi pe tema asta te ºi cârpesc, Patache, îl ameninþã maistrul furios. De multe ori am întins eu mâna la munca voastrã ca sã vã fac vreun favor?
- Nu te supãra, dom’Ghiniþã, încearcã sã-l îmbuneze Niþã. Vorbim ºi noi ca niºte oameni simpli, cum ne aflãm, care socotesc cã nu te costã nimic dacã ne dai maximum de punctaj, ca sã putem rãmâne în uzinã.
- Pot eu sã vã dau ºi mama punctelor, nu numai puncte. Dacã nu-s parale nimic nu e! Nu ne rãmâne decât sã ne luãm traistele-n bãþ ºi la drum papus, râse Ghiniþã amar ca mãtrãguna.
- Cineva tot o sã rãmâie ºi aici, meºtere! oftã Giugiuc. ªi-aceia au sã fie ºmecherii, cã eu au ºtiut mereu cum sã se învârteascã.
- De data asta lui s-a înfundat ºi lor, nu-s bani, nu-i materie primã, nu-i energie...nici materiale! La ce sã mai steie? Cine ºi cu ce o sã sã-i plãteascã? Nu, flãcãilor, de data asta li s-a înfundat ºi “deºtepþilor”, proroci Ghiniþã sumbru.
- ªi ce o sã ne încãlzeascã pe noi treaba asta? se mirã Luþã. Ori crezi matale cã o sã ne fie nouã mai uºor dacã moare ºi capra vecinului?
- Mai uºor, n-o fi, mãi Luþã, dar cel puþin n-o sã ne râdã în nas, filozofã Stroicã.
- Las’, mã Stroicule, cã tu numai de plâns nu eºti, cã nu stai la bloc ca noi, rezemat numai în salar; ai o gospodãrie ca o floare, dupã câte spui chiar tu, îl înfruntã Niþã.
- Am, mã Niþã – ºi-o sã am ºi mai mult, cã eu nu stau cu mâinile-n sân când ies de aici; o iau de la capãt, de hodinit ºi trag de-mi pârâie oasele, pânã ce se întunecã de tot ºi nu mai vãd pe ce sã pun mâna. Pânã acu’ cine se ducea în concediu la munte ºi la mare? Voi! Cã eu, amãrâtul, eram la porþie, la CAP; cum dar sã nu am gospodãrie bunã, se fãli Stroicã.
- Mãi oameni buni, nu vã mai încontraþi degeaba, cã tot nimic nu rezolvaþi; uzina tot se închide pânã la urmã, cã nu-i rentabilã, cercã Ghiniþã sã-i împace.
- Aºa vã trebuie dacã aþi votat cu fesene-ul, rânji Dubac. Aþi râs de mine ºi m-aþi huiduit când v-am îndemnat sã votaþi pe þãrãniºti, mai râdeþi ºi acum dacã vã dã mâna.
- Mã Dubac, tu sã nu-mi faci mie aici propagandã electoralã, cã dã dracu-n pielea ta, îl ameninþã Ghiniþã. Am votat cu cine am vrut noi ºi dacã vrei sã ºtii, nici þãrãniºtii, nici liberalii ºi nici un fel de Raþiu sau de Câmpeanu nu v-ar fi fãcut mai harnici. Aþi vrut patru libere în plus, v-aþi mai luat încã patru pe deasupra ºi când aþi venit aici mai mult aþi discutat politicã decât sã puneþi osul la treabã; de unde dar mai vreþi sã fie belºug? Cã a greºit guvernul, cã a cheltuit aiurea niºte parale? ªi asta-i adevãrat, dar nu ne þine de cald. De azi jumãtate dintre voi pleacã acasã cu jumãtate de salar. Luna viitoare cealaltã jumãtate ºi pe urmã Dumnezeu cu mila, încheie Ghiniþã hotãrât ºi aspru.

