FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Cum ninge
Text postat de Vasile Hurmuzache
Cum ninge-n mine viscolit,
Troienele-n privire se ridică
Ca niște draperii fără sfârșit
Și-mi pare casa sufletului mică.

Și, totuși, ochii albi mai văd ceva:
Din înghețata, trista lor pustie,
O umbră de icoană, undeva,
Îngenunchează-n mica mea chilie.

Și, surâzând, cobori încet din ramă,
Mai vie ca oricând și mai frumoasă,
Îți înflorește în privire cerul, mamă,
Să văd și eu cum îmi va fi acasă…
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  @ Florentin Sorescu

,, Asemănător cu Julio Cortazar, în a doua parte a romanului ,, Șotron”, face numeroase adnotări în care meditează asupra eului, asupra lumii vălurite de anumite frustrări/angoase, zbuciumatul Horacio fiind mereu în căutarea unui sentiment static al descompunerii integrale,
Llosa propune, sub forma aproape a unui dialog confesiv, o altfel de comunicare referitoare la
triada scriitor-text-critică.
Se întâmplă un lucru extrem de interesant în această mărturisire. Observăm cum naratorul sugerează de fapt acea ,,eternă reîntoarcere” la nivel ideatic, o continuă repetiție, deoarece scriitorul, deși subjugat vremii sale și istoriei din spatele său, obligat să culeagă într-un anume fel, rămâne la o concepție oarecum standardizată a condiției sale. Cartea este o întreagă istorie, la urma urmei, o conștiință individuală ce poate simboliza, în mâna puterii de percepție a scriitorului, atât atitudinea personalizată, cât și timpul în sine.
Farmecul de care vorbește naratorul, este același concept al ,, muzicalității textului” de care vorbea Fr. Schiller în perioada romantică sau acea ,, seducție a textului”, regăsită la poeții romantici. Aflăm dintr-o singură sintagmă și de ,, plăcerea textului”, termen propus de R. Barthes.
Problema atât de sensibilă pe care o propune Llosa este referitoare la relația criticului cu textul sau ,,trupul viu”. Numind discursul critic drept o ,,formă de omucidere” el consideră că
,, tehnica, forma, discursul, textul” sunt disecări aplicate în acest caz pe un ,,trup viu”
Ideea de organism real , viu, o regăsim și la Nichita Stănescu în ,, Fiziologia poeziei”.
În sfârșit, acest corp senzorial viu a creat numeroase obsesii scriitorilor de-a lungul vremii. Spre exemplu, la Proust, textul în sine devine un omonim care freamătă în propriile sale reminiscențe. La postmoderniști, însă, s-a manifestat o puternică manifestare a imperialului de ordin fiziologic.
În literatura română cel mai elocvent exemplu este Gheorghe Crăciun, scriitor care pornește de la o simplă reacție corporală ce face sens în minte și devine un element exacerbat, o creație, o sursă.
Astfel, acest ,, trup viu” ( care îi crea și lui Paul Valery numeroase probleme) devine un cadavru, acea ,,palidă și înșelătoare reminiscență a ființei vii”.
Scindarea care se produce între critic și operă este explicată de Llosa oarecum mistic.El vorbește de acea ,,dimensiune pe care analiza critică rațională nu o poate capta”. Există o anumită intensitate a actului creator ce nu poate fi explicată și nici măcar descoperită. Există în același timp acea putere, aproape metafizică, a scriitorului de a mânui limbajul în raport cu propriile sale gânduri. Acest loc scindat, acest gol pe care numai Scriitorul îl percepe, nu poate fi definit de critic.
Cum poate să explice criticul cum Kafka se metamorfozează într-un păianjen sau poziția, înfiorător de reală a lui Dostoievski, de criminal, capacitatea de subminare a realității, de reformare a limbajului, de transcedere a concepției de ,,scriitură”? “.
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-12 13:54:44
         
 
  Poezia asta nu sună deloc rău, am vrut să las timpul să treacă și să o recitesc, pentru a vedea dacă mi se va părea la fel.  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-02-11 23:49:33
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Stimată doamnă, mă bucur dacă aceste modeste versuri au putut atinge măcar una din coardele sensibile ale sufletului d-vs. Cu atât mai mult, cu cât eu am o sinceră admirație pentru tot ceea ce scrieți. Și scrieți admirabil.

îmi pune-n tâmplă dorul revolverul
și viscolul armează carabina,
în rana inimii valsează cerul
Și Leonardo mai pictează Cina…

în sfeșnice îngheață lumânarea,
în stânca mea de vis fără sfârșit
cu pinteni înstelați lovește marea
și doar ecoul e nemărginit…

la masa umbrelor ce mă mai țin
când curcubeul ochii îmi destramă,
în veșnicie chipul ți-e senin
în cupa lacrimilor, mamă…
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-10 20:08:44
         
 
  Mesajul poeziei și data la care ați postat-o au o anume semnificație pentru mine. De aceea eu aprind toate stelele (care nu se văd de aici) și vă mulțumesc,  
Postat de catre Camelia Constantin la data de 2013-02-10 11:08:05
         
 
  Mulțumesc, Solitaire, pentru lectură și apreciere.

sub semnul stelei tale ninse
să se-nfioare tainic crinii,
cu toate cele necuprinse
să urce scările luminii…

poate, în drumul lor spre cer,
cu curcubeul pe petale,
vor umple golul efemer
ce încă ne mai stă în cale…

din tot ce nu puteau să vadă,
văd ochii focul ce îi cheamă
și urcă oameni de zăpadă
din rana viscolului, mamă…
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-09 10:16:11
         
 
  Eu am lasat steaua pentru ca am doar nostalgia unei asemenea mame, sigur dintr-o alta viata, si s-a intamplat ca si mesajul poetic sa curga bine, ritmat.  
Postat de catre . solitaire la data de 2013-02-08 19:26:42
         
 
  Stimate d-le Radu Ștefănescu, aveam o foarte vagă bănuială… Nici nu se punea problema să nu înțeleg mesajul. Vă mulțumesc penru lectură și apreciere.

de orice mamă, când vorbim
rămân ascunse lucruri sfinte
ce-n lacrimă le tăinuim,
abia încap în necuvinte…

în amintire-s’ încă vii
precum ecoul unui cânt,
și legănăm, bătrâni copii,
măicuțe-n leagăn de pământ…
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-08 14:58:18
         
 
  er. viscole  
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-08 13:24:20
         
 
  eu fusei ala, d-le Hurmuzache, si-am aprins-o pentru toate mamele lumii, care sunt, care-au fost. pentru sinceritate, pentru simtire aprinsei.  
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-02-08 12:08:03
         
 
  Cel ce-a aprins aici o stea
a înțeles un mare adevăr:
mi-a dăruit-o pentru mama mea,
s-o poarte noaptea-n visul meu, în păr…

Nu știu de ești un el sau ești o ea
dar cred că ai cules și tu ninsori
în suflet, ca buchetele de flori,
de asta înțelegi zăpada mea…

Prin visole ce mă-nsoțesc tăcut
mă-ntreb: oare, străinul ce ar vrea?
și urlă-n mine gândul, ca un mut:
de ce nu pleci cu magii după stea?
 
Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-08 10:54:52
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23865
Comentarii: 120183
Useri: 1417
 
 
  ADMINISTRARE