Toate i se învãlmãºirã în minte ºi avu ciudata impresie cã îl soarbe un hãu fãrã fund, plin de umbre ºi de duhuri. Se revãzu aºa cum fusese, amãrât pânã la Dumnezeu, fãrã bani, fãrã sã ºtie ce are sã mai facã a doua zi. Umbla vorba cã au sã fie recalificaþi, cã au sã li se deie alte locuri de muncã, dar deocamdatã nu miºca nimeni nici un pai. Din contra, de la sãptãmânã la alta se înmulþeau cei care bãteau drumurile dupã o bucatã de pâine. Din ceaþã însã, din neant se arãtã ºi un chip, exact când socotea cã ar sãri în Bahlui, dacã ar fi mai adânc ºi cu apa ceva mai curatã.
- Mã Sile, mã! Tu eºti sau numai umbra ta? îl întrebã cel rãsãrit din ceþuri ºi ridicând ochii avu impresia sã-l recunoaºte pe Rãducanu Baboi, un fel de ºmecheraº cu care stãtuse în cãmin vreo câteva luni, pânã ce a început Revoluþia, sau ce dracu’ o fi fost aia din decembrie ’89.
- Papa Pius de la Roma, rãspunse el morocãnos ºi-l mãsurã pe celãlalt din ochi: nu arãta rãu; blugi din cap pânã la glezne – pânã ºi cãmaºa – adidaºi veritabili în picioare...costaserã ceva parale toate astea. ªi nici fãlcile pe care le fãcuse tuciuriul nu pãreau þinute cu ºtevie ºi urzici.
- Mã Sile, se cam vede pe deasupra cã nu te dã binele afarã din casã, dar asta nu înseamnã cã nu poþi fi mai amabil cu un fost coleg. Mai cu seamã cã nu am de gând sã te plictisesc, replicã tuciuriul cu þâfnã.
- Mã Mangot, îºi aduse el aminte porecla fostului coleg, amabilitatea trece pe sub curea ºi când aceasta-i strânsã la maximum ioc amabilitate, rãspunse el împãciuitor.
- Sã înþeleg cã este pe drojdie? se interesã Mangot.
- Înþelege ce vrei ºi cum vrei, dar lasã-mã-n amarul meu, ripostã el ursuz.
- Facã-se voia ta, mãi bãiete, cã eu nu intru încãlþat în sufletul omului. Totuºi... þi-aº propune sã mergem colea la localul de dincolo de parc sã udãm cu un pãhãrel întâlnirea ºi despãrþirea noastrã; fac eu cinste, adãugã el un amãnunt demn de luat în seamã.

ªeful de salã ºi un chelner se ºi ploconirã de cum îl vãzurã pe Mangot intrând:
- Sã trãiþi, coane Jenicã ºi bine ai venit la noi, se întrecurã cei doi în amabilitãþi. Cu ce vã putem servi? Pentru matale avem orice!
- Deocamdatã câte un whisky scoþian, câte un mizilic mai de doamn-ajutã ºi p-ormã mai vedem noi, comandã Mangot cu nonºalanþã.

Dupã plecarea celor doi nu-ºi putu reþine curiozitatea:
- Auzi, mã Mangot? Da’ de ce-þi zic ãºtia “coane Jenicã”? Þi-ai schimbat cumva numele?
- Cam aºa ceva, rãspunse Mangot în doi peri, acum îs om de afaceri ºi nu prea ar suna bine niºte nume ca Rãducanu sau Baboi, care ca au iz de ºatrã. Aºa cã mi-am ales ºi eu un nume mai acãtãrii, cum îºi aleg artiºtii.

De la un pahar l altul, de la un soi de bãuturã la altul cãpãtã tot mai multã încredere, lumea îi pãrea tot mai rozã pânã ce i s-a rupt filmul de tot. Când a reuºit sã zãreascã lumea din nou capul îi vuia ca un stâlp de telegraf bãtut de vânt, gura îi era cam amarã, cleioasã de nu-ºi putea aminti nici ca cum ce se mai întâmplase cu el.
- Hopaaa! A fãcut puiºorul ochi! auzi el o voce batjocoritoare ºi în direcþia ei îl descoperi pe Mangot.
- Unde-s eu aici? Unde m-ai adus? articulã el cu greu.
- Ai sã vezi îndatã; acum ia paharul ãsta ºi dã-l peste cap, cã are sã-þi facã bine; cui pe cui se scoate, îl sfãtui Mangot.

Într-adevãr, imediat ce simþi focul îl el rãul începu sã se potoleascã.
- Asearã te-ai cam mototolit, amice, îl mustrã Mangot ºi aveai chef de scandal; voiai sã te dai în spectacol; abia te-am scos de acolo dar habar n-aveam unde sã te duc, cã nu-mi spuseseºi unde stai, aºa cã te-am adus la mine. Iar acum cã te-ai remontat eºti liber sã te duci unde-þi place.
- ce bine ar fi, mãi Mangot sã ne putem duce unde ne place sau mãcar sã avem unde ne duce, oftã el.
ªi din vorbã-n vorbã îi povesti toatã odiseea lui din ultimele trei luni de zile.
- Iar acum dupã cum vezi, îs de sãrit în baltã, încheie el amãrât. Dacã nu gãsesc ceva mai repede m-am dus pe copcã!
- Poate îi gãsi! îl consolã Mangot evaziv.
- Ajutã-mã tu sã gãsesc ceva, îl solicitã el direct. Ziceai cã eºti om de afaceri, deci ai relaþii ai cunoºtinþe, poþi face ceva dacã vrei.

Mangot pãru sã cântãreascã în sinea lui, sã caute un rãspuns, ori lãsa numai timpul sã se scurgã apãsãtor, ca o smoalã vâscoasã. În cele din urmã ieºi ºi el din muþenie.
- Relaþii am eu, mãi Sile, nu zic ba, da’ nu ºtiu câtã încredere pot sã am în tine. Dacã-mi pun obrazul la bãtaie ºi tu mã faci de râs?
- Niciodatã, mã! sãri el îndatoritor. Nu-s eu omul care sã muºc mâna ce mi se întinde.
- De, mãi Sile!... ªtiu eu?! Dacã nu prea ai rosturi, ai putea rãmâne la mine câteva zile, pânã ce oi putea sã vãd ce-i de fãcut, îi propune Mangot. Îi face ºi tu câte o trebuºoarã pe ici pe colo.
- Orice, mã Mangot! Orice, numai sã-mi gãsesc un rost, cã mi-i ruºine sã mã întorc în sat, au sã râdã de mine ºi curcile, se milogi el. Numai sã nu-þi creez þie necazuri cu vecinii.
- Nici o grijã, bãiete, cã nu am vecini pe aproape; casa-i numai a mea, îl asigurã Mangot ºi se fãli cã casa care era o adevãratã vilã, singurã în curte, cu salon mare la intrare ºi camere multe ºi la parter ºi la etajul în care se ajungea pe o scarã interioarã.
- A costat ceva parale chestia asta, presupuse el.
- Deocamdatã nu prea, cã o am în chirie, îl puse Mangot la curent.
- Dar cum de ºi-au dat þie coºcogeamitea cãsoaia dacã nu eºti însurat ºi nici nu ai copii? se mirã el.
- De însurat e adevãrat, n-am avut încã timp, dar copii am – ºi încã mulþi. Aºa de mulþi încât poartã mai mulþi acelaºi nume, ca bãieþii lui Andruþa Ceauºescu. Numai cã pe ai mei nu-i cheamã Nicolae ci Washington, Lincoln, Franklin... Mã rog chestie de gust! Important este cã vãzându-i atât de mulþi ºi de verzi la faþã cei de la spaþiu mi-au închiriat vila fãrã mofturi.
Pricepuse aluzia ºi-n sinea lui îl admira de Mangot. Aºa, când te uitai la el, nu pãrea cine ºtie ce, dar uite cât de bine s-a descurcat!
- ªi eu cam ce aº putea sã fac pe lângã casa asta a ta? întrebã el temãtor.
- Deocamdatã sã ai grijã sã nu intre nimeni pe nepoftite, adicã fãrã voia mea. Excepþie fac doar chiriaºele mele ºi, bine-nþeles, prietenii mei ºi ai lor. Pe ãºtia þi-i arãt eu.
- Care va sã zicã ai ºi chiriaºe, constatã el cu un soi de bãnuialã.
- Chiriaºe e un fel de a spune. Mai curând niºte tolerate, niºte biete suflete rãtãcite de care mi-am fãcut milã când nu aveau nici unde sã-ºi puie capetele jos. ªtii doar cât îs eu de milos! se lãudã Mangot. Le þin ºi le mai dau câte unele pânã ce ºi-or încropi ºi ele un rost. Dar pânã atunci nu le pot interzice sã-ºi primeascã prietenii; oameni îs ºi ele. Cum om eºti ºi tu. Ce pãrere ai? Ce zici?
- Cã-s omul tãu, Mangot, îl asigurã el.
- Dar cu o condiþie: mormânt! Nu mã cunoºti ºi nu te cunosc. Nu le ºtii pe fete ºi nu te ºtiu. Nu vreau sã intre pe fir ãia de la poliþie, cã-s buni numai sã facã necazuri omului. ªi încã o chestie: cât suntem de faþã cu alþii îs “conu Jenicã”. Clar?
Nu i-a trebuit chiar multã vreme ca sã-ºi deie seama ce “lucreazã” fetele ºi cam care le sunt prietenii – unii cam aceiaºi, dar ºi destui care nu fãceau cãrare bãtutã. Unii veneau singuri, erau primiþi în salon, pe alþii îi aducea Mangot ºi încã un tip, iar seara fetele mai lucrau ºi liber, în special pe la hoteluri. Caz în care trebuie sã supravegheze douã sau trei dintre ele, ca sã nu fie fraierite de clienþi sau buzunãrite de alþi peºti. Plãteau bine fetele ºi mai dãdea câte ceva ºi Mangot. Partea leului însã îi rãmânea lui ºi odatã chiar bãtuse ºaua sã priceapã iapa cã ar mai trebui ceva.
- N-am de unde, i-o retezã Mangot. Dacã vrei platã suplimentarã, fã ore suplimentare.
- Catã-mi tu un patron ºi fac ºi ore suplimentare. Cu ce iau de la fete ºi cu ce-mi dai tu nu mã mai prea ajung de când au crescut preþurile atât de mult, motivã el setea de bani.
- Cel mai bine e sã-þi fii propriul tãu stãpân, remarcã Mangot. Fã-þi prãvãlie de jumulit iepuraºi ºi cãrãbuºi.
- Ce-i aia, mã? se mirã el.
- Cât umbli cu fetele i-ai vãzut pe unii cum ies de prin localuri?
- Sigur cã da, confirmã el.
- ªi? Ce-ai observat? îl examinã Mangot.
- Nimic deosebit! Unii ies ca toþi oamenii, alþii în patru labe, de rãmân cu gainghinile-n sus prin boscheþi, iar alþii bãlãngãne pe patru-cinci cãrãri, îºi demonstreazã spiritul de observaþie.
- ªi ãia care rãmân prin boscheþi nu þi s-au pãrut asemãnãtori cu cãrãbuºii cãzuþi din pomi? Dar cei care þupãie pe patru-cinci cãrãri nu seamãnã cu iepuraºii? Ocupã-te de ei, cã mai au resturi de parale prin buzunare, iar mulþi dintre ei au þoale bune.
- Dar asta înseamnã... cãscã el gura.
- Afacere înseamnã, Sile, i-o retezã Mangot. Banii îs bani ºi n-au miros, iar lucrurile þi le pot pasa în consignaþia asociatului meu cu un comision de doar zece la sutã. Toatã filozofia e sã nu te întâlneºti pe traiectorie cu poliþia. Bungheºti bine împrejurãrile ºi te faci cã-i ajuþi; merge la sigur.

Mda! Ar fi fost ceva. Dar nu avea curaj. Mereu îl auzea pe taicã-su “Ce faci peste zi sã faci în aºa fel încât noaptea sã poþi dormi fãrã griji”. Peste zi, da! Cã nici nu pot face cine ºtie ce la lumina zilei; pânã ºi fetele ies la “lucru” odatã cu seara! ªi o amâna de la o zi la alta, promiþându-ºi solemn cã primul cãrãbuº care i s-o ivi în cale al lui are sã fie, dar când sã-ºi puie gândul în practicã – iarãºi cu gãsea destul curaj. De altfel, blondina Mimi îl ºi avertizase:
- Dacã ne þii trena e una, cã noi no sã te dãm niciodatã în gât; n-am câºtiga nimic; nu ne-am uºura soarta, dar ceea ce te-a sfãtuit lepra asta de “conu’ Jenicã” e tâlhãrie curatã, pentru care se iau ani grei.

Într-o searã Jeny rãmãsese la hotel pânã pe la zece ºi jumãtate, dupã care se dusese acasã cu un domn subþire, subjugat de înfãþiºarea ei seraficã, aºa cã rãmãsese doar cu grija lui Mimi, care era pusã cu jecmãneala pe un tip cam uzat dar slobod la mânã ºi cu Gina. Abia dupã miezul nopþii pornirã ºi ele spre casã, sigure cã nu mai muºcã nimeni. El, în urma lor, pãrea un trecãtor întârziat, însã nu le pierdea din ochi ºi nici nu se apropia sã le stânjeneascã, dacã ar fi picat ceva ocazional. Deodatã însã tresãri violent: cei doi care pãrea sã vor sã le “angajeze” se dãduserã la ele ºi Mimi începuse sã chirãiascã.

Fãrã sã cântãreascã ºansele pe care le are, se repezi în spatele celui care o încolþise pe Mimi, mai firavã decât Gina, care lupta ca o leoaicã ºi îl întinse la pãmânt dintr-o loviturã. Într-o frânturã de clipã i se pãru cã aude scrâºnetul fetei: “Fugi nenorocitul dracului”. Dar nu o înþelese ºi nici nu a mai avut când s-o înþeleagã sau sã-i urmeze sfatul. Vlãjganul se culesese rapid de pe jos ºi acum îl ataca hotãrât. Vãzu roºu pe dinaintea ochilor ºi dintr-o singurã smuciturã scoase cuþitul ºi încercã sã-l prindã pe agresor în vârful lui. Dar vlãjganul eschivã scurt ºi cantul palmei lui îi secã mâna de la cot în jos. Cuþitul cãzu zdrãngãnind pe asfalt. În aceeaºi clipã, Dumnezeu ºtie de unde, apãrurã doi jandarmi ºi în clipa urmãtoare simþi pe încheieturi rãceala brãþãrilor.

Abia a doua zi dimineaþã l-au adus într-un birou unde era numai un bãrbat tânãr, de vreo treizeci ºi cinci de ani, cel mult ºi lângã el, pe masã, cuþitul lui.
- A ta e scula asta, îi arãtã el cuþitul de pe masã, dupã ce consemnase cum îl cheamã ºi cã locuieºte la cãmin.

Se uitã tâmp, luciul lamei îl furnica prin ºira spinãrii, dar nu scoase din un sunet. Auzise de pe la cei cu “studii” cã dacã n-au probe ºi-þi þii gura scapi mai uºor.
- Dacã nu vrei nu rãspunde bãiete, cã nouã ne ajung ºi amprentele de pe mâner, care nu pot fi contestate.
- Da, e al meu, se hotãrî sã vorbeascã.
- ªi de ce l-ai purtat la tine? Nu ºtiai cã nu-i voie sã porþi arme albe?
- Multe nu-i voie de fãcut ºi totuºi se fac, rãspunse el evaziv.
- Din cauza asta ai ºi vrut sã loveºti cu el?
- Nu! Voiam sã mã apãr. Credeam cã e un golan... Pe amândoi i-am crezut golani când au sãrit la fetele acelea.
- Le cunoºti? erai cu ele? îl chestionã poliþistul mai insistent.
- Nuuu, nici vorbã! Un pârlit ca mine nu are ce cãuta cu niºte fete aºa de frumoase.
- De unde ºtii cã erau frumoase, dacã nu le cunoºteai dinainte? sãri poliþistul.
- Am apucat s-o zãresc pe aia care a strigat dupã ajutor ºi mi s-a pãrut tare frumoasã, explicã el.
- ªi ce te-a fãcut sã sari în ajutorul ei, dacã nu o cunoºteai, ba sã mai scoþi ºi cuþitul? îl þinu poliþistul din scurt.
- Omenia, domnule! rãspunse el simplu. M-am gândit cã ºi sorã-mea sau veriºoarele mele ar putea fi atacate ºi n-ar fi oameni cei din preajma lor dacã n-ar sãri sã le dea o mânã de ajutor. Cât despre cuþit!... Ce sã zic? Oamenii dumneavoastrã au vãzut cã l-am scos numai sã mã apãr când am vãzut cã sunt mai tari ca mine. De unde era sã ºtiu cã sunt poliþiºti ºi nu golani din ãºtia de care-s pline strãzile!?

Mersese la risc: dacã se prinde – bine! dacã nu... Dumnezeu cu mila. E drept, exista o înþelegere între ei, dar se gândea cã la înghesuialã cad toate înþelegerile. Fiecare simte cã e mai aproape pielea decât cãmaºa ºi þine sã ºi-o scape. De recunoscut însã n-are sã recunoascã nimic. Fetele nu ºtiu decât cã-l cheamã Sile, iar Mangot, dacã s-o ajunge la el, nu are nici un interes sã trãncãneascã. Tot n-ar scãpa mai ieftin, ci din contra. Ba s-ar mai descoperi ºi alte potlogãrii, poate chiar ºi “mãrfurile”. Deci nu! Numai nu!
Dupã douã sãptãmâni era liber; scãpase doar cu o amendã zdravãnã. Fetele nu-l dãduserã de gol ºi Mangot dispãruse ca în pãmânt. Asociatul lui zicea cã ar fi plecat dupã marfã. Unde?!... Habar n-avea. Treaba lui era sã comercializeze ce i se aduce, fãrã sã-l intereseze de unde i se aduce.
La un moment dat i se pãru cã una din fantomele care-l împresoarã îi pune mâna pe umãr ºi se cutremurã. Ridicã ochii înspre cerul vânãt ºi nu micã îi fu mirarea sã-ºi recunoascã tatãl.
– Ce-i cu tine, mãi Vasile? Ce stai aici ca un pui de bogdaproste? îl întrebã el blând.
- Eram ostenit ºi m-am aºezat sã mã odihnesc oleacã ºi sã-mi mai treacã ºi rãul, rãspunse el supus.
- Da’ ce þi-i rãu, eºti bolnav? se alarmã bãtrânul.
- De inimã rea, tatã, ºopti el. De multã inimã rea cã iacã-s douã sãptãmâni de când nu mai am serviciu, M-au concediat.
- Îi fi fãcut vreo prostie, îl mustrã bãtrânul.
- Da, am fãcut; ºi încã una mare de tot, recunoscu el. Dar nu acum, ci la alegeri când nu m-am priceput unde trebuie pusã ºtampila.
- Aha! Ai cam început sã vii de acasã! Acu’ nu-þi mai vine sã te rãcãduieºti cu mine cã þin cu þãrãniºtii din prostie, din cauzã cã ºi bunelu-tãu a fost þãrãnist din cei cu portretul lui Maniu în casã, lângã icoanã?
- Lasã, tatã, nu mai dezgropa morþii, cã n-are nici-un rost, fãcu el împãciuitor. Mai bine spune-mi cu ce treburi pe la târg, sau ai venit numai aºa, ca sã mã mai vezi?
- Nu stricam eu atâta amar de parale numai pentru tine, cã dacã þi-i dor de noi ºtii unde sã ne gãseºti; acu’ treburile m-au scos din casã. Dar zic sã nu despicãm firul de pãr în patru aici, pe marginea strãzii, ca golanii. Dacã tot n-ai ce face, hai cu mine pânã la Arhivele statului ºi-om gãsi noi pe-acolo un colþiºor unde sã mai tãifãsuim.

Care cum scapã din balamucul de la uºã se ducea grãbit în lumea lui ºi doua puþini erau cei care poposeau pe bãncile din pãrculeþul de alãturi, adãstând, de voie de nevoie, terminarea unei hârtii de care aveau nevoie ca de aer.
- Iaca ce-o fost în stare sã stârneascã pãmântul, bombãni bãtrânul. De treizeci de ani de când ni l-au luat la CAP nimãnui nu i-a mai pãsat de el, nimeni nu-ºi mai aducea aminte cã mai este ºi pãmântul rãmas de la pãrinþi ºi de la bunici, acum însã, care ºi cum îl auzi, vrea pãmânt. ªi de aici o mulþime de încurcãturi ºi de gâlceve, ba ºi sânge, cã nu se mai adãpase cam de multiºor.
- Pe la noi prin sat ce se mai aude, tatã? îl întrebã el pe bãtrânul care desferecase geanta cu care venise ºi acum întindea masa gospodãreºte, pe un leicior alb ca neaua.
- Pãi de, ce sã se audã? Ca mai peste tot: gâlceavã de la pãmânt. Cei care l-au avut îl vor înapoi, cei care n-au avut nici o aºchie de pãmânt vor ºi ei ºi n-au de unde sã le deie... Neamurile-ºi fac zile fripte... ªi viaþa merge înainte. Dar cu brânci, cã ºi acum sunt o seamã de golani, ca ºi cei de la colectivizare, care-s gata sã ieie cu japca tot ce le cade la îndemânã, chiar dacã ai lor n-au dat la CAP nici un capãt de aþã. ªi unde au gãsit oameni mai slabi de înger...au reuºit. La noi însã nu prea; le-am dat peste gheare ºi s-au astâmpãrat. Nu stau însã neamurile; se sapã unele pe altele de parcã-i sfârºitul lumii. O þi minte pe Tasica lui Ion Ichim din Priboiani?
- Cum nu?! Da’ ce-i cu ea?
- Ce sã fie? Plezneºte ºi aia de lãcomie; musai sã ieie o parte din pãmântul tatei, cã cicã i se cuvine lui bãrbatu-su, ca moºtenitor al lui frate-su Traian, care a þinut-o pe Sandina, sora cea mare a mâne-ti. Da’ nu sorã bunã, cã nu-i fãcutã cu Drumeº, cu bunicu-tu, ci cu Ghiþã Bujor, bãrbatul dintâi al lui soacrã-mea, mort pe front, la Cotul Donului. Cu socru-meu s-a mãritat dupã rãzboi, când s-o întors invalid de prin spitale ºi-a avut-o numai pe mã-ta. Când s-a mãritat Sandina, socru-meu nu i-a dat pãmânt cu acte, ci numai în folosinþã, un hectar ºi jumãtate, urmând ca dupã moartea lui sã-i rãmâie ei lui bãrbatu-rãu, cã de la Bujor nu rãmãsese decât un hectar de pãmânt, dar la împroprietãrire. I-a dat în schimb vacã cu viþel, oi, zestre... cum se dãdea la fete.

La împãrþire însã nu am ajuns. Traian a murit strivit sub cãruþa cu lemne, iar la un an de zile, de inimã rea, s-a stins ºi Sandina. Pãmântul a trecut tot la mine ºi la mã-ta, iar nouã ni l-a luat colectivul. Acum însã Tasica vrea partea. De aia am venit ºi la arhive: sã scot copie dupã actul care dovedeºte cã pãmântul a fost numai al meu ºi al lui mã-ta. Da’ asta-i altã chestie, daraveri de-ale noastre þãrãneºti, cã aºa suntem noi þãranii, mereu avem câte o angara pe cap. Mai bine spune-mi ce ai de gând sã faci tu, cum ai sã te descurci dacã nu mai ai slujbã?
- Habar n-am... Poate gãsesc ceva pânã la urmã, rãspunse el evaziv.
- Dacã nu... poarta þi-i deschisã, bãiete. Cu ºapte hectare de pãmânt eºti boier, mã! Ai de ce sã te agãþi. Îþi dã mâna sã ieºi duminica în sat cu pãlãria pe o ureche, sã mai discuþi cu unii ºi cu alþii, sã te duci la bisericã dimineaþa ºi la popice dupã-amiazã... Cã ºtii? au început oamenii iarãºi sã joace popice, cum jucau când eram eu flãcãuaº ºi ei erau stãpâni în gospodãriile lor. Mai dai o bilã, mai pui un pariu... ªi dacã au sã schimbe þãrãniºtii Legea pãmântului, sã ne luãm înapoi toate pãdurile ºi toate imaºurile, are sã fie ºi mai bine.
- Dar oamenii, tatã? Oamenii ce-au sã zicã dacã m-or vedea întors în sat?
- Lumea are sã vorbeascã o toanã, dupã cum îi obiceiul ºi p-ormã are sã tacã, sã-ºi vadã de grijile ei. Asta-i pãrerea mea. Na, iar de colea, sã mãnânci p þârã; poate þi-o fi foame ºi þie, îl îmbie bãtrânul.

Abia într-un târziu, dupã ce strânse resturile mesei, bãtrânul reluã vorba:
- Mãi Vsile, iaca-i ºi ora când trebuie sã-mi deie ãºtia þâpiºca ºi m-oi porni spre casã. Tu... fã cum te-a îndemna inima, dar fã aºa fel încât noapte sã poþi dormi liniºtit, cu capul pe perna ta.

Rãmas de unul singur avu impresia cã se aflã într-o rãscruce de drumuri rãscolite de vânturi reci, potrivnice. Oare de care sã se lase dus?

POGOR VICTOR
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23931
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